Iubirea si darurile Duhului Sfânt

duminică, 3 octombrie 2010


Iarăşi scriu despre iubire, pentru că sunt fascinată de iubire şi de puterea miraculoasă ascunsă în energia ei. Iubirea, un cuvânt atât de vehiculat, dar atât de misterios pentru că i se dau o multitudine de sensuri, şi asta nu întâmplător.

Iubirea e cea care crează şi însufleţeşte multe relaţii ale vieţii. Avem astfel: iubirea dintre iubiţi, dintre soţi, iubirea dintre părinţi şi copii, iubirea dintre fraţi, dintre prieteni, dintre oameni ce se cunosc mai mult sau mai puţin...

Iubirea e secretul ce pune lumea în mişcare, chiar dacă uneori nu ne dăm seama că de fapt despre iubire e vorba atunci când vrem să fim mai frumoşi, mai bogaţi, mai cunoscători, mai talentaţi, mai buni, mai posesivi, mai geloşi, mai sexi, întotdeauna căutăm conştient sau nu iubirea. În fond în mod inconştient căutăm să deschidem porţile propriului Sine, pentru că doar iubirea ne apropie de Dumnezeu. Instinctul de supraviţuire al spiritului caută să trăiască această emoţie, singura ce ne poate promite o viaţă în eternitate.

Iubirea se referă în primul rând la relaţii, dar iubirea pentru natură, pentru fiinţele necunvântătoare, ce sunt doar fraţii noştri mai mici de altfel, pentru cer, pentru Soare, pentru frunzele toamnei, e tot iubire. Însă cu greu putem avea o iubire reală pentru toate acestea dacă în suflet nu avem în primul rând iubire pentru oameni. Indiferent de relaţia ce ne leagă. Toţi am iubit mai mult sau mai puţin, dar cum să deosebim o iubire reală, de o atracţie firească, de o pasiune, de un ataşament, de compasiune, de instinctul de supraviţuire a speciei când e vorba de relaţia părinţi-copii, de dorinţa de a face bine, doar pentru a ne fi bine... Cum?

Toamna a alungat canicula verii şi va colora frunzele în splendide culori arămii. Toamna nu e doar anotimpul în care începe scoala, sau când se culeg roadele câmpului, ci este şi momentul când legătura cu trecutul şi viitorul e mai puternică, structurile karmice sunt deschise schimbării ne putem sterge durerile trecutului, ne putem deschide viitorul spre bucurie, dacă alegem să ne schimbăm în interior.

Ne putem crea un viitor minunat mult mai uşor în această perioadă a anului, doar meditând, punându-ne în ordine sufletul şi rugându-ne.

Meditând la iubire. La cea mai importantă relaţie din viaţa noastră, relaţia noastră cu iubirea.

Şi nu putem face asta decât conectaţi la realitate, la prezent, la noi şi la ceilalţi. La viaţa noastră. Dacă ne îndreptăm gândul spre toţi cunoscuţii noştri, spre toţi oamenii care ne colorează viaţa în culori frumoase sau mai cenuşii, putem să înţelegem cât de multă iubire avem în suflet. Să ne scanăm relaţiile trecând totul prin filtrul iubirii. Noi singuri, noi cu noi înşine... având ca martor numai pe Dumnezeu.

Şi totuşi cum putem afla asta, dacă nu raportându-ne la o definiţie a iubirii. Ce e iubirea? Despre iubire s-au scris tone de cărţi, de studii, s-au făcut cântece, opere şi filme, însă cea mai frumosă definiţie a iubirii este tot cea din Biblie. Pentru simplul fapt că ea reflectă adevărul despre această emoţie şi stare, care cuprinde în ea secretul vieţii veşnice.

Vă invit pe toţi cei ce doriţi şi alegeţi să meditaţi la iubire, să vă apropiaţi de Sinele vostru suprem şi de Dumnezeu, să meditaţi asupra definiţiei biblice a iubirii.

Cea mai corectă, adevărată şi frumoasă definiţie a iubirii. Unica definiţie completă şi complexă, ce se poate raporta la orice tip de iubire pământeană, indiferent de natura relaţiei, precum şi la iubirea cerească indiferent de soarta ce ne este dată.

Meditând e nevoie să vă raportaţi la ea pe voi înşivă şi implicit relaţiile cu ceilalţi ce le aveţi în prezent, fie că ei aparţin trecutului vostru fiind doar o amintire, fie că fac parte din prezent, sau sunt doar speranţa secretă a unui viitor ce vi-l doriţi aievea.

