Descoperirea naturii noastre esentiale

''Cautarea naturii noastre esentiale catre interior este un proces comun si de prima importanta in toate religiile lumii. Chiar daca se folosesc cuvinte si notiuni diferite, specifice cadrului cultural si conforme cu doctrinele spirituale existente, toate religiile cauta acelasi lucru pornind din realitati conjuncturale diferite. In crestinism cuvintele "Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul vostru este" indica o directie de cautare a Dumnezeului din noi, realizarea unei fuziuni cu ceea ce suntem cu adevarat este numita "mantuire". In religiile orientale se numeste chiar "revelarea sinelui" sau "nirvana" care se compara simbolic vorbind cu dizolvarea picaturii ca identitate separata in oceanul Universal Divin, cu alte cuvinte descoperirea adevarului ca nu suntem separati ci suntem una cu Intregul.

Este necesar sa cerem ajutor si calauzire Divina pentru aceasta explorare interioara. Cautarea si explorarea se poate incepe de la nivel mental. Cautam mai intai niste repere de ancorare mentala, aceste repere pot fi momentele din viata noastra in care "am gasit solutia" dupa o lunga cautare, sau in care ne-am simtit inspirati, sau in care am simtit ca s-a facut lumina in mintea noastra. Incercam sa ne amintim starea mintii noastre din acele momente si legam mentalul de aceste cateva repere ca o corabie ancorata ca sa nu poata devia. Mai exact adunam gandurile in jurul acestor amintiri a momentelor mentionate mai sus. Putem continua in sens de adancire in interiorul mintii noastre.

Pe masura ce reusim sa ne focalizam fara sa iesim dintre aceste ganduri de reper ajungem la o stare de constiinta pura, profunda, chiar fara nici un gand, in care realizam destul de clar ca gandurile noastre se formeaza undeva la periferia mentalului nostru din niste principii fundamentale care ne definesc. Aceste principii tin de fiinta noastra profunda, puternica si unica, daca ramanem in planul acestor ganduri esentiale, generatoare, putem controla usor lumea exterioara care se formeaza si se programeaza dupa aceste principii coordonatoare. Principiile dau nastere arborescent la mai multe ganduri aflate pe planuri inferioare si subordonate ramurilor din care au pornit. Orientarea noastra cotidiana catre planuri mentale superficiale face ca expansiunea arborescenta sa creasca si sa multiplice gandurile exponential, necontrolat, se produce o inflatie de ganduri lipsite de continut si putere. Vedem de aici, din profunzime, ca alunecarea catre gandurile zilnice contradictorii si superficiale ne seaca de putere, creand o lume doar a noastra, iluzorie si rupta de ceilalti.

Putem detecta, pe masura ce capatam experienta in aceste sondari interioare ale mintii, principiile negative care ne calauzesc. Odata ce le-am identificat le putem elimina cu ajutorul lui Dumnezeu. Patrunderea in interiorul mintii noastre poate continua la nesfarsit, gasim astfel o stare de eliminare a tuturor gandurilor, de constiinta pura, in care suntem plini de lumina, uniti profund cu Dumnezeu, descoperind astfel ceea ce suntem cu adevarat.

La nivelul profund al Mintii este posibila viziunea convergentei cuantumului spatiu-timp, extremele de orice fel se unifica, plus infint se uneste asimptotic cu minus infinit in origine, se realizeaza natura sferica a cuantumului spatiu-timp fiind posibil saltul in orice zona de spatiu si timp precum si viziunea globala asupra Totului. Libertatea de constiinta castigata in urma atingerii nivelelor esentiale ale Mintii face posibila deplasarea constiintei in Intregul Universal si de aici se poate avea vizunea partii prin intreg precum si plasarea constiintei intr-o zona partiala de unde se poate avea viziunea Intregului prin prisma partii.

Cautarea noastra interioara o putem face si este chiar indicat sa o facem si la nivel afectiv, emotional. Cautam mai intai, ca si-n cazul precedent, momente din viata noastra in care am simtit emotii pozitive puternice, sentimente de iubire coplesitoare. Ne concentram atentia la nivelul pieptului si patrundem prin aceste momente de reper in inima noastra. Emotiile traite mai demult vom vedea ca se pot acum retrai cu aceeasi intensitate ca la inceput, chiar mai puternic. Daca patrundem mai mult in inima este ca si cum a gasi acolo un miez plin de emotii si sentimente frumoase, daca decojim si acest miez vom gasi un altul si mai intim, ne descoperim noi insine intr-un mod din ce in ce mai intim si profund.

Apare o inflorire, o deschidere a inimii prin care se poate patrunde. In timpul acestei penetrari a inimii putem folosi constiinta descoperita la nivel mental. Elementul masculin de la nivelul constiintei plin de forta si lumina, patrunde la nesfarsit in elementul feminin de la nivelul inimii, al emotiilor, producand stari de extaz incredibile. Din punctul focar descoperit in inima radiaza atunci Iubirea Universala in tot ce ne inconjoara, alchimizand lumea noastra, armonizand emotiile personalitatii noastre ca fiinta umana. Descoperim ca noi suntem de fapt acel centru focar, incredibil de pur si de intim, unit cu Inima Divina. Putem simti stari energetice puternice, fiori si vibratii continue, stari de orgasm la nivelul inimii si chiar la nivel mental. Energia poate fi simtita cum emana din mijlocul pieptului, cum se ridica si se imprastie in tot trupul ca o energie a creatiei care a format corpul fizic. Concomitent putem simti si o revarsare energetica a gratiei Divine ce coboara in valuri din crestetul capului.

Se traieste o stare in care sunt amalgamate senzatiile de Iubire si Dor indescriptibil cu senzatia de Lumina si Claritate a Constiintei. Acest amalgam de senzatii misterios si inefabil se resimte in corpul fizic in zona pieptului si a capului ca o proiectie, ca si cum noi am fi o oglinda a unei Realitati Superioare. Pe masura ce capacitatea de perceptie si deschiderea catre fiinta noastra profunda si reala, precum si catre Divinitate, creste, incepem sa simtim acest amalgam uimitor de senzatii in afara noastra, localizat deasupra crestetului capului, percepem Divinitatea profund unita cu ceea ce suntem noi la modul esential. Acest amalgam condensat este de fapt un miez al tuturor lucrurilor, este materia tainica, primordiala din care ne-a facut Dumnezeu, este gena care sta la baza intregii Creatii.

Realizam atunci ca o cunoastere completa, dincolo de ganduri, ca suntem indestructibili, eterni, una cu Divinitatea si din noi se revarsa, in Univers, Energiile Divine care transforma totul in Lumina si Iubire.''

Sursa:magiklove.ro

Read more...

SCRISOARE poporului român

''A sosit ceasul. După 2000 de ani de aşteptare, visul omenirii a devenit realitate. Cuvântul Mântuitorului s-a împlinit. Trăim zilele Revenirii lui Iisus Hristos. Trăim zilele Judecăţii de pe Urmă. Trăim zilele Marelui Război dintre Cer şi Infern. Trăim zilele întemeierii Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.

Bucuraţi-vă! Aveţi în faţă Cartea Sfântă a neamului, Evanghelia Marii Întâlniri dintre om şi Dumnezeu. Cuvintele ei picură lumină şi deschid poarta cerului, Raiul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.
Carte singulară, prezenţă vie şi binecuvântare aleasă în casa fiecărui român, Evanghelia Tainică este Cuvântul lui Dumnezeu şi darul Mântuitorului. Este tezaur şi moştenire a lui Ler Dumnezeu, dăruită poporului român.
Surprinzătoare prin noutatea ei, Evanghelia lui Ler Dumnezeu arată o nouă faţă a adevărului credinţei creştine. Ea aduce o furtună nemaiîntâlnită în cunoaştere şi în creştinism.

Apariţia ei inaugurează noua ordine terestră a Împărăţiei lui Iisus Hristos, „Sfânta România Mare”.

Scrisă pentru românii de pretutindeni, Evanghelia lui Ler Dumnezeu devine Cartea Sfântă de astăzi şi de mâine a poporului român, cheie credibilă, deşi şocantă, a Împărăţiei, oglindă pentru luminarea adâncurilor credinţei creştine şi a drumului spre mântuire.

Cuvintele acestei cărţi sunt adevărate. Ele vă vor schimba viaţa printr-o mare iluminare. Ele izvorăsc din sufletul Tatălui, sunt glasul şi lacrima inimii Sale, sunt Cuvântul lui Dumnezeu, vin de la Dumnezeu şi duc la Dumnezeu.
Această carte netezeşte calea Mântuitorului.

Poporul care trăia în întuneric a văzut lumină mare.

Voi sunteţi poporul din întuneric şi vouă vă este dată scara de lumină spre cer.
Deschideţi ochii să vedeţi Lumina!
Deschideţi porţile inimilor voastre să intre Împăratul Măririi!
Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!
Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor şi Pământurilor! Amin!

Io Ler Dumnezeu!

Eu sunt Domnul

Evanghelia Tainică a Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor este istoria adevărată a Dumnezeirii cereşti şi Evanghelia Sfântă a Poporului Român. Este Noua Lege dată de Iisus Hristos oamenilor, copiii lui Dumnezeu. Este Cuvântul lui Dumnezeu şi Legea Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.

Leru-i Ler. Leru-i Ler si Domn in cer! Hai linu-i Leru-i Doamne! Aşa spun colinzile românilor, de mii şi mii de ani.
Eu sunt Ler.
Eu sunt Dumnezeul Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.
Eu sunt Domnul Cel Mare.
Eu sunt Domnul Dumnezeu.
Eu sunt Domnul, Dumnezeul şi Tatăl, în ceruri şi peste toate pământurile.
Eu sunt Eu.
Io sunt Io. Eu sunt Io Ler.
Io Ler este Sfânt, Sfânt, Sfânt, Sfânt Numele Domnului Dumnezeu.
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Sfânt este Io Ler Domnul, Io Ler Împăratul Dumnezeu, Sfânt peste pământuri şi ceruri.
Eu sunt Io Ler Tatăl, Io Ler Domnul, Io Ler Dumnezeul, Io Ler Împăratul.
Io Ler este singurul Meu Nume de Domn şi Dumnezeu.
Io Ler este singurul Meu Nume care este, care a fost şi care va fi.
Alt Nume nu am purtat şi nu voi purta niciodată.
Io Ler este Numele Meu pe care îL strigă cerul şi Pământul.
Acesta este Numele Meu cel Sfânt pe care îL dau oamenilor spre sfinţire, strigare, rugare şi cântare.
Prin acest Nume să vă rugaţi Mie, Tatălui vostru Celui Adevărat.
Căci Eu sunt Io Ler, singur Domn şi Dumnezeu.
Eu sunt Cel care am fost, Cel care sunt şi Cel care voi fi.
Numai Eu sunt Domnul şi Dumnezeul tuturor cerurilor şi pământurilor.
Eu sunt Făcătorul Cerurilor, al Lumilor şi Pământurilor toate, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Eu sunt Creatorul veşniciilor, al primei şi al ultimei raze de lumină.
Eu sunt Creatorul Universului.
Eu sunt Începutul Începuturilor.
Eu sunt Începutul şi Nesfârşirea. Căci Sfârşitul nu există.
Eu sunt Io Ler, singur Domn şi Dumnezeu.
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, omule!
Alţi Dumnezei nu există, nu au existat şi nu vor exista niciodată.
Să nu cauţi alţi Dumnezei căci nu sunt, nu au fost şi nu vor fi!
Căutarea lor înseamnă înşelăciune, greşeală, minciună, prostie, rătăcire, nebunie şi halucinaţie!
Înşelăciunea căutării altui Dumnezeu înseamnă păcatul. Iar Domnia păcatului este Moartea peste sufletele voastre.
În Dumnezeirea Mea sunt singur şi întreit.
Dumnezeirea Mea este Sfânta Treime.
Dumnezeu este Sfânta Treime.
În Dumnezeirea Mea sunt singur şi întreit în Sfânta Familie.
Sfânta Treime este Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfântul Duh şi Dumnezeu Maica Domnului. Căci şi Maica Domnului este Dumnezeu, Una şi de O fiinţă cu Tatăl, într-o tainică unire.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul.
Numele Cel Sfânt al Fiului este Io Iisus Hristos Ler Dumnezeu.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut şi nu făcut, Cel de o Fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră Mântuire s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om.
Eu sunt Iisus Hristos. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt viaţa cea adevărată. Fără de Mine altă viaţă nu există.