Întotdeauna când citesc acest pasaj şi fac această meditaţie, îmi dau seama că atâta timp cât suntem pe Pământ trebuie să lucrăm asupra noastră pentru a ne apropia de perfecţiunea acestui sentiment.

Meditaţi, simţiti şi vedeţi... câtă iubire aveţi pentru ei şi astfel implicit pentru voi.

Dragostea şi bunurile ei.

Cap. XIII, din scrisoarea sfântului Pavel către Corinteni – Noul Testament.



„1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul poorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atât credinţă învât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuişte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea mu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprind de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi. 9. Pentru că în parte cunoaştem, în parte prooocim. 10. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbem ca un copil, simţeam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prim oglindă în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă, acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Iubirea este senzaţia sau starea, pentru că ea devine in suflet o stare si un mod de viată, care cu cât este mai intensă în sufletele noastre, ne apropie de Dumnezeu şi de Lumină, adică de ceea ce în Biblie e numit Duh Sfânt, în Reiki e numit ki, se mai numeşte Prana, Energie vitală, Energia divină a vieţii...

Sporindu-ne iubirea din suflet, ne putem spori şi darurile aferente Duhului Sfânt. Iar prin ele implicit bucuria vieţii. Nu mă voi strădui acum să dau eu o definiţie a acestor daruri. Au facut-o alţii într-un mod simplu şi atât de adevărat, cu mult timp înainte. Şi au făcut-o atât de frumos. Eu acum doar vă reamintesc dând un „copy-paste” după Biblie.



6. Şi lucrările sunt diferite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. 7. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. 8. Că unuia i se dă prin Duhul sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi duh cuvântul cunoştinţei. 9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia darurile videcărilor, întru acelaşi Duh. 10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia de a vorbi în limbi şi altuia tălmăcire. 11. Şi toate aceste le lucrează unui şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, după cum voieşte.” (Corinteni, 12, 6-11)

Va doresc să dobândiţi oricare din darurile Duhului Sfânt voiţi şi să ajungeţi la Sinele vostru cel mai înalt prin iubire.


Carla von Vlad
www.lumeaspirituala.ro

Read more...

Puterea Rugaciunii si a Credintei

miercuri, 29 septembrie 2010


Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin..

"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de
Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică
Bekhterev din Petersburg .

"Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogram ele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.
Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos.
Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra
apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca..

Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

"Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia. Atunci
când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare,
dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul" , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.

Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns
să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa
"Doisprezece Paşi de Transformare" (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.


Sa fie azi pace inlauntru tau. Ai incredere ca esti acolo unde este locul tau, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilitatile infinite care se nasc din credinta in tine si in ceilalti. Foloseste darurile pe care le primesti, care iti sunt date, si da in countinuare altora dragostea pe care o primesti. Fii multumit de felul in care esti tu, asa cum esti. Lasa aceasta intelepciune sa patrunda adinc, pana in maduva oaselor si daruieste sufletului tau cantec, muzica, dans, rugaciune si libertatea de a iubi. Asta exista pentru noi toti."

Read more...

CINE SUNT?

duminică, 26 septembrie 2010


Sunt încântat să vă întâlnesc. Iată-ne adunaţi aici pentru a cunoaşte adevărul, pentru a ajunge la Divin. Într-un cuvânt, pentru a descoperi cine suntem (ceea ce suntem). Vă pun o întrebare: ceea ce căutăm este separat de voi? Puteţi fi în căutarea a ceva ce se află în altă parte, dar această căutare este posibilă atunci când este vorba de identitatea voastră profundă? Nu, căci cel care caută şi cel căutat sunt una şi aceeaşi fiinţă. Puteţi răscoli Universul întreg fără a putea vreodată să vă găsiţi pe voi înşivă. Vă depărtaţi astfel din ce în ce mai mult de scopul urmărit. Dacă aspiraţi la obiecte materiale trebuie să vă adresaţi mediului înconjurător, dar dacă doriţi să ştiti ce anume sunteţi, trebuie să fiţi liniştiţi, imperturbabili şi să renunţaţi la orice urmărire. Fiinţa voastră reală nu se va revela decât într-o linişte totală, în vidul perfect al spiritului.
Nu uitaţi că orice explorare implică o excitare, o tensiune şi că ea este pusă în mişcare de interes. Dorinţa egocentrică arată că vreţi să deveniţi “cineva”, sau că vreţi să cuceriţi “ceva”. Ori, sufletul este inaccesibil demersurilor pasionale. Cum să-l capturezi? El există dintotdeauna. El este ceea ce sunteti, este “eul” profund, sinele oricărui bărbat, al oricărei femei. Dorinţa şi sufletul sunt orientate în direcţii diametral opuse.
A lua cunoştinţă de identitatea voastră divină este posibil, dar să nu faceţi din aceasta un obiect de dorinţă. Orice dorinţă este profană şi creează lumescul. Spiritualitatea este lipsită de dorinţă. Fie că alergaţi după bani, după sfinţenie, după putere sau după Grădina Edenului, după plăcerile trupului sau după eliberare eternă, lucrurile se petrec la fel. Voinţa de a poseda este invariabil semn de ignoranţă şi de servitute.
Nu vă cer să aspiraţi la Divin, ci să sesizaţi natura dorinţei, căci cunoaşterea eliberează. Privind lucid şi analizând pasiunea, îi veţi vedea caracterul dureros şi ucigător. Şi cine s-ar mai expune deliberat la ceva ce te face să suferi? Când emoţiile şi ambiţiile nu ne mai tulbură, suntem invadaţi de o seninătate deplină şi putem face experienţa a ceea ce suntem cu adevărat. Sufletul vorbeşte doar atunci când psihicul tace.
Insist deci să nu mai suspinaţi după absolut, ci să înţelegeţi ce este dorinţa, ca să scăpaţi de ea. Atman, sufletul, va apare spontan.
Ce este religia, dharma? Nu are nici o legătură cu gândul, cu intelectul. Ea este non-mental, non-acţiune. A reflecta este o ocupaţie filozofică care furnizează rezultate, concluzii, dar niciodată vreo satisfacţie durabilă. Dharma este mulţumire sufletească, anutosh. Logica este procesul elaborării gândurilor. Samadhi sau beatitudinea vă permit bucuria şi pacea reală. Este fructul lui shunya, vidul, şi al lui chaitanya, conştienţa. Trebuie ca spiritul să fie în acelaşi timp lipsit de gânduri şi extrem de vigilent pentru ca adevărul să se manifeste. Viaţa este astfel total transfigurată.
Samadhi (beatitudinea) se atinge prin meditaţie, totuşi nu confundaţi meditaţia despre care vă vorbesc eu, cu ceea ce înseamnă acest cuvânt în limbajul curent. A gândi, indiferent dacă te gândeşti la Dumnezeu sau la altceva, nu înseamnă a medita.
Gândurile nu vă aparţin, ele nu sunt “voi”. Ele sunt produse de ceea ce nu este eul vostru profund, esenţa voastră divină. Ele traversează o interacţiune între voi şi lumea materială. A te gândi la tine este imposibil, deoarece orice reflectare introduce o dualitate, o fragmentare a realităţii în obiecte observate şi observator. Pentru a realiza Unitatea, realul nedivizat, pentru a fi conştienţi de ceea ce sunteţi ca entitate eternă, nu există decât un singur mijloc – meditaţia.
Trebuie să înţelegeţi clar în ce măsură gândirea şi meditaţia sunt antinomice. Prima se dirijează spre ceea ce este exterior şi străin de cel care gândeşte. Cealaltă se întoarce spre interior. Raţiunea este unealta potrivită pentru a înţelege tot ceea ce este altceva decât voi înşivă. Meditaţia este calea cunoaşterii de sine. Confuzia dintre cele două noţiuni este frecventă; ţin să vă atrag atenţia că este o gravă eroare. Meditaţia este starea non-acţiunii. Ea înseamnă “a fi” şi nu “a face”, repaosul luminos în echilibrul inalterabil pe care îl constituie centrul fiinţei noastre.