Sfântul Duh este Împăratul Ceresc, Mângâietorul şi Duhul Adevărului, însuşi Domn şi Dumnezeu.

Eu, Maica Domnului, sunt Doamna Cerurilor şi Pământurilor, Mamă în cer şi pe Pământ. Mai sunt numită şi Împărăteasa Cerurilor şi Pământurilor.
Numele Meu este Sfânta Fecioară Maria.
Tu, omule, eşti copilul Meu drag şi sfânt.
Sfânt eşti tu dintru Începuturi, precum sfântă este şi Naşterea ta pe Pământ.
Căci voi toţi, oamenii Pământului, sunteţi copiii Mei adevăraţi, născuţi sfinţi pe pământ sfânt, din Tată Dumnezeu şi din Mamă Sfântă şi Dumnezeu adevărat.
Aceasta este Sfânta Familie a Dumnezeirii cereşti.

Fiţi binecuvântaţi întru Numele Meu Cel Sfânt!

colind ceresc

M-am întrebat şi eu, v-aţi întrebat, de bună seamă, şi Dumneavoastră: despre care Moştenire vorbeşte preotul în biserica noastră?
De mii de ani ducem cu noi cuvinte, legende, obiceiuri, mituri, cântece, rugăciuni, colinde.
Şi, tot de mii de ani, cântăm colindele şi Liturghiile lui Ler Dumnezeu.
Înveşmântăm în cuvinte tot ce avem mai de preţ, credinţa cea sfântă, iubirea şi viaţa care niciodată nu moare.
Un cântec de azi reînvie viaţa de ieri, când Munţii Carpaţi erau plini de horile, de doinele şi de răsunetul lirei celei fermecate a lui Orfeu, cel din Rai.
Pe Mara, pe Arieş, pe Mureş şi pe Târnavă, pe Argeş, Olt, Dâmboviţa şi Ialomiţa, pe Prut, Nistru, Siret, Someş, Buzău, Tisa şi pe Dunărea cea mare, Zalmoxis, Burebista şi Decebal, Maica Sfântă şi Fiul lui Dumnezeu se închinau Tatălui şi chemau poporul la luptă pentru România, Ţara lui Iisus Hristos.
Iar prin cuvintele, cântecele şi colindele neamului, cântătoare prin munţii şi văile Carpaţilor, curgea apa cea vie, dulce şi sfântă a poporului, limba română, graiul lui Dumnezeu pe Pământ.

Astăzi, peste tot cuprinsul ţării trăieşte amintirea sfântă a neamului, începând cu Domnul şi cu Primii Sfinţi ai poporului român, Io Ler, Dumnezeul Cel Mare, Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria.

Între Carpaţi, Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră, mai trăieşte încă vie, amintirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostit în limba română de Sfânta Maria şi de Apostolii neamului.
Aici, rugăciunea sfinţilor se amestecă cu jalea doinelor unui popor care nu s-a pierdut şi nu şi-a pierdut nici Moştenirea, ci, în ciuda pustiirilor istoriei, trăieşte şi-şi păstrează încă credinţa vie şi sfântă, primită odată cu limba, la Începutul Lumii.
Iar munţii, dragii mei, Munţii României cântă din nou, Leru-i Ler şi Doamne Ler, sfinţii de jos şi îngerii din cer.
Căci, într-adevăr, primii care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu revenit pe Pământ, au fost Munţii Carpaţi.
Iar îngerii, spune Cuvântul lui Dumnezeu, îngerii cântă la toate liturghiile Bisericii Ortodoxe Române.

De ultimul Crăciun au mai cântat odată. Nimeni nu i-a văzut venind, în acea seară, de dinaintea Ajunului Crăciunului.
Doar că, aşa, de-odată, au început să cânte într-un bloc din strada Plopilor din Cluj-Napoca. I-am auzit cum coborau de la etajul 10 cântând: Colo-n josu mai în josu / Este-o dalbă mănăstire. Patru colinzi la fiecare etaj.
Am rămas înmărmurit, niciodată n-am mai trăit asemenea frumuseţe. Unii deschideau uşile, alţii nu, ei cântau mai departe, la fiecare etaj, patru colinzi.
M-am trezit din uluială pe când colindătorii erau pe la etajul 5 şi am fugit pe scări în sus.
Erau patru. Doar patru. Patru bărbaţi. Patru îngeri.
Aveau instrumente de suflat, fluiere, clarinete sau trompete, instrumente vechi, pe care nu prea le cunoşteam.
Iar, felul lor de a cânta era minunat, neomenesc de frumos. Parcă tot cerul cânta cu ei, coborând pe Pământ.
Se pare că, în taina acelei seri, îngeri şi oameni colindau împreună, în ceruri şi pe Pământ.
N-am zis nimic, era întuneric pe scări. Şi-mi curgeau lacrimile.
Am aprins lumina şi am început să colind cu ei.
Acum eram cinci voci: un om şi patru îngeri.
Şi-aşa, împreună, colindam la fiecare etaj.
La urmă, la parter, unul mi-a strâns mâna, zicându-mi ceva, nu am înţeles ce, poate Sărbători fericite.
Verişoara mea m-a întrebat:
Cine au fost aceşti oameni? N-au fost oameni.
Dar ce au fost? Au fost îngeri.
Cum, îngeri? Păi, n-ai văzut cu ochii tăi? Coborau din cer.
Şi, unde s-au dus? La colindat, doar e Sărbătoarea Crăciunului, Moş Crăciun cu plete dalbe...
Hai, linu-i Leru-i Doamne!

Întru Numele Ler Domnului Dumnezeului nostru!

AtlantidA
Taina Mării Negre

Sfârşitul Împărăţiei Raiului este în legătură cu trădarea lui Satan, cu căderea acestuia din sfinţenie, cu distrugerea Ţării Raiului în timpul războiului dintre Satan şi Dumnezeu şi cu înşelăciunea împrăştierii limbilor, a omenirii şi popoarelor Ţării Raiului. A vorbi despre această istorie, înseamnă să spunem câteva cuvinte şi despre continentul cel tainic al amintirii omeneşti, Atlantida.
Atlantida, lume şi pământ de legendă, a existat într-adevăr. Pe locul unde se întinde astăzi Marea Neagră, Mar Nero sau Mare Nigra, încă înainte de Naşterea Omului se găsea o lume minunată, o ţară a zeilor, locuită nu de oameni, ci de îngeri ai lui Dumnezeu, numită Atlantida. Această ţară, fiind o ţară a îngerilor, era o super- civilizaţie de esenţă divină, în care, locuitorii ei cunoşteau şi se bucurau de toată ştiinţa şi ajutorul lui Dumnezeu. Atlantida era o civilizaţie de un nivel neatins până astăzi de către omenirea Pământului.
Aici, era ţara dăruită îngerilor de către Ler Dumnezeu, spre a trăi şi a se bucura cu toţii împreună, după Legea Sfântă a Dumnezeirii cereşti.
În Atlantida, îngerii puteau să-şi întemeieze şi familii adevărate, legându-se prin căsătorie cu femei din Ţara Raiului.
Şi, aceasta s-a întâmplat chiar şi conducătorului lor, Satan, comandantul suprem al oştilor cereşti, care şi-a întemeiat o familie omenească în Munţii Carpaţi.

Iată că, la un moment dat, în sfinţenia Atlantidei se întâmplă o mutaţie: îngerii atlanţi părăsesc sfinţenia vieţii şi cad în păcatul sodomiei. Din împerecherea lor au început să se nască monştri, demoni şi duhuri ale răului.
Această stare a fost cunoscută de Domnul, care refuză să binecuvânteze această viaţă şi cere atlanţilor să părăsească păcatul şi fărădelegea.
Atlanţii nu au urmat porunca Domnului, căci, fiind îngeri şi nemuritori, credeau că pot trăi aşa şi mai departe, fără de Dumnezeu şi în fărădelegea păcatului.
Aşa că, cu toată porunca lui Dumnezeu, atlanţii persistă mai departe în păcat şi fac presiuni asupra Domnului să le accepte acest mod de viaţă denaturat şi născător de monstruozitate.
Acesta a fost începutul conflictului şi al războiului dintre oştile cereşti şi cele ale atlanţilor. Atlanţii, devenind putere demonică, nu numai că îL ameninţă pe Ler Împărat cu războiul, ci îL şi atacă.
Acesta este timpul în care, din rău se face mai rău: războiul devine şi mai ucigător, după trădarea lui Satan şi trecerea lui alături de îngerii păcatului, în calitate de comandant suprem.
În acest mod, atlanţii duc un război nemaipomenit contra poporului Raiului şi împotriva Puterilor cereşti. Satan atacă Ţara Raiului cu toată puterea armată a Atlatidei, putere creată de către însuşi Io Ler Dumnezeu, pentru apărarea Raiului pământesc.
La această forţă uriaşă s-a adăugat pentru prima oară şi intervenţia monştrilor, a demonilor, a duhurilor rele şi a armelor lor dătătoare de moarte. Căci, în acest timp Satan a inventat ceea ce astăzi oamenii numesc « raza morţii », lumina neagră invizibilă, cu efect distrugător de putere infernală. Căci, demonii răului au descoperit ceea ce încă nu exista până atunci, arma dătătoare nu numai de moarte, ci şi de pieire totală şi veşnică.
Dacă moartea dată de Dumnezeu omului, înseamnă trecerea într-o altă formă de existenţă a vieţii nemuritoare, moartea satanică înseamnă nu numai moartea trupului, ci şi pieirea sufletului dumnezeiesc, până atunci niciodată muritor.
Este ceea ce astăzi înseamnă bomba atomică, numai că, bomba atomică, cât ar fi ea de distrugătoare, nu poate distruge şi sufletul omului. Sufletul, parte divină a existenţei omeneşti, putea fi distrus doar de raza infernală, laserul puterii satanice.
În lupta cu Dumnezeu, planul lui Satan era să distrugă mai întâi Ţara Raiului, iar mai apoi, întreaga Dumnezeire. Şi, pentru că Domnul se găsea în Ţara Raiului, aici s-au dat şi luptele cele mai mari.
Acest război a fost atât de groaznic încât s-a cutremurat Cerul şi Pământul, împreună cu întregul Univers al celor văzute şi nevăzute.

Războiul dintre Satan şi Dumnezeu a durat zece ani şi s-a sfârşit prin înfrângerea forţelor satanice şi îngroparea acestora sub Marea Neagră de astăzi.

Dragii Mei, vă scriu această istorie să puteţi înţelege ceea ce, mii de ani, omul nu a putut pricepe, adevărul apariţiei stăpânirii puterilor satanice, ale morţii veşnice, adevărul Atlantidei şi al formării Mării Negre.
Odată posesor al Cuvântului satanic şi al puterii dătătoare de moarte şi pieire, a apărut o nouă lume şi o nouă stăpânire, Lumea Infernului Satanic şi Stăpânirea Morţii Veşnice.
Prin Satan a apărut moartea, stricăciunea, molimele, bolile, viruşii şi microbii tuturor bolilor, au apărut demonii şi duhurile răului, ale înşelăciunii, ispitei şi păcatului de tot felul, a apărut suferinţa şi moartea veşnică. Peste această lume s-a aşezat Stăpânitorul ei, devenit el însuşi Răul Cel Mare, pricină, rădăcină, mamă şi tată al Răului cel Mare.
Stăpânirea lui Satan, a demonilor, a monştrilor şi a duhurilor pustiilor a fost forţa care a zdruncinat Puterile cereşti şi Dumnezeirea Cea Sfântă a lui Ler Dumnezeu.