Acţionând, (a gândi este un act, o acţiune) intraţi în contact cu lumea fenomenelor trecătoare, muritoare, lumea non-Eului. În non-acţiune regăsiţi centrul, adevăratul vostru Eu. Nu vă cunoaşteţi propria esenţă, deoarece sunteţi tot timpul ocupaţi şi agitaţi. Nici măcar nu o mai presimţiţi şi această amnezie suscită şi întreţine angoasa. Corpul vostru cere o destindere şi şi-o procură dormind, dar mentalul nu abdică niciodată. Treji, gândiţi; adormiţi, visaţi. Sunteţi abrutizaţi şi aţi uitat cine sunteţi. Este de mirare, dar aşa se întâmplă. V-aţi rătăcit, dar nu în mulţimea oamenilor şi a lucrurilor, ci în mecanismul intelectului vostru, în grijile şi activităţile voastre curente. V-aţi rătăcit în capul vostru.
Meditaţia vă va salva din această înfrângere, din singurul infern care există. Reţineţi că ea înseamnă non-acţiune, non-mental, sau altfel spus pace totală şi vid mental. Faptul că mă străduiesc să vă învăţ non-acţiunea poate să vă pară ciudat. A vă invita la practica absenţei acţiunii este într-adevăr ceva curios, cuvintele sunt nepotrivite, ele sunt concepute pentru a exprima acţiunea şi nimic altceva; nici un limbaj nu poate reflecta sufletul. Cum ar putea instrumentul zgomotului mental să redea mulţumirea sufletească care este ceva inefabil, cum ar putea să redea liniştea Divină?
Deşi termenul sugerează un fel de iniţiativă, meditaţia nu are nimic de-a face cu acţiunea. Nu aş putea spune că o practicam, ci că mă aflam în ea. Este ca un fel de dragoste. Nu poate fi provocată, dar pot spune că sunt îndrăgostit. Este vorba despre un fel de a fi şi nu despre un act.
În consecinţă nu vom face ceva. Vom încerca să atingem shunya, vidul, starea în care omul există în sine, curăţat de toate impurităţile şi de fumul faptelor, starea în care nu mai subzistă decât flacăra pură a fiinţei, în care orice urmă a mea s-a şters pentru a lăsa spaţiul liber existenţei. În acest stadiu nu mai vedem lumea, ci percepem adevărul. Pereţii care ne separă de noi înşine se dărâmă, încărcătura cerebrală se anulează, gândurile încetează de a ne mai parazita spiritul şi înţelepciunea se manifestă. Nu mai gândim, ci cunoaştem. Apar zorii viziunii, ai realizării, ai iluminării.
Aceşti termeni, viziune şi realizare, nu sunt totuşi exacţi, căci în acest vid, în această virginitate a sufletului nu mai există sciziune între cel care ştie şi ceea ce este de ştiut, nu mai există diferenţă între subiect şi obiect. Ceea ce există atunci este cunoaştere şi nimic altceva. Nici un limbaj nu poate exprima această stare. Când sunt întrebat despre shunya tac, deoarece nici un răspuns nu poate avea sens în afara liniştii.
Puteţi îndeplini un act sau să vă abţineţi, după voinţa voastră, dar activitatea voastră nu este esenţa voastră. Natura voastră este non-acţiune, nici acţiune, nici refuzul acţiunii. În schimb, a înţelege şi a vedea, fac parte din realitatea voastră, nu-i nevoie să vă activaţi pentru aceasta. Realitatea voastră este tot timpul prezentă. Putem spune că ceea ce este constant şi continuu este adevărat. Natura nu este confecţionată de om, ea este fundamentul nostru, însăşi natura noastră. Nu o elaborăm. Este o coeziune intrinsecă. Ceea ce noi numim dharma sau religie este natura noastră şi aceasta este existenţa pură.
Ne pierdem din vedere realitatea din cauza mişcărilor provocate de furnicarul activităţilor noastre. Ele ne înceţoşează conştienţa, după cum furtuna deformează suprafaţa oceanului, sau aşa cum norii ascund soarele. Mişcările superficiale ascund ceea ce se află în profunzime. Valuri infime ascund abisuri. Ceea ce este lipsit de consistenţă face ca ceea ce este puternic să devină obscur. Ceaţa de pe ochi face ca muntele să devină invizibil. Nu-i aşa că este de necrezut? Totuşi oceanul nu este alterat de zbuciumul de la suprafaţă. El este sufletul valurilor şi este prezent în ele. Cei care ştiu, văd acest adevăr şi nici o agitaţie de suprafaţă nu-i poate înşela. Scufundaţi-vă în acest ocean departe de tumultul iluzoriu. Abandonaţi-vă profunzimilor naturii voastre, unde nu mai este vorba de a deveni ceva, ci de a fi doar ce sunteţi.