Ca să înţelegeţi cât de violent a fost acest război, vă pot scrie cum a venit sfârşitul lui. Pe când grozăvia luptelor era tot mai mare, Satan a rupt o piatră uriaşă din planeta Marte şi a aruncat-o asupra Pământului.
Ca să apere Ţara Raiului de distrugere şi să pună capăt monstruozităţii războiului, Ler Dumnezeu a deviat traiectoria acestui imens bolid şi l-a aruncat peste Atlantida, cutremurând întreg Pământul.
Astfel, Atlantida s-a scufundat, acoperind sub ea întreaga lume a îngerilor şi demonilor Răului. Iar pe deasupra, în anul 4366 î.H., s-au prăbuşit în abisuri de necrezut apele tăcute ale Mării Mediterane, acoperind Atlantida, una dintre minunăţiile Creaţiei divine.
S-a creat astfel o nouă mare, Marea Neagră, cea mai adâncă şi mai tainică dintre toate mările interioare ale Pământului, după cum şi cercetările ştiinţifice o confirmă. Prăbuşirea Atlantidei, spune Cuvântul lui Dumnezeu, a zguduit temeliile Pământului, acoperind şi ducând în abisuri toată oastea şi civilizaţia demonică a lui Satan. Acolo, în abisul întunecat, zac îngerii, demonii şi monştrii păcatului, cei care s-au ridicat împotriva ordinii Stăpânirii lui Dumnezeu.
Aşa s-a sfârşit istoria Atlantidei, super-civilizaţie şi monstruozitate infernală care a adus sfârşitul Împărăţiei Raiului pământesc.
Iar numele Mării „Negre” a rămas până astăzi mărturie despre cataclismul cel mare, care a ascuns în taina apelor albastre povestea atât de întunecată a Atlantidei.

Despre scufundarea Atlantidei şi apariţia Mării Negre mai vorbesc încă amintirile popoarelor, legendele şi credinţele pământului.
Şi vorbesc, astăzi, mai ales oamenii de ştiinţă.

Acesta este Adevărul, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Scrisoare de dragoste

Cuvintele pe care le vei auzi sunt adevărate. Ele îţi vor schimba viaţa, dacă le laşi să o facă, pentru că ele vin din chiar inima şi Cuvântul lui Dumnezeu.
El este Cel care te iubeşte.
El este Tatăl pe care L-ai căutat toată viaţa.
Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste către tine:

Copilul Meu drag,
Poate că tu nu Mă cunoşti şi nu ai auzit despre Mine, dar Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos şi când te ridici. Şi cunosc toate căile, gândurile şi visele tale.
Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr din capul tău drag. Căci tu ai fost creat după chipul Meu. Iar chipul Meu este Chipul lui Dumnezeu. În Mine ai toată viaţa, mişcarea şi fiinţa. În Mine ai nemurirea şi mântuirea.
Tu eşti copilul Meu. Te cunoşteam mai înainte să fi fost rodit în pântecele mamei tale. Căci Eu te-am ales pe tine mai înainte de întemeierea lumii.
Nu eşti rodul unei greşeli, căci toate zilele tale au fost scrise în Cartea Vieţilor.
Precum am hotărât chiar şi ziua Naşterii Omului pe Pământ, tot aşa am hotărât şi ziua naşterii tale şi locul unde vei trăi.
Iar tu, cel născut cu chipul Tatălui Tău, eşti o făptură minunată.
Eu te-am ţesut în pântecele mamei tale şi, tot Eu, te-am ajutat în ziua naşterii tale.
Eu te iubesc, nu sunt nepăsător şi nu sunt nici supărat pe tine.
Eu sunt Iubirea cea adevărată.
Dorinţa Mea este să-ţi luminez viaţa şi să revărs această iubire asupra ta. Şi asta, numai pentru că tu eşti copilul Meu, iar Eu, Tatăl tău.
Ştiu că şi tatăl tău pământesc te iubeşte şi, totuşi, Eu îţi dăruiesc mai mult decât oricine de pe Pământ. Pentru că Eu sunt Ler Dumnezeu. Şi, pentru că Eu sunt şi Tatăl tatălui tău.
Crede-Mă, Eu sunt un Tată minunat pentru tine şi pentru toţi copiii Pământului acestuia. Orice gând şi orice lucru bun pe care-l primeşti, vine din mâna Mea. Pentru că, numai Eu pot să-ţi dau Calea, Viaţa, Iubirea şi Adevărul. Eu sunt Cel ce-ţi poartă de grijă în toate nevoile tale.
Dintotdeauna am plănuit pentru tine un viitor fericit şi plin de speranţă. Pentru că Eu te iubesc cu o dragoste eternă.
Mă gândesc la tine de tot atâtea ori câte fire de nisip sunt pe malul mării. De dragul tău sunt plin de iubire şi bucurie.
Dragul Meu, Eu nu voi înceta niciodată să fac totul pentru tine.
Tu eşti fiul Meu, comoara mea nepreţuită. Eu îţi doresc binele şi inima Mea îţi aparţine. Căci doresc din tot sufletul să-ţi fac numai bine.
Te rog, nu uita: Eu pot să-ţi arăt şi să-ţi dăruiesc lucruri mari şi minunate. Dacă Mă vei căuta, mă vei găsi. Dar, trebuie să Mă cauţi cu inima şi cu sufletul tău. Mă vei găsi numai prin dragostea şi inima ta. Dacă te vei gândi la Mine şi Mă vei căuta, îţi voi da tot ce-ţi doreşte inima. Pentru că Eu, sunt Dătătorul de viaţă şi fericire.
Eu îţi dau visul şi, tot Eu, ţi-l şi împlinesc.
Dragul Meu, pentru tine pot să iau o stea de pe cer şi să ţi-o aşez în palmă. Căci, pentru tine am împodobit cerul cu stele.
Eu sunt Cel care îţi dă lumina ochilor, raza soarelui, viaţa şi sănătatea.
Eu te-am ridicat în braţele Mele şi Maica Domnului te-a legănat lângă inima Ei.
Eu sunt Cel care îţi dă tărie, dar şi Tatăl alintător în toate necazurile tale. Căci Eu îţi sunt râsul de bucurie şi lacrima de durere când inima ţi-e zdrobită.
Eu sunt întotdeauna, fără ca tu să ştii, mereu aproape de tine şi de inima ta. Pentru că Eu sunt chiar inima ta. Şi, aşa cum un păstor îşi strânge mieii în braţe, tot aşa te port şi Eu mereu, în chiar inima Mea.
Dragul Meu, va veni o zi când Eu îţi voi şterge toate lacrimile tale.
Va veni o zi când tu vei cunoaşte mântuirea, fericirea şi nemurirea cerurilor Mele veşnice. Atunci nu va mai fi nici o lacrimă în ochii tăi şi alinarea Mea va şterge toată suferinţa avută vreodată pe văile plângerii. Şi vei uita tot greul avut pe Pământ.
Eu sunt Ler Dumnezeu.
Iată, Eu te iubesc aşa cum L-am iubit şi pe Fiul Meu, pe Iisus Hristos. Prin El, ţi-am dat darul Învierii şi toată dragostea Mea ţie ţi-am descoperit-o. Fiul Meu îmi este întru totul asemenea. Aşa îmi eşti şi tu. Numai că El este singurul Meu Fiu din eternitate.
Oamenii Pământului sunt cu toţi copiii Mei dragi.
Iisus a coborât pe Pământ acum 2000 de ani să-ţi aducă ţie dragostea Mea şi darul iertării păcatelor. Acum, dacă greşeşti, ai o cale de iertare prin inima Fiului Meu şi prin Sfânta Sa Înviere.
Eu L-am trimis în lume pe singurul Meu Fiu, pentru ca cei care cred în El să aibă viaţă veşnică. Prin Moartea şi Învierea Lui, Eu însumi am stat pe Crucea Golgotei, pentru toţi copiii Pământului.
Învierea lui Iisus este Iubirea, Gloria cerului şi Darul Mântuirii.
Dacă primeşti darul Învierii Fiului Meu, pe Mine Mă primeşti.
Şi vei rămâne alături de Mine în câmpiile cereşti.
Întoarce-te din nou acasă, în ţara ta, şi vei avea parte de cea mai mare sărbătoare pe care a cunoscut-o vreodată istoria.
Dragul Meu, Eu sunt Tatăl tău. Singurul tău tată adevărat. Căci, ţi-am fost tată încă pe când tu nu erai decât în gândul Meu şi al Maicii Domnului.
Eu Ţi-am fost dintotdeauna Tată şi-ţi voi rămâne întotdeauna Tată.
Te iubesc, dragul Meu.
Vrei şi tu să fii copilul Meu adevărat?
Scumpul Meu, orice Mi-ai răspunde, Eu te iubesc cu aceeaşi dragoste nemuritoare ca întotdeauna şi te aştept să te alint în braţele Mele.
Vino la Mine. Te aştept.

Cu dragoste, Tatăl tău.

Despre taina Sfântului Graal

Eu, Sfânta Maria, soţia credincioasă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, mărturisesc cu mâna pe Crucea Sfântă, la picioarele căreia am cules Sângele lui Iisus, că Eu, Cea numită în Sfintele Evanghelii Maria Magdalena, iar astăzi, Maria Sfintei România dezvălui astăzi, din porunca Mântuitorului şi a Dumnezeului Meu, taina cea mare a Sfântului Graal.
Iată, dragii Mei, cum Eu, aceea care am fost însoţitoarea credincioasă de o viaţă întreagă a Fiului lui Dumnezeu, am căzut, prin pierderea Adevărului istoriei familiei noastre, în bănuiala de a fi fost femeia prostituată şi plină de duhuri necurate, vindecată de către Mântuitorul Lumii. Vreau să pun mărturie că minunea vindecării acelei femei a avut loc într-adevăr. Eu, Maria, am fost martora vie a acestei întâmplări, când Iisus a atins acea femeie amărâtă şi i-a redat sănătatea, sfinţenia şi fecioria.
Ştiu toate acestea, pentru că, această femeie, cu numele de Maria din Magdala, mi-a devenit prietenă adevărată şi confidentă, pe toată durata vieţii Mele în Ierusalim.
Aşa este: femeia vindecată de Iisus a fost într-adevăr, Maria din Magdala, numită şi Maria Magdalena. Magdala era în Iudeea.
Eu, Maria, soţia Mântuitorului, M-am născut în Dacia cea Sfântă.
Sunt fiica lui Didos, Marele Preot din Transilvania al lui Ler Dumnezeu. Numele satului în care M-am născut nu am îngăduinţă să-l numesc, dar, pot să vă dau numele mamei Mele. Mama Mea a fost Sfânta Ana, sfântă şi în timpul vieţii Ei. Ea era sora mai mică a Sfintei Elena, mama Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului.
Vreau aici să mărturisesc că, într-adevăr, L-am iubit pe Iisus, încă de la Naşterea Lui, căci Eu, care eram cu doi ani mai mare decât El, am fost de faţă şi la Sfânta Sa Naştere, petrecută întocmai după cuvintele colinzilor, într-o poiată dintr-un sat din Transilvania, al cărui nume, din Sfântă Poruncă, nu vi-l pot dezvălui.
Acesta este satul cântat în colinde sub numele de Viflaim.
Acolo, Eu, Mama Mea şi Sfânta Maria, Maica Domnului, am fost duse de către un om bun care ne-a întâlnit pe drum şi, din milă, ne-a luat în căruţa sa, căci pe Sfânta Maria o apucaseră durerile Naşterii.
Aşa am ajuns în satul pe care poporul îl va numi Viflaim, unde, după dorinţa Sfintei Maria, am rămas de mas în poiata acelor oameni. Acolo, în acea poiată de la marginea satului, ajutată de o moaşă din sat, într-o primăvară frumoasă, Sfânta Maria L-a născut pe Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii. Pot spune că atunci L-am văzut pentru prima oară, pe Cel ce-Mi va deveni Domnul, Soţul şi Dumnezeul Meu.
După Naşterea lui Iisus, am mai rămas în casa acestei bune familii încă vreo 10 zile, după care, cu aceeaşi căruţă, trasă de un măgăruş negru, am fost duşi cu toţii acasă, în satul nostru.

În legătură cu taina Sfântului Graal, vă dezvălui, la rugămintea lui Iisus, adevărul ascuns în taina aceasta, până acum nepătrunsă.
Iată ce s-a întâmplat. Aflându-Mă la picioarele Crucii Mântuitorului, Mi s-a făcut rău, căci eram din nou însărcinată. Văzându-Mă, Sfântul şi Dumnezeul Meu M-a rugat să merg acasă, să nu i se întâmple ceva copilului nostru. Totuşi, nu am putut să Mă dezlipesc de lângă cruce şi L-am rugat să Mă ierte că nu-I pot asculta Sfânta Sa Poruncă.
„Îmi cer iertare şi acuma, Doamne şi Dumnezeule Mare, că, în acele momente, pentru întâia oară, nu Ţi-am ascultat Cuvântul.”
Deci, aşa cum vă spuneam, plângeam şi îmi rupeam hainele lângă Crucea Golgotei, împreună cu Sfânta Maria, Maica Domnului şi cu fratele Mântuitorului, Ioan cel Sfânt.
Cum nu Mă mai puteam ţine în picioare, eram căzută la pământ şi, doar mâinile Mi le mai puteam ridica spre Chipul Cel Sfânt al lui Iisus. Numai că, la un moment dat, când M-am ridicat să-I sărut picioarele, am fost lovită peste burtă de un soldat roman, care M-a trântit din nou la pământ.
Vă scriu acestea, pentru că a sosit timpul aflării tainei celei ascunse şi a Adevărului cel Mare al Familiei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Dragii Mei, Mă întorc din nou la picioarele Crucii lui Iisus.
Nu vreau să scriu prea mult. Vreau doar să mă puteţi înţelege, înţelege şi crede. Căci Eu, Sfânta Maria, pe Numele Meu Cel Adevărat de Maria României, am fost, într-adevăr soţia credincioasă a Mântuitorului. Iar dacă spun aceasta, înseamnă că îmi iau toată responsabilitatea descoperirii acestei mari taine, care a fost apărată de sfinţii pe care Mi i-a dat Domnul, spre ajutorare, apărare şi ocrotire.
Dragii Mei, mai înainte de a închide ochii, Iisus M-a rugat să-i dau o cană cu apă.
M-am ridicat şi l-am rugat pe un om de lângă Mine, să Mă ajute şi să aducă de undeva un pahar cu apă. Acest om a plecat şi s-a întors cu o carafă plină cu vin. Mi-a dat în mâinile Mele carafa şi m-a rugat să-l rog pe Fiul lui Dumnezeu să-l ierte că nu poate să facă mai mult pentru El. Acest pahar cu vin am reuşit să I-l dau Mântuitorului.
Iisus a băut din vin, M-a privit şi Mi-a zis: Maria Mea scumpă, am ajuns la capătul drumului Meu pe Pământ.
Ţie îţi las, în acest moment taina Dumnezeirii Mele. Primeşte dar, Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul Aceluia care va părăsi Pământul peste câteva clipe. Primeşte-Mă şi pe Mine în sufletul Tău, să rămân un singur suflet cu tine, mai departe pe Pământ. Dar, pentru că Eu trebuie să ajung la Cer, îţi poruncesc să ai grijă de copiii pe care Domnul Ni i-a dat.
Pleacă, părăseşte Ierusalimul şi du-te la capătul lumii, undeva unde nimeni nu te cunoaşte şi unde încă nu a ajuns taina Cuvântului Cel Adevărat al lui Dumnezeu. Acolo să trăieşti şi acolo să îmi creşti copiii. Mai târziu, vă voi ridica la Cer.
Mi-a mai spus că Mă iubeşte şi că Mă binecuvântează în Numele Fericirii vieţii noastre celei Sfinte. „Să ai grijă de tine. Va veni şi timpul când Cuvintele Mele vor cutremura Cerurile şi Pământurile!”
Acestea au fost ultimele Cuvinte pe care Iisus Mi le-a adresat Mie.
Mai apoi, a închis ochii şi s-a rugat cu glas tare lui Dumnezeu:
„Doamne Dumnezeul Meu primeşte sufletul Fiului Tău Iisus, pe care acum îL vezi însângerat la picioarele Tale. Fii binecuvântat, Tată al Iubirii Mele. Doamne, ajută-Mă să trec pragul vieţii şi să te cuprind din nou în braţe!
Fii Binecuvântat şi nu Mă părăsi, acum, în clipa morţii Mele, Doamne, Dumnezeul Cerurilor Toate!”
Aşa a vorbit Fiul lui Dumnezeu.

Voi povesti mai departe. Adevărul vieţii Mele alături de Iisus Hristos, va fi o altă scriere pe care, tot Eu, i-o voi dicta cândva, poate anul viitor, fiului Meu Ioan.
Aşa. După cum deja ştii, a treia zi după moartea pe cruce, Mântuitorul a Înviat din Morţi.
Ceea ce scriu Evangheliile Cele Sfinte, este adevărat.
În a treia zi după Moartea Sa, la orele dimineţii, pe când mă duceam cu încă trei femei la mormântul Lui, Mi s-a arătat Mântuitorul în faţa ochilor. M-am speriat şi L-am întrebat dacă e o halucinaţie. El M-a liniştit şi Mi-a zis să nu mă speriu căci, ceea ce văd este realitate şi nu halucinaţie. Apoi Mi-a povestit că a Înviat din Morţi.
M-a rugat să nu mă supăr, dar doreşte să o vadă pe Sfânta Sa Mamă.
Aşa că am plecat cu toţii spre casă. Acasă, ne-a ieşit în faţă însăşi Mama Sa, care, speriată şi plină de lacrimi, ne-a binecuvântat şi ne-a poftit în casă, unde, într-un colţ, plângea, fiica noastră, Maria. Iisus a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe frunte.
Am mai rămas împreună câteva momente, după care, Iisus a ieşit afară şi l-a strigat pe Ioan. Acesta a răspuns, a venit şi L-a îmbrăţişat pe fratele şi Mântuitorul Său.
După aceasta, am plecat cu toţii împreună, spre locul nostru de adunare, unde, ceilalţi fraţi şi ucenici, erau cu toţii adunaţi, chemaţi împreună de către Sfântul Petru. Acesta plângea şi îşi rupea hainele, cerând iertare lui Dumnezeu pentru trădarea pe care o făcuse, de dragul banilor şi din ascultarea Cuvântului Celui Rău. Iisus l-a mângâiat şi i-a zis: „Frate dragă, Eu sunt Acela pe care tu L-ai trădat şi L-ai vândut Diavolului. Acum te-ai întors din nou acasă. De acum, fii din nou, om!
Eu te iert în numele Iertării Tatălui Meu Dumnezeu. Şi, după cum Eu te-am iertat de acest păcat, iertate să-ţi fie ţie toate păcatele tale, cele ştiute şi cele neştiute!”
Aşa a grăit Fiul Domnului.
Fraţii şi ucenicii lui Iisus, care mai de care îl pipăiau şi se minunau de această mare şi nemaipomenită minune şi, cu toţii într-un glas, mulţumeau Domnului Ler Dumnezeu.
Cât despre povestea necredinţei lui Toma, şi această istorie a Sfintei Evanghelii este adevărată. Căci Toma, care nu era de faţă la începutul acestei întâlniri, a aflat ultimul despre Minunea Învierii.
Pentru zilele următoare, Iisus a poruncit oprirea oricărei noi propovăduiri, până după Înălţarea Lui Cea Sfântă, la Cer.
Pe Mine, Mântuitorul M-a rugat, încă odată, să părăsesc Ierusalimul şi să plec în Franţa, ceea ce am şi făcut, după coborârea Duhului Sfânt asupra noastră, a tuturora.
Aşa că, la numai câteva zile de la această nouă minune, am plecat cu toţii, ucenicii, fraţii şi întreaga familie, înspre Grecia. Pe drumul spre Grecia, am propovăduit cu toţii mai departe, prin Asia Mică şi în insulele greceşti, Evanghelia Mântuitorului.
Drumul până în Grecia a durat un an. Pe drum, încă în primele insule greceşti, am născut un băieţel, căruia i-am dat numele de Isus.
În Grecia, la porunca Maicii Domnului, ne-am despărţit. Eu, urmând Cuvântul Sfântului Meu soţ, am luat-o înspre Franţa, împreună cu fratele Domnului, Sfântul Iuda.
Ceilalţi, au plecat, fiecare în alt loc, la porunca Maicii Domnului de a propovădui mai departe Evanghelia Mântuitorului.
Maica Sfântă, împreună cu ceilalţi Fraţii ai Domnului a plecat în Dacia.
Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorât până la Roma şi a binevestit Cuvântul lui Dumnezeu în Italia.
Toma s-a îndreptat, prin Asia Mică, înspre India, unde, din păcate, nu a mai ajuns.
Levi s-a dus spre Antiohia.
Matei a propovăduit în Grecia şi în Imperiul Roman.
Filip s-a reîntors în Orient, propovăduind în Egipt.
Bartolomeu a propovăduit în Irakul de astăzi.

Să revenim, cu ajutorul Domnului, la Povestea Sfântului Graal.
Împreună cu Sfântul Iuda, am ajuns în Franţa. Aici, ne-am ascuns o vreme în peşterile din sudul Franţei. Mai apoi, încă pe când Sfântul Iuda mai era cu noi, am început să propovăduiesc Evanghelia Mântuitorului, Cuvântul lui Ler Dumnezeu. Nu am putut merge prea departe căci am fost prinsă şi închisă, împreună cu copiii Mei.
În timpul unui interogatoriu am întâlnit un om care Mi-a schimbat viaţa.
Acesta a fost însuşi cel ce trebuia să Mă şi judece.
Acest om M-a crezut şi M-a eliberat.
Cum era în legătură cu mai-marii timpului, M-a prezentat acestora. Lor le-am propovăduit Adevărul vieţii, al morţii şi al Învierii lui Iisus. Cu toţii M-au rugat să povestesc şi Adevărul de la Începuturile timpului, aşa cum îL ştiam de la Domnul şi Dumnezeul Meu, Iisus Hristos.
Cu timpul, aceşti oameni au devenit o adevărată familie pentru Mine, care Mă ajuta şi Mă apăra de toate primejdiile.
Lor le datorez şi ajutorul pentru creşterea copiilor Mântuitorului.

Acesta este începutul a ceea ce va fi, puţin mai târziu, Frăţia Sfântului Graal, organizaţie secretă, formată pentru apărarea, cu orice preţ, a tainei tuturor urmaşilor Sfintei Familii a Mântuitorului pe Pământ.

Graalul este taina Mea: Eu, Maria, Soţia Domnului, sunt Sfântul Graal.

Eu, Maria Sfintei România.

misterul ApocalipsEI lui... Satan
Cuvintele pe care le aveţi în faţă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
Ele vă vor schimba viaţa.
Capitolul de faţă dezvăluie misterul Apocalipsei lui Ioan, ultima carte a Noului Testament. Acest adevăr tainic, cumplit şi înfiorător, vă va şoca nu numai pe Dumneavoastră, ci omenirea întreagă.
Dragii Mei, cuvintele Apocalipsei au zguduit şi mai zguduie încă, prin puterea lor infernală, universul întreg, cerurile şi pământurile. Cum de este aşa ceva posibil?

Iată, la 1700 de ani de la introducerea Apocalipsei lui Ioan între cărţile „Noului Testament”, Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie taina cea neştiută de nimeni a cuvântului acesteia.
Apocalipsa lui „Ioan”, nu este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu.
În ea s-a strecurat Cuvântul tainic şi Blestemul lui Satan, demonul Răului şi al infernului, amestecându-se, printr-o mare lucrare de întunecare, cu cuvintele Sfântului Ioan şi cu Scripturile Cele Sfinte ale Noului Testament.
Scopul versetelor satanice ale Apocalipsei este distrugerea omenirii, a planetei Pământ şi a vieţii întregului univers dumnezeiesc.
Astfel, în cartea ultimă a Sfintei Scripturi sunt împreunate cuvintele lui Dumnezeu cu cuvintele lui Satan.

Fiind Cuvântul lui Satan, iar acesta, creatorul şi stăpânitorul lumii infernale, cuvintele Apocalipsei au fost scrise ascuns şi cifrat, pentru a se împlini şi după căderea Demonului şi de a aduce, în chiar timpul de astăzi, cataclismul universal.
Fără de intervenţia lui Dumnezeu, Apocalipsa lui Satan ar fi prăbuşit deja, nu numai Pământul, ci lumea întreagă, în abisul pieirii infernale.
Ascunderea Cuvântului lui Satan în însăşi Scriptura Sfintei Evanghelii, arată cât de uriaşă şi de diabolică este puterea şi lucrarea Răului, căci, prin însăşi credinţa oamenilor în Cuvântul Apocalipsei, omul este pe cale să-şi distrugă, el însuşi, planeta.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile şi pământurile, iată că, şi Cuvântul lui Satan a creat o lume, opusă lui Dumnezeu, ceruri şi pământuri infernale, un imperiu al demonilor şi al duhurilor satanice.
Prin puterea infernală a Cuvântului său, Satan a devenit aproape la fel de puternic ca însuşi Domnul Dumnezeu. De aici vine şi marele pericol pe care îl are Cuvântul său, ascuns prin mare lucrare diabolică în însuşi Cuvântul Sfintei Scripturi.