Acest univers de cunoaştere absolută şi stabilă nu s-a sfârşit niciodată, numai că l-am uitat. I-am întors spatele în profitul efemerului şi al lucrurilor exterioare. Ceea ce ne însuşim noi este lumea. Instanţa care percepe nu este luma, ci Esenţa, Sinele, Eul real.
Privirea care se îndreaptă asupra unui obiect, adică asupra unui fenomen oarecare perceput de voi sau în afara voastră, este un gând. Viziunea lipsită de obiect, întoarsă spre cel care vede, este meditaţie.
Înţelegeţi bine ce vreau să vă spun.
Conştienţa este prezentă în reflectare (gândire) ca şi în meditaţie. În primul caz privirea este obiectivă, în al doilea ea este subiectivă (în primul caz ea percepe obiectul, în al doilea caz subiectul). Fie că gândiţi, fie că acţionaţi, fie că rămâneţi imobili, elementul constant este faptul de a vedea, conştienţa. Treji, percepeţi lumea. Adormiţi, vă conştientizaţi gândurile. În samadhi vă veţi descoperi fiinţa. În aceste trei condiţii conştienţa este invariabil prezentă. “A vedea” este ceva constant şi permanent. Este însăşi natura noastră. Conştienţa este tot timpul prezentă, chiar şi atunci când sunteţi în stare de leşin. Revenindu-vă din leşin spuneţi “nu îmi amintesc nimic”. Să nu credeţi că acesta este semn de ignoranţă. A şti că nu ştii, înseamnă a şti. Dacă conştienţa ar fi dispărut cu adevărat, nu aţi putea nicicum să ştiţi că în luciditatea voastră a intervenit un hiatus. Timpul care s-a scurs în perioada leşinului nu ar mai exista deloc pentru voi. N-aţi avea nici cea mai mică experienţă a lui, el n-ar fi lăsat nici o urmă în memoria voastră, ori voi ştiţi că ieşiţi dintr-un episod de inconştienţă. Aceasta de asemenea înseamnă a cunoaşte şi a vedea.
Memoria voastră nu a înregistrat nici un eveniment intern sau extern, dar conştienţa voastră a văzut această întrerupere. Experienţa acestei întreruperi, a acestei falii în înregistrarea evenimentelor este apoi memorizată şi ea. La fel se întâmplă lucrurile în timpul somnului profund, fără visuri. Viziunea (vederea) lucrează. Deschizând ochii dimineaţa, sunteţi capabili să spuneţi că aţi dormit bine, fără visuri. Conştienţa voastră a observat situaţia.
Scenele se succed, contextele se modifică, conţinutul conştienţei se schimbă, dar instanţa care vede rămâne identică. Totul este proces, schimbare permanentă, cu excepţia conştienţei. Viziunea este singura omniprezentă. Cel care vede este martorul impasibil şi etern al tuturor metamorfozelor. Cunoscându-l, vă cunoaşteţi identitatea reală. Restul vă este străin, separat de voi. În afara martorului totul este samsara, lumea formelor fugitive.
Cel care vede nu este atins nici de acţiune, nici de ritualuri, nici de cult, nici de tehnici speciale cum ar fi recitarea de litanii (mantras). Căci martorul le percepe şi pe ele. El rămâne diferit, separat. Ceea ce poate fi însuşit sau făcut, este totdeauna detaşat de martor. Aceasta nu se descoperă (nu este dezvăluit) de acţiune, ci de non-acţiune. Nu efortul, ci liniştea îl revelează. El devine accesibil atunci când orice mişcare încetează, când nu mai există obiect, atunci când doar conştienţa există. Când vedeţi fără ca ceva să fie de văzut, când ştiţi fară ca ceva anume să trebuiască a fi ştiut, când conştienţa nu mai are conţinut, abia atunci îl cunoaşteţi pe cel care cunoaşte totul. Ştergerea formelor sfâşie întru-câtva învelişurile care înconjurau martorul. Cunoaşterea eliberată de orice obiect devine conştientă de ea însăşi. Liniştea valurilor lasă să apară oceanul. Cerul albastru se oferă privirii noastre atunci când norii s-au spulberat.
Oceanul, cerul şi calea spre ele se află în voi. Ea este deschisă şi cu toţii ştiţi cum să o parcurgeţi. Dar sunteţi obişnuiţi în a nu merge într-un sens unic. Ori un drum are întotdeauna două direcţii. Vă puteţi oricând întoarce şi reveni la punctul de plecare. Drumul este acelaşi, dar nu şi destinaţia.