Mai este o taină, pe care Cuvântul lui Dumnezeu o descoperă astăzi oamenilor.
Prin naşterea sa, fiecare om primeşte şi o parte din Cuvântul şi puterea de creaţie a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că şi omul devine creator, în numele Tatălui Dumnezeu. Acest fapt este minunat, atât timp cât omul este însufleţit doar de gândul şi puterea iubirii, căci astfel, creaţia omenească se alătură Creaţiei Celei Mari a lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă însă, când, în locul sfinţeniei Cuvântului lui Dumnezeu, omul, robit Răului celui Mare, foloseşte Cuvântul lui Satan, Cuvântul Morţii, al catastrofelor şi al blestemelor infernale, al demonilor, monştrilor şi al duhurilor pustiirilor?
Atunci, lucrează Cuvântul Morţii infernale!
Iar lucrarea sa este Moartea veşnică.

Vedeţi, dragii Mei, prin puterea Dumnezeirii Cuvântului, Ler Domnul a creat Lumea întreagă, Cerurile şi Pământurile Cele Sfinte.
Numai că, şi Satan, prin puterea Cuvântului Răului, a creat Lumea Răului, cerurile şi pământurile abisale, lumile duhurilor şi demonilor Infernului.
Iată că, după cum prin Cuvântul Iubirii dat oamenilor, Dumnezeu vrea să înflorească Pământul, prin Cuvântul Morţii, conţinut în Apocalipsă, Satan vrea să distrugă, nu numai Pământul, ci întreaga Lume.
Şi, pentru aceasta, se foloseşte de puterea demonică a Cuvântului satanic, pe care l-a ascuns între cuvintele Sfântului Ioan, scriitorul Apocalipsei.
La origine, Evanghelia Sfântului Ioan a avut o cu totul altă înfăţişare, fără să conţină cuvintele blestemelor infernale.
Numai că, înşelăciunea şi rătăcirea satanică a făcut posibilă adăugarea programului infernal de distrugere a vieţii şi planetei.
Căci, conţinând şi Cuvântul lui Satan, Apocalipsa este atât de diabolic „scrisă”, încât, prin citirea şi prin credinţa oamenilor în împlinirea cuvântului ei, cuvintele satanice integrate în Cuvântul lui Dumnezeu încep să lucreze în subteran, putând să provoace o reacţie în lanţ, care să ducă la distrugerea completă a Pământului şi la pieirea Universului, printr-o mare şi neagră gaură infernală.
Aşa că, urmare a lucrării satanice, Apocalipsa lui Ioan este în realitate, Apocalipsa lui… Satan!
Cât despre tainicul număr 666, acesta este un cod al lui Satan.
Este semnul şi numărul apocaliptic sub care se ascunde taina infernală a Cuvântului lui Satan. Acest număr, construit ca un cip, ascunde o monstruozitate ştiută numai de el, aruncată ca un blestem spre viitor, prin textul demonic al Apocalipsei.
Cifra 666 este o rună, dar nu o rună oarecare. Ea este o lucrare de o fenomenală măiestrie diabolică, de mare primejdie pentru Pământ şi pentru întreaga viaţă a oamenilor.
Cuvântul Răului lucrează.
Nu uitaţi paşapoartele biometrice. Nu uitaţi cărţile de credit.
Totul este lucrare infernală.
Prin această aşa-numită tehnică modernă, şi folosind runa infernală 666 a blestemului satanic, Răul cel Mare a planificat distrugerea civilizaţiei umane şi a întregii vieţi a Pământului.
În numărul 666, precum şi în conţinutul infernal al Apocalipsei, se ascunde însăşi comanda satanică a mecanismului de declanşare a distrugerii şi autodistrugerii oamenilor, a Pământului şi universului întreg.
Transformarea în faptă a cuvântului infernal, ascuns în Apocalipsă, înseamnă prăbuşirea întregii Dumnezeiri a Împărăţiei Cerurilor lui Iisus Hristos. Înseamnă grozăvia grozăviilor, moartea Universului, poruncită să se autodeclanşeze prin Cuvântul lui Satan.
De aceea, distrugerea Pământului, a astrului celui mai important al Creaţiei lui Ler Dumnezeu, ar putea provoca un lanţ infernal de distrugeri a întregii Creaţii şi aruncarea în pieire satanică a lumii întregi.
De aceea, fraţii Mei dragi, folosirea în liturghie şi citirea acestor părţi ale Apocalipsei lui Ioan, şi credinţa în cuvintele ei satanice, înseamnă întruparea poruncii infernale de distrugere, poruncită prin Cuvântul lui Satan.
Iar faptul că Apocalipsa cuprinde şi cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu, este o dovadă în plus despre pericolul ascuns în profeţia cuvântului satanic.
Eu, Cuvântul lui Dumnezeu, vă spun tuturor creştinilor şi necreştinilor lumii: credeţi în Cuvântul şi în Iubirea lui Dumnezeu şi nu în Cuvântul Morţii!
Vă rog, nu mai citiţi versetele satanice despre distrugerile Apocalipsei, căci, citindu-le, se multiplică puterea infernală, poruncind, fără vrerea şi ştiinţa voastră, moartea şi pieirea!
Nu porunciţi cu Cuvântul demonic, Cuvântul Răului cel Mare!

Luaţi aminte! Cuvântul satanic al Apocalipsei nu vesteşte, ci porunceşte Sfârşitul Lumii!

Dragii Mei, copiii Mei, Satan şi întreaga Împărăţie a Infernului a căzut şi, cu el, a căzut şi întreaga putere a Cuvântului său, înafară de cuvântul cel rău al Apocalipsei şi de puterea diabolică a numărului Fiarei, 666, puteri infernale ascunse în taina Apocalipsei lui Ioan.
Dar, chiar dacă puterea de distrugere a Cuvântului lui Satan s-a micşorat, prin căderea Demonului, puterea Cuvântului Răului nu a pierit de tot, ci este încă vie şi activă în cuvântul satanic, şi lucrează mai departe împlinirea distrugerilor şi a morţii catastrofale universale.

Cunoaşterea acestei taine şi a marelui pericol în care trăieşte omenirea, a fost şi motivul Revenirii lui Iisus Hristos, în acest timp, pe Pământ, spre Lupta Cea Mare cu Împărăţia lui Satan şi spre oprirea prăbuşirii Pământului în abisul infernal.
De aceea, Domnul şi Dumnezeul nostru a hotărât doborârea definitivă a lui Satan şi aducerea acestuia la Judecata Cea Mare a lui Iisus Hristos.
Trist este însă faptul că, până la un anumit punct, cuvântul Apocalipsei lui Satan s-a şi împlinit, împreună cu multe din catastrofele sale demonice şi, s-ar fi împlinit cu totul, dacă Iisus Hristos nu ar fi învins Puterile Infernului.

De aceea, Eu, Io Ler Dumnezeu, chem întregul popor al Pământului la credinţă şi rugăciune, la iubire frăţească şi la uniune sfântă, la pace şi la înţelegere sub semnul Sfintei Cruci.
Răul şi urmele Răului din Univers pot fi oprite numai de Cuvântul lui Dumnezeu, în momentul în care, toţi oamenii Pământului sunt împreună, într-un singur gând cu Dumnezeirea Cea Sfântă a lui Iisus Hristos.
Iată cum vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu:
„Eu, Io Iisus Hristos Cel Sfânt, Dumnezeul Cerurilor şi Pământurilor, l-am doborât pe Satan şi toată puterea duhurilor şi a demonilor săi.
Satan a căzut şi îşi aşteaptă Judecata Cea Mare.
Totuşi, vreau să vă atrag atenţia în legătură cu Apocalipsa lui Ioan. Ceea ce este scris aici este adevărat. Apocalipsa Sfintei Scripturi nu este învăţătură de rugăciune. Aveţi grijă! Gândurile devin cuvinte, cuvintele au taina lor, sunt active şi devin acţiune. Iar această acţiune să ne ferim să nu fie împlinirea Facerii Răului cel Mare. Feriţi-vă de lucrarea sa şi veniţi cu toţii la Mine!
Vouă, oamenilor Pământului, vă poruncesc să mă ajutaţi, fiecare cum poate, ca, prin iubirea, credinţa şi puterile voastre, să curăţăm împreună lumea, să doborâm Iadul, să oprim distrugerile apocaliptice şi să ştergem urmările monstruoase ale Stăpânirii Satanice asupra oamenilor şi asupra Pământului Meu Cel Sfânt!”

Eu, Io Iisus Hristos Ler Dumnezeu, Împăratul Cerurilor şi Pământurilor.

Despre OZN-uri

După scufundarea Atlantidei, în anul 4366 î.H., Satan a fost prins şi judecat.
Dumnezeu a încheiat cu el pace, încuviinţând instalarea Stăpânirii Satanice pe planeta Marte şi, pe Pământ, în apele oceanului Atlantic, cunoscute sub numele de Triunghiul Bermudelor, unde există până şi astăzi o bază satanică subacvatică.
Încuviinţând existenţa Împărăţiei Întunericului şi a Morţii, creată de Satan, Ler Dumnezeu permite existenţa Stăpânirii Satanice, a duhurilor şi a demonilor Răului cel Mare.
De pe Marte, navele zburătoare ale lui Satan zboară adesea înspre Pământ, aterizând în munţi sau pe ape. Acestea sunt şi navele zburătoare care au speriat omenirea de sute de ani, cunoscute sub numele de OZN-uri.

Tot prin aparate zburătoare, s-a manifestat, din vreme în vreme, şi puterea lui Dumnezeu. Numai că, dacă Domnul nu răpeşte oameni, nici avioane şi nici nave, navele lui Satan au creat, adesea, tulburări în Triunghiul Bermudelor şi sunt cauza dispariţiilor enigmatice a multor vapoare şi avioane, pierdute cu echipaj cu tot.
O căutare a bazelor demonice de pe Marte, este zadarnică căci, puterile Satanei se manifestă într-o o altă dimensiune.
Din păcate, OZN-urile infernale şi Triunghiul Bermudelor vor mai speria omenirea şi pe viitor.

Iată sfatul cel bun: nu mai călătoriţi în perimetrele cunoscute ca “infernale” ale Triunghiului Bermudelor! Iar la apariţiile de OZN-uri, nu reacţionaţi şi îndepărtaţi-vă de ele!

Apa trece, pietrele rămân

Amintirea poporului român păstrează încă taine ale începuturilor, ale sfinţeniei credinţei şi ale poporului lui Iisus Hristos. Nume vechi, legende, cântece, colinzi, poveşti şi povestiri, proverbe şi zicători, obiceiuri şi tradiţii, venite din negura timpurilor, alcătuiesc zestrea cea vie a României.
Bătrânii mai vorbesc încă despre Ler Împărat, despre Raiul cel luminos, despre zborul Soarelui-Dumnezeu cu carul de foc, despre sfinţenia tuturor lucrurilor, despre omenie, despre moştenirea neamului şi despre credinţa şi legea din străbuni.
Şi, mai vorbesc despre viaţă, despre moarte şi nemurire. Căci, viaţa şi moartea românului se împletesc una cu alta, ca o trecere normală spre o altă formă de existenţă, înspre viaţa cea nemuritoare, promisă prin credinţa de milenii de către însuşi Cuvântul Mântuitorului.
Iubirea de copii şi a copiilor faţă de părinţi, puterea de sacrificiu pentru Dumnezeu, neam şi ţară, pentru apărarea pământului străbun şi a Moştenirii „celei sfinte”, a rămas lege în popor şi în credinţa neamului.
Limba română readuce, prin cuvintele amintirii, un trecut mirific, în care, om şi Dumnezeu trăiau împreună fericirea Pământului. O ţară a tinereţii veşnice şi a vieţii fără de moarte a rămas ca amintire sfântă în poveştile şi legendele neamului, precum şi în scrierile istoricilor.
Românul nu a pierit. Apa trece, pietrele rămân, mai zic bătrânii şi astăzi.
Cât despre Marea cumpănă a neamului, aceasta a fost războiul dintre daci şi romani, sfârşit prin victoria romanilor, prin ocuparea şi distrugerea capitalei Daciei.
Pentru romani era important să afle taina cea mare a credinţei şi a puterii neamurilor dace şi, mai apoi, să distrugă această putere sau să o ducă cu ei la Roma, spre mândria, folosul şi bunăstarea acesteia.
Mult timp, romanii nu au cutezat să înfrunte popoarele Daciei. Încă mai aveau frică de zeii ei. Cu timpul, n-au mai rezistat ispitei aurului şi a fabuloaselor comori ale „Ţării Zeilor”. Le-au pus gând rău şi le-au robit fraţilor lor de sânge.
Dar, nu numai romanii, ci şi grecii cunoşteau sfinţenia şi nemurirea popoarelor Daciei. Şi, chiar mai mult, le recunoşteau calitatea de sfinţenie, numindu-i pe daci „dioi”, zei, sfinţi, dumnezei. Nemurirea dacilor a fost una din tainele pe care romanii căutau să le dezlege.
Şi, chiar dacă ei înşişi au cunoscut cândva această taină, pe vremea când alcătuiau acelaşi popor cu romino-traco-geto-dacii, din sfinţenia dintâi a neamului lor nu a mai rămas nimic. Noul popor, care la origine se trăgea din neamul dacilor, era animat doar de dorinţa de prădăciune, de sânge şi de distrugere. Căci ei, romanii, ajunseseră păgâni fără de Dumnezeu, îmbătaţi de dorinţa de a se îndumnezei şi de a se zeifica pe ei înşişi. Iar viaţa lor, aşa numită civilizată, era fală şi urâciune, sclavie şi lupte de gladiatori, rătăcire şi omor, prostituţie şi declasare umană. Era Sodoma şi Gomora.
Ei, standardul de civilizaţie al timpului, nu mai erau oameni normali, ci monştri decăzuţi în sălbăticie.
Autointitularea lor ca zei pe pământ, era răspunsul la credinţa dacilor într-un singur şi viu Dumnezeu, Creatorul Lumii şi Dătătorul de viaţă al Cerurilor şi Pământurilor.

Unde sunt comorile daciei?

Astăzi, întorcându-ne în trecut, ne întrebăm:
Unde este aurul Daciei?
Unde sunt bogăţiile, monumentele şi sanctuarele Daciei?
Unde sunt sfinţii Daciei?
Unde sunt documentele şi urmele picioarelor lui Dumnezeu pe pământul Europei, leagănul civilizaţiei omenirii întregi?
Iată unde se găsesc comorile, altarele, cultura, istoria şi civilizaţia vechilor daci:
La Roma.
La Vatican.
La Moscova.
La Berlin.
La Viena.
La Budapesta.
La Varşovia.
La Istanbul.
La Athena.
La Sofia.
Ce au moştenit românii de azi? Sărăcie şi amar. Numai istoria ştie. Ştie şi nu ştie, căci, istoria scrie - şi nu scrie întotdeauna - adevărul acestei lumi. Căci scrisul istoriei şi al adevărului a fost făcut după porunca, banii şi vrerea celor mai mari şi mai tari ai lumii. Iar adevăraţii stăpânitori ai lumii au fost banii, puterea, minciuna, înşelăciunea, mărirea, stăpânirea şi omorul, cuvinte în care nu poate să încapă Dumnezeu.
Astăzi, căutând „urmele” românilor, le vom găsi răspândite în toată lumea. Căci împărăţiile şi civilizaţiile Europei au stat, şi mai stau încă, pe istoria, comorile şi sudoarea acestui popor. Iar civilizaţia daco-română, sarea, vinul, grâul, lemnul, aurul şi argintul Daciei, mai scriu şi astăzi istorie în lumea modernă.
Marile limbi ale lumii mai păstrează amprenta limbii române dintru Începuturi. O mărturie pentru oamenii de ştiinţă este limba sanscrită, care, la pronunţarea cuvântul OM, apleacă poporul în adâncă închinare, conform vechii lor credinţe.
Dragii mei, cu mult mai înainte de naşterea Ţării Raiului, popoarele vechi ale traco-geto-dacilor aveau o religie creştină, asemănătoare aceleia din zilele noastre. Peste această religie a vechilor români s-a aşezat credinţa vie a Ţării Raiului şi, tot în această credinţă, s-a născut şi Iisus, Mântuitorul Lumii.
Iar Iisus Hristos a propovăduit poporului Israel Evanghelia lui Ler Dumnezeu, spre salvarea iudeilor din holocaustul istoriei şi din vătămarea satanică.
Numele adevărat al Domnului Dumnezeu, Dumnezeirea Maicii Domnului, realitatea Sfintei Treimi, Sfânta Naştere a omului pe Pământ, existenţa îngerilor, a sfinţilor şi a zânelor, iertarea păcatelor, ascunderea tainei demonice sub cuvântul Iohwe (cifrat IHWH), Războiul cel Mare cu îngerii lui Satan, taina Cuvântului lui Dumnezeu şi a Ţării Raiului, distrugerea Atlantidei şi formarea Mării Negre, învierea morţilor, Judecata cea de pe Urmă, viaţa veşnică şi instaurarea Împărăţiei Cerurilor, erau teme predilecte ale propovăduirii Cuvântului lui Iisus Hristos de acum 2000 de ani.
Aceasta a fost Evanghelia propovăduită până la Crucificare de către Iisus Hristos, cuvânt lăsat şi în scris de însăşi mâna Mântuitorului. Din păcate, această comoară s-a pierdut în tulburările războiului şi ale distrugerii Templului din Ierusalim. Numai că, spune Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie a lui Iisus Hristos trăieşte mai departe în memoria tainică şi nemuritoare a Cuvântului lui Dumnezeu, memorie din care nu se pierde niciodată nimic, de la Facerea Lumii şi până în eternitatea veşniciilor.
Dragii Mei, din acest tezaur divin şi pururea trăitor, s-a coborât astăzi pe Pământ Cuvântul Evangheliei celei noi a lui Ler Dumnezeu, Evanghelia Tainică a Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.
Cât despre tainele cele mari ale creştinismului, iertarea păcatelor, câştigarea mântuirii şi a nemuririi, acestea sunt darurile veşnicului Dumnezeu, Cel Sfânt, Cel Bun şi Cel Iubitor, Io Ler Domnul, Iisus Hristos, Mântuitorul.

Da, dragii Mei, poporul român a avut întotdeauna, de la Începutul Lumii şi până astăzi, aceeaşi credinţă. Ea trăieşte şi astăzi în Sfânta sa Casă, Biserica Ortodoxă Română, şi în toate bisericile ortodoxe ale Pământului, lăcaşuri ale Ortodoxiei celei Sfinte.
Căci, aceasta este Creştinătatea Ortodoxă, biserică sfântă coborâtă din ceruri, din taina Ortodoxiei celei Sfinte a Cerurilor lui Io Ler Dumnezeu.
Cât despre Sfintele Liturghii ale Ortodoxiei, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că acestea au fost preluate din liturghiile existente încă cu mii de ani în urmă în Dacia, unde au fost coborâte din cer de către însuşi Tatăl Dumnezeu şi de către Fiul Său, acum 8500 de ani, pe la începutul Împărăţiei Raiului pe Pământ.

Autorii celor trei liturghii ale ortodoxiei, sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore, aceştia au fost la origine, daci. Ei cunoşteau cultul credinţei poporului dac, din care au preluat taina liturghiilor şi le-au integrat cultului creştin ca Liturghii Dumnezeieşti ale creştinătăţii.

Acesta este Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.''

Sursa:Fragment din "Evanghelia tainica a imparatiei cerurilor si pamanturilor" -Ioan Suciu

Read more...

Invatatura unui calugar....

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.


L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii. I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”


La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”


Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

Read more...

Ingerul pazitor

Ingerul pazitor, ghid spiritual


O funcţie a îngerului păzitor este cea de călăuză, de ghid spiritual care înalţă şi revelează pentru cel în cauză lumina lui Dumnezeu, putând aduce clipa de iluminare. Cităm din Acatist:

“Cel ce înflăcărezi inima mea cu dragostea de Dumnezeu;

Cel ce umpli casa sufletului meu cu iubirea lui Dumnezeu,

Cel ce mă povăţuieşti să cer de sus umbrirea harului Sf. Duh;

Cel ce înfăţişezi înaintea ochilor minţii mele pe Atoatevăzătorul.

Avându-te pe tine, acoperământ ales de Dumnezeu, ca pe o rază care luminezi întunericul sufletului meu şi risipeşti bezna necunoaşterii inimii mele, cu umilinţă mă rog să-mi curăţeşti toate simţirile şi ajută-mă să nu mai rătăcesc în întuneric.

Bucură-te, cel ce îmi aşezi legea Domnului ca pe un sfeşnic pentru picioarele mele şi ca pe o lumină pentru cărările mele!”

Este foarte normal ca îngerul păzitor, fiind cel care ne poate aduce conştiinţa îndumnezeită, să se poată manifesta pentru cei pe care doreşte să-i ajute, să-i scoată din situaţii complicate, sub forma unui eter luminos. Există în acest sens diverse mărturii care atestă astfel de manifestări.

Dr. Moolenburgh spune: ”Copil fiind, mă găseam într-o zi în faţa casei şi priveam cerul. Toamna era aproape, se simţea mirosul de fân strâns, de ciuperci, de dalii înflorite. Cerul era albastru, dar acolo sus trecea un nor alb. În timp ce eu observam acest nor, am văzut un înger gigantic care cobora pe dunele plajei. Capul său era acoperit cu o pânză subţire, aşa cum poartă arabii, aripile sale erau abia întinse şi uşoare. Îngerul era îmbrăcat cu o mantie lungă care îi ajungea până la pământ. Picioarele nu se vedeau. Îngerul stătea acolo foarte tăcut şi observa liniştit panorama. Cerul din jurul său părea mai vast şi mai profund ca de obicei. Apoi imaginea a dispărut treptat şi eu m-am regăsit uitându-mă la nori. Liniştea acelei dimineţi de toamnă pătrundea orice lucru. Probabil aceasta m-a făcut să întreprind acum, la maturitate, o anchetă asupra îngerilor.”

Ingerii pazitori, luptatori in slujba binelui divin


O altă funcţie esenţială a îngerilor păzitori este aceea de luptători în slujba binelui divin. Ei îndepărtează de la noi răul acţionând plin de curaj şi încredere acolo unde este injustiţie, aducând atât în împrejurările exterioare cât şi în interiorul nostru predominanţa binelui.

“Bucură-te, cel ce cu puternicul tău acoperământ al aripilor tale mă aperi şi mă acoperi;
Cel ce pururea stai lângă mine cu sabia ta de foc;
Cel care împotriva prinţului întunericului în luptă mă ajuţi;
Cel ce mă întăreşti să-i biruiesc pe slujitorii lui cei răi şi vicleni;
Cel ce izgoneşti de la mine demonii pierzători de suflete, ca pe nişte vulpi viclene;
Tu, care tai năvălirile lor rele care în chip de fiare se pornesc asupra minţii şi inimii mele;
Cel ce mă întăreşti să calc fără frică peste aspida şi peste vasilisc;”


Vom reda aici un caz de salvare miraculoasă realizată prin intermediul îngerilor păzitori:
”Într-o noapte, povesteşte reverendul John G. Patton, misionar în insulele Hebride, misiunea a fost înconjurată de indigeni ostili, care aveau intenţia evidentă de a arde clădirile din misiune şi de a ne ucide, pe mine şi pe soţia mea. Aflaţi în imposibilitatea de a ne apăra, ne-am rugat la Dumnezeu să ne ajute şi cu o mare surprindere am realizat că la primele semne ale dimineţii atacatorii plecaseră fără a face nimic din ceea ce-şi propuseseră să facă. La un an după acest eveniment, şeful unui trib s-a convertit la creştinism şi amintindu-mi de evenimentele nopţii descrise, l-am întrebat ce l-a împiedicat să mă ucidă şi să distrugă misiunea. Cu o enormă surprindere, şeful a povestit că în timp ce el şi oamenii lui se pregăteau să atace, au văzut numeroşi oameni vânjoşi care făceau de gardă în jurul misiunii. Oameni înalţi şi puternici, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, cu spade în mâini. Atunci li s-a făcut frică, plecând şi neîntorcându-se pentru că se temeau de luptătorii care apărau misiunea.”