Drumul care merge la samsara poate să vă îndrepte către fiinţa voastră reală dacă faceţi cale întoarsă. Ceea ce se afla în faţa voastră se va găsi atunci în spatele vostru şi veţi vedea astfel universul căruia îi întoarceţi spetele. Întorceţi-vă, nimic altceva nu vi se cere.
Încotro este orientată atenţia voastră în acest moment? Ce priviţi, ce conştientizaţi? Observaţi-vă cu atenţie. Veţi constata că privirea voastră tinde către exterior. Gândurile voastre se învârtesc neobosit în jurul lucrurilor lumii. Închizând ochii, nu vă eliberaţi. Formele şi imaginile sunt imprimate în mentalul vostru şi vă obsedează chiar şi când dormiţi. Gândurile voastre repercutează obiectele, sunt ecoul lor. Deşi pare interioară, lumea gândurilor este tot exterioară, căci eul sau falsa voastră identitate este un fel de corp străin care se află în voi. Martorul percepe ego-ul la fel precum percepe celelalte obiecte. Numai cel care percepe este interior.
Încercaţi să înţelegeţi că fiind invadaţi de obiectele exterioare, nu sunteţi împiedicat să vă cunoaşteţi sinele. Barajul este ridicat doar de gândurile voastre. Un obiect poate să vă posede sufletul? Nu. El nu poate absorbi decât un alt obiect.
Sufletul este încercuit de idei. Energia voastră, focul conştienţei voastre se dispersează, se refractează în gânduri. Reflecţiile şi numai ele vă închid şi vă izolează, vă îndepărtează de esenţă, de condiţia voastră originară. Scopul este acela de a-ţi regăsi starea de vacuitate, de puritate naturală; este un eveniment revoluţionar.
Ce trebuie să faci? Să examinăm mai întâi geneza gândurilor. Veţi învăţa astfel să le goniţi încă de la început. Mulţi cercetători spirituali se luptă cu gândurile lor, înainte de a le fi sesizat provenienţa. Niciodată mentalul nu va fi stăpânit în acest fel. Singurul rezultat posibil este nebunia.
Este exclus să suprimi gândurile, deoarece ele se reconstituie în mod constant. Ele seamănă cu şarpele mitologic, cu Hidra din Berna. Acest monstru avea şapte capete care creşteau pe măsură ce le tăiai. Nu vă cer să vă combateţi gândurile, deoarece ele se sting singure în orice moment. Ele nu durează niciodată mult, din contra, înlănţuirea lor, ideaţia, îşi urmează cursul neobosit. Reflecţia odată stinsă, este înlocuită de alta. Procesul este extrem de rapid şi tocmai aceasta constituie nodul problemei. Drama nu vine din moartea unui gând, ci din renaşterea sa imediată. Să nu încercaţi să vă opuneţi ideilor voastre, încercaţi să înţelegeţi mecanismul care le generează şi pe acesta trebuie să-l stăpâniţi. Nu va fi greu dacă înţelegeţi cu adevărat despre ce este vorba şi reţineţi că a te opune formărilor mentale este o luptă fără sfârşit. Spiritul va continua inexorabil să vă tortureze. Veţi fi învinşi. Repet: gândurile nu sunt duşmani. Demonul este cel care le generează şi vi le trimite neâncetat. Impunându-le un fel de regularitate a naşterilor, le veţi goni de îndată ce apar neinvitate. Dacă nu mergeţi la izvor, valul ideaţiei vă va supune cu multă uşurinţă, oricare ar fi eforturile voastre. În consecinţă nu vă ocupaţi de formulările voastre mentale. Împiedicaţi spiritul de a le mai produce. Ştiţi că intelectul este instabil. Cu alte cuvinte, ideea abia născută, trece şi dispare. Interzicându-i să vă mai inoportuneze, vă economisiţi violenţa pe care o implică distrugerea sa.
De unde vine un gând? Concepţia şi naşterea sa rezultă din reacţiile noastre la ceea ce nu suntem noi. Întreaga responsabilitate a ideaţiei le incumbă, deoarece ripostăm maşinal şi mental la evenimentele şi lucrurile lumii exterioare. Să luăm un exemplu. Contemplaţi o floare. A privi nu înseamnă a gândi. Dacă continui să privesc şi nimic mai mult, mentalul meu rămâne pur. Dar dacă reacţionez spunând: “Ce floare frumoasă!” – un gând se interpune între floare şi mine. Din contră, dacă vibrez şi răspund fără a reacţiona, dacă mă absorb în contemplare, văd frumuseţea florii şi mă bucur de ea păstrând un spirit imaculat şi vid. Din nefericire suntem