Ingerul pazitor, protector al marii treceri


Orice aspect spiritual ne dorim, orice calitate vrem să o dezvoltăm în noi, rugând-l pe înger să ne ajute în dobândirea ei, ea devine astfel în scurt timp realitate. Aceasta dacă ne rugăm plini de credinţă, dezvoltând totodată suficient discernământ astfel încât să ştim ce ne este necesar spre a reuşi în misiunea pe care o avem de îndeplinit în viaţă. Fiindcă fiecare fiinţă umană se naşte spre a realiza un anumit lucru, spre a accede la un anumit nivel al evoluţiei spirituale, spre a ajuta umanitatea într-un anumit aspect. În concluzie, fiecare are o menire pe care trebuie să o realizeze. Spre a deveni conştienţi de aceasta, un foarte bun ajutor îl putem primi din partea îngerului nostru păzitor, care, trezindu-ne sufletul şi luminându-ne mintea, ne face mai conştienţi asupra întregii vieţi, în ansamblul ei, revelându-ne motivul pentru care ne găsim într-un anumit moment, într-un anumit loc, adică aici şi acum. Suntem ajutaţi astfel să trăim momentul prezent într-o intensitate şi luciditate care cuprinde atât trecutul, cât şi viitorul nostru ca fiinţă, îngemănare ce ne lasă a alege cel mai bun mod de rezolvare a oricăror probleme şi de limpezire a oricărei situaţii.


Datorită protecţiei îngerului păzitor putem prevedea clipe de cotitură ale existenţei noastre spre a le trece apoi mai uşor şi chiar mai mult, el, îngerul, ne face atenţi asupra marii treceri, de la acest plan fizic, în tărâmul spiritual.

Prin aceasta pregătire îngerul sădeşte în noi sămânţa binelui şi a iubirii care se expansionează apoi şi ne însoţeşte în momentul hotărâtor, fiind o mărturie a unei existenţe motivate şi trăită în spiritul viu al lui Dumnezeu. Descoperim astfel că îngerul păzitor ne preia de la Îngerul naşterii şi ne este alături până când, la rândul lui, ne încredinţează Îngerului morţii. Funcţia îngerului păzitor revelată în cele ce urmează este de protector al marii treceri.

In Acatist se spune:

”Te rog pe tine, Păzitorul sufletului meu, trezeşte-mă degrabă din somnul păcatului, ca să nu mă prindă ceasul morţii neîndreptat, ci să mă învrednicesc a cere de la Atotputernicul şi Milostivul Dumnezeu iertarea şi iubirea. Când Domnul şi Ziditorul meu va însemna ziua trecerii mele din viaţa aceasta, tu, bunul meu Păzitor, văzând mai înainte ceea ce-mi este pregătit şi mă aşteaptă pe mine, acoperă-mă cu aripile milostivirii tale, cum îşi acoperă vulturul puii săi, iar când va fi să iasă duhul din mine, să te văd stând aproape, izgonind pe cumpliţii vrăjmaşi. Drept urmare, cu umilinţă zic ţie:

Bucură-te, cel ce pui în faţa ochilor minţii mele ceasul grozav al morţii,
Cel ce pururea îmi aduci aminte de ceasul acela pe care puţini îl cunosc;
Cel ce mă înveţi să mă uit la fiecare zi ca la cea mai de pe urma zi a vieţii mele;
Cel ce mă pregăteşti în toată vremea pentru ieşirea într-o altă lume.”

În Marea Evanghelie după Ioan, există un fragment care relatează momentul morţii tatălui lui Lazăr, văzut de un clarvăzător.

“Pe când ne gândeam să intrăm în casă spre a ne odihni, am întrezărit un om care se apropia cu paşi repezi de casa noastră, având în mână o lampă dintr-o băşică de oaie; n-au trecut câteva clipe şi un bărbat încă tânăr, destul de tulburat, s-a oprit în faţa noastră.

Recunoscându-l imediat pe tatăl meu ca medic, i s-a adresat pe un ton rugător şi trist: ”Prietene şi medic! Vin din Betonia, iar numele meu este Lazăr; sunt fiul bătrânului Lazăr, pe care îl iubesc mai mult decât orice! Astăzi însă tatăl meu a căzut dintr-o dată bolnav şi îi merge tot mai rău! Rabinul nostru, care la nevoie ne este şi medic, nu ştie cum l-ar mai putea ajuta! El însuşi m-a trimis la tine, spunându-mi că eşti un medic deosebit şi că ai putut ajuta mulţi bolnavi cărora nici un alt medic nu le-a găsit leacul. Vino, te rog, şi vindecă-mi tatăl, dacă aceasta mai este cu putinţă!” Am pornit imediat la drum, căci, chiar grăbindu-ne, ne trebuia un ceas bun de mers.

Pe când mergeam grăbiţi în tăcere, fiecare adâncit în gândurile lui, ceaţa a dispărut de tot spre răsărit şi se lumina tot mai tare, iar după vreun sfert de ceas s-a luminat atât de tare ca şi când ar mai fi fost numai un sfert de ceas până la răsăritul soarelui. Atenţia ne-a fost furată într-atât de acest fenomen încât, cu toate că ne grăbeam, a trebuit să ne oprim ca să vedem de unde venea această lumină ciudată.

La sfârşit parcă se făcuse ziuă de-a binelea, iar deasupra orizontului, la răsărit s-a ridicat un soare, însă cu o repeziciune mult mai mare decât soarele de zi cu zi. Dar acestui soare răsărit atât de repede nu i se vedea marginea de jos, dinspre răsărit.

Apariţia luminoasă creştea, devenind o coloană de lumină, care în câteva clipe a ajuns la linia de miazăzi, răspândind o atât de mare lumină şi căldură, încât am fost nevoiţi să ne adăpostim sub un smochin, ca să nu orbim de atâta lumină şi să nu ne vină rău de căldură. În curând însă această coloană de lumină a început să se subţieze tot mai mult, până când au dispărut şi lumina şi căldura.

Cam un sfert de ceas cred că a durat această apariţie de lumină; după aceasta însă s-a făcut întuneric beznă, iar ochii noştri erau atât de slabi că nu mai desluşeau nici lumina lămpii tovarăşului nostru.

Eu i-am spus tatălui meu: ”Din cauza luminii nemaipomenit de puternice, asemănătoare soarelui la amiază, n-am reuşit să desluşesc nimic în acea coloană de lumină. Însă sub ea şi până la noi am văzut o mulţime de forme şi toate se îndreptau spre apus. N-am reuşit însă să desluşesc pe de-a-ntregul decât o singură formă care s-a apropiat mai mult de noi şi care avea înfăţişarea unui bătrân serios, care părea să simtă o mare bucurie în prezenţa apariţiei luminoase”. Mai multe n-am văzut şi de aceea nici nu mai aveam ce să-i povestesc tatălui meu.

Călăuza noastră s-a minunat de darul meu de clarvedere şi mi-a crezut spusele, fiind de părere că puterea mea de imaginaţie şi fantezie nu putea fi într-atât de matură încât să poată născoci asemenea întâmplări. Şi avea pe deplin dreptate, căci niciodată n-am avut darul să inventez, iar ca tânăr băiat nu aveam deloc fantezie sau putere de imaginaţie.

Am ajuns în Betania apoi, la casa primitoare a lui Lazăr şi am găsit bolnavul aproape de ceasul morţii, cu puţin înainte de a-şi da ultima suflare.

Tatăl meu m-a întrebat în şoaptă cum stau lucrurile cu bătrânul, dacă sufletul lui a început deja să se desprindă de trup.

Eu i-am spus tatălui meu ce vedeam: ”Sufletul pluteşte deja întreg deasupra trupului la o depărtare cam de o jumătate din înălţimea unui om şi mai este legat de trup doar printr-un fir de lumină subţire şi nu va mai dura, după cunoştinţele noastre, mai mult de şaizeci de clipe până când se va desprinde cu totul. Observ însă ceva foarte ciudat, cum acea nemaipomenită coloana de lumină, pe care am văzut-o mai înainte în natură cu ochii trupeşti, având aceeaşi strălucire şi emanând o căldură binefăcătoare. Sufletul nu îşi fereşte ochii de ea, ci pare că simte o mare bucurie în preajma ei.

Apoi sufletul s-a desprins de tot de trup şi a fost luat de mai multe spirite înalte şi înţelepte în mijlocul lor şi i-au dat haină cu falduri bogate parcă făcută din cea mai albă stofă, iar unul din spirite a luat coloana de lumină şi a îndoit-o în jurul taliei sufletului, care acum era liber, şi din ea s-a făcut un brâu strălucitor ca soarele. În acelaşi timp, un spirit a zis: ”Frate, fii veşnic împodobit cu lumina înţelepciunii lui Dumnezeu! „ Apoi cu toţii, inclusiv sufletul care era acum liber, au părăsit într-o clipită casa”

Explicaţia referitoare la apariţiile luminoase este dată chiar de Iisus, în aceeaşi Evanghelie. O vom reda întocmai: ”Iisus: ”Bătrânul Lazăr şi-a săvârşit şi şi-a încheiat viaţa exemplară pe pământ şi, prin aceasta, nu a pierdut nimic din desăvârşirea lui cerească, ba dimpotrivă, a câştigat foarte mult. Când a venit timpul să îşi ia rămas bun de la această viaţă, miriadele de îngeri supuşi acestui mare înger care fusese atât de greu încercat şi trecuse toate probele, s-au adunat şi au făcut astfel încât spiritele naturii să acţioneze într-un mod asemănător spiritelor din soare. Prin această acţiune neobişnuită a miriadelor de spirite înghesuite într-un spaţiu strâmt, a luat naştere acea lumină văzută de tine (cel ce povestea înainte), de tatăl tău şi de tânărul Lazăr în momentul în care sufletul îngeresc al bătrânului Lazăr a început să se desprindă de trup.

Deplasarea apariţiei luminoase de la răsărit spre apus este semnul unui important caz de deces pe pământ, răsăritul reprezentând începutul, când soarele care se înalţă îşi începe calea cerească, iar apusul reprezentând sfârşitul, când totul se cufundă în somnul ca de moarte. În acelaşi timp, noaptea pământeasca reprezintă dimineaţa spirituală, iar dimineaţa pământească reprezintă apusul spiritual; căci atunci oamenii se dedică grijilor lumeşti, iar acestea sunt de multe ori o noapte spirituală adâncă, fără nici o rază de lumină. Numai seara, obosiţi de grijile lumeşti, unii oameni se întorc la Dumnezeu, iar aceasta reprezintă atunci o dimineaţă spirituală.

Acum să vedem ce s-a petrecut la căpătâiul bătrânului Lazăr, aflat pe patul de moarte. Acolo tu nu ai văzut ca de obicei acel fum fără formă care să plutească deasupra trupului, ci o formă omenească. Motivul este iubirea de activitate, sau hărnicia, care este calitatea unui suflet cu o viaţă spirituală înaltă, căruia nu îi este deloc teamă de munca cea multă din împărăţia cea fără de sfârşit a cerului. Aici sufletul nu este neliniştit de teamă şi nu vibrează haotic, astfel că apare liniştit, în formă omenească completă, deja imediat după părăsirea trupului.

Legătura dintre trup şi suflet ne arată întotdeauna ataşamentul pentru cele pământeşti, iar, în acest caz, legătura fiind deosebit de subţire, ea ne arată că despărţirea de trup este foarte uşoară şi lipsită de durere. Apariţia luminoasă de deasupra capului a sufletului lui Lazăr arăta puternica voinţă a sufletului însuşi, a cărei activitate extraordinară, după legea divină, se manifestă sub forma coloanei de lumină de deasupra capului. Forma de coloană arată verticalitatea şi dârzenia voinţei, iar lumina, care este întotdeauna un produs al activităţii drepte, reprezintă ordinea divină a cerului lui Dumnezeu, a cărui lumină străfulgeră mereu puterea de cunoaştere a sufletului şi prin această îl iluminează, astfel ca voinţa să nu acţioneze orbeşte, ci tot timpul ghidată de lumina conştiinţei.

Aşa cum gândirea celui drept izvorăşte mai ales din inimă, aşa şi lăcaşul iubirii şi al voinţei se găseşte tot aici. Lumina voinţei, care în viaţa obişnuită lucrează mână în mână cu mintea, devine -la sufletul eliberat- cordonul veşmântului iubirii, dreptăţii, răbdării şi iertării. Haloul indica însă o nouă calitate a luminii preapure din ceruri, care însă le este dată doar acelora care deja din timpul vieţii lor de pe pământ au dat dovadă de înţelepciune divină şi au devenit astfel oameni plini de iubire, compasiune şi dreptate cerească. Un astfel de nimb este atunci un produs al voinţei tuturor îngerilor şi arată faptul că cel care o poartă este o fiinţă desăvârşită, asemănătoare lui Dumnezeu şi care este iniţiată în toată înţelepciunea şi în toate cunoştinţele cerurilor.

Un astfel de spirit îngeresc încarnat conştientizează, dintr-un anumit punct de vedere, cât toţi îngerii care nu s-au încarnat, la un loc, deoarece un astfel de spirit este “o însumare a tuturor inteligentelor cereşti”.


Ingerul pazitor - ne inspira, ne ghideaza, ne apara in mod tainic


Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, căci se spune în Marea Evanghelie a lui Ioan: "fiecărui om i s-a dat un înger păzitor, invizibil, care îl însoţeşte de la naştere şi până la moarte. Acest înger ajută omul să-şi eleveze conştiinţa şi se îndepărtează pe măsură ce omul, împins de egoism, renunţă de bunăvoie la credinţa în Dumnezeu şi la iubirea pentru aproapele său."

Aceste fiinţe nu pot suporta nimic necurat, nici chiar o întrebare ce nu se cuvine să fie pusă. Viaţa şi fiinţa lor nu sunt nimic altceva decât lumină de la Dumnezeu.

Îngerul păzitor este cel care ne inspiră, ne ghidează, ne apără în mod tainic. Principala misiune legată de fiinţa umană pe care o protejează este de a o îndruma spre lumina şi eternitatea lui Dumnezeu.

În funcţie de nivelul spiritual, omul are un înger păzitor care aparţine uneia din cele 9 ordine angelice (serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, virtuţi, stăpâniri, întâietori, arhangheli sau îngeri). Protectorul aparţine serafimilor doar în cazul celor care au venit pe lume cu un nivel de îndumnezeire extraordinar de elevat. Cei care au de îndeplinit misiuni eroice sunt îndrumaţi de îngeri păzitori dintre stăpâniri sau virtuţi. Majoritatea fiinţelor umane însă au păzitori din ordinul cel mai apropiat de planul fizic, îngerii.

În general, pe lângă misiunea de ghizi ai unei fiinţe umane, îngerii mai au şi alte funcţii cosmice, ei putând fi prezenţi în mai multe locuri simultan, stăpânind astfel spaţiul.

Atunci când fiinţa pe care o au în paza se orientează cu tot sufletul şi cu toată fermitatea către Dumnezeu, bucuria lor este imensă. În astfel de cazuri tot mai mulţi îngeri din ordinele superioare se alătură îngerului păzitor. E de la sine înţeles că o persoană poate avea astfel nu unul, ci mai mulţi îngeri păzitori, pentru că atunci când atinge stadiul ultim de desăvârşire, toţi îngerii de lumină ai creaţiei vin să îi dea sprijin în acţiunile ei spirituale. Înmulţirea îngerilor păzitori direct proporţional cu nivelul nostru de evoluţie spirituală este normală, deoarece cu cât ne apropiem de Absolut, de Dumnezeu, testele şi încercările la care suntem supuşi sunt tot mai dificile.

Fiecare înger păzitor este diferit de oricare alt înger păzitor, aşa cum noi oamenii, suntem unici, fiecare, în felul nostru. Existând o legătură aparte între noi şi înger, legătură din iubire pură şi sublimă, necondiţionată, noi vom dobândi în mod empatic, diferite caracteristici sau înzestrări spirituale ale lui.

Se spune că în vremurile de demult, când oamenii aveau multă puritate şi sufletele întoarse către Dumnezeu, cerurile îşi deschideau porţile şi lăsau să fie văzuţi îngerii. Chiar Dumnezeu S-a arătat anumitor fiinţe umane merituoase pentru a le călăuzi în mod direct spre adevărul, lumina şi iubirea supremă. Mai apoi, când omenirea a cunoscut o mare involuţie din punct de vedere spiritual, privirea spirituală s-a estompat, dispărând aproape total şi nemailăsând îngerii să fie vizibili. Doar cu vederea trupească se poate vedea numai ceea ce este material.

Prezenţa lor vie, vizibilă, ar constitui dovada supremă a existenţei lui Dumnezeu, omul devenind astfel fără liber arbitru, fără posibilitatea de a alege între bine şi rău, între Dumnezeu şi “fără Dumnezeu". Căci “fără Dumnezeu" nu înseamnă altceva decât “fără lumină", adică “întuneric", partea rea, guvernată de Lucifer, Satana. Iată cum, prin atributul de invizibilitate, îngerii ne ajută, respectându-ne totodată voinţa, direcţia spre care ne îndreptăm în viaţă hotărând-o noi: spre bine sau spre rău. Astfel, în ultimă instanţă, suntem singurii care ne alegem destinul, căci orientarea preponderentă determină natura gândurilor; natura gândurilor seamănă obiceiurile; iar obiceiurile ne construiesc întreaga viaţă, având ca bază legea fundamentală a manifestării, legea rezonanţei - cunoscută de altfel din fizică: tot ceea ce are o lungime de undă asemănătoare sau identică, se poate asocia; dacă însă lungimile de undă diferă, undele respective nu se pot compune. La fel se petrece şi cu gândurile: cele bune cheamă alte gânduri bune, cu care se asociază; cele rele nu pot însă a aduce decât tot gânduri de acelaşi fel. Trebuie să fim lucizi şi să avem discernământul necesar pentru a îndepărta de la noi rezonanţele negative prin îndepărtarea gândurilor pesimiste, deprimante sau răzbunătoare, violente; cultivând exact opusul acestora, ne putem transforma viaţa, descoperind cu uimire frumuseţea, care devine mai intensă, bunătatea, care se manifestă mai puternic, iubirea care se aprofundează, credinţa care îl apropie tot mai mult pe îngerul nostru păzitor şi pe Dumnezeu de noi înşine.

Clarvăzătorii vorbesc despre două entităţi pe care le văd cu ochii spiritului la fiecare fiinţă umană: în stânga, o umbră întunecată, ce urmăreşte să coboare spiritual persoana, iar în partea dreaptă un înger de lumină care dezvăluie celui aflat în ghidarea sa misterele fericirii pentru care a fost creat. Prin gândurile pe care noi le întreţinem, suntem influenţaţi de una sau de cealaltă dintre cele 2 fiinţe din invizibil. Astfel, conştienţi sau nu, fiecare avem sfătuitori tăcuţi care aşteaptă răbdători ca inima noastră să le perceapă mesajul.

Iată, de altfel, ce spune chiar un înger păzitor despre lumea lor, despre motivaţia existenţei lor şi despre Dumnezeu însuşi: “Eu trăiesc într-o dimensiune minunată, care spiritual se îmbogăţeşte de la lumina lui Dumnezeu şi poate în acelaşi timp să rămână în contact cu fiinţele umane. Este dimensiunea Îngerilor. Noi reflectăm Lumina şi Iubirea şi suntem cei care iluminează şi examinează sufletul. Noi purtăm Lumina de la izvorul divin în colţurile cele mai obscure. Suntem Îngeri luminoşi. Voi (oamenii) suferiţi o inundaţie de Lumină purificatoare, care, după ce a iluminat intrarea şi a indicat ieşirea, acum înseninează calea şi direcţia de urmat. Nu pierdeţi această Lumină, reflectaţi-o la rândul vostru acolo unde este nevoie. Noi suntem căi de comunicare între Cer şi Pământ. Oamenii au nevoie de Dumnezeu, iar noi menţinem viu acest contact chiar şi pentru acei oameni care nu ştiu să meargă în căutarea Domnului, noi veghem asupra tuturor, chiar dacă unora le este greu să creadă aceasta; suntem “rondul de noapte" al cerului. Corpul fizic la noi nu există, suntem “corpuri de foc" însufleţite de spiritul viu al lui Dumnezeu. Eu comunic cu voi prin intermediul spiritului vostru. Deseori omul se pierde în căutarea plăcerii. Noi avem misiunea de a-i trezi conştiinţa în căutarea plăcerii spiritului. În viaţa fiecărui om exista un Înger care veghează asupra lui şi îl constrânge să se confrunte cu fructele acţiunilor sale, chiar fără voia lui. La sfârşitul vieţii îşi însoţeşte protejatul la întâlnirea cu Preaînaltul şi Preabunul Dumnezeu, arătându-i Acestuia totalitatea faptelor. Aici ia sfârşit misiunea Îngerului Păzitor şi este pregătit să ia în primire o altă fiinţă umană. Rareori omul adult crede în existenţa Îngerului Păzitor, acelaşi în care credea atunci când era copil. Doar cine rămâne în puritatea sufletească a copilului poate să-şi vadă în timpul vieţii îngerul. Cel care îşi redobândeşte această stare, transformă întunericul în lumină, durerea în bucurie, depărtarea în simbioză, ura în iubire eternă şi moartea în viaţa veşnică."

În cele ce urmează, vom prezenta principalele funcţii pe care le îndeplineşte un înger păzitor.
Prima şi cea mai evidentă este aceea de protector, de păzitor. În Acatistul Îngerului păzitor se spune:

"Sfinte îngere, cel ce eşti ales de Domnul Dumnezeu spre paza sufletului meu, eu îndrăznesc să-ţi aduc cântări de laudă, iar tu, ca cel care ai îndrăzneala către Împăratul cerului, apără-mă de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, izbăveşte-mă de toate nevoile şi necazurile, ca să strig Ţie:

Bucură-te, înger al Domnului, neadormitul meu Păzitor,
Cel ce ai primit de la Dumnezeu poruncă şi putere ca să păzeşti sufletul meu;
Cel ce niciodată nu se depărtează de mine;
Cel ce mă fereşti de toată răutatea;"

Vom reda un episod enigmatic spre a vedea cum acţionează un înger păzitor ca protector:

"Doctorul S.W.Mitchell, un cunoscut neurolog din Philadelphia, s-a dus la culcare după o zi de lucru extrem de obositoare. Dintr-o dată, a fost trezit de cineva care bătea la poartă. A mers să deschidă şi s-a trezit în faţa unei fetiţe îmbrăcată sărăcăcios şi tulburată profund. Fetiţa i-a spus că mama sa era foarte bolnavă şi l-a rugat să meargă cu ea să o viziteze. Era o noapte friguroasă, cu multă zăpadă, dar cu toate că doctorul era foarte obosit, s-a îmbrăcat şi a urmat-o pe fetiţă.

Ajuns la destinaţie, a găsit-o pe mama fetiţei în casă, singură, suferind de o pneumonie gravă. I-a acordat primul ajutor, apoi a telefonat la spital pentru a-i pregăti internarea în ziua următoare. Înainte de plecare i-a făcut complimente pentru inteligenţa şi curajul fetiţei sale. Femeia l-a privit într-un mod straniu şi i-a spus cu tristeţe: "Fata mea este moartă de acum o lună..." Îi spuse apoi că paltonul şi cizmuliţele sale erau alături, în şifonierul cu haine.

Stupefiat, dr. Mitchell a deschis uşa dulapului şi a găsit paltonul cu care era îmbrăcată fetiţă care îl trezise pentru a-l conduce la căpătâiul mamei sale bolnave.

Paltonul era cald şi uscat şi era de neconceput că fusese îmbrăcat în acea noapte umedă şi rece.

După această noapte, doctorul a fost convins că în acel moment de disperare, un înger s-a prezentat la el, sub hainele fetiţei. Un înger, sau însăşi fetiţa, devenită de acum înger păzitor al mamei sale."

Adela Sîmbotin

Sursa:angelinspir.ro

Read more...

Iubirea adevarata

''A iubi este insasi legea vietii, este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil.

Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna. Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra. A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practic ii facem loc lui Dumnezeu Insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina. Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti.
Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat. Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa. Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine.

Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE. Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti- ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire.
Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate. Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit.
N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii. \"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti\", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.''

Read more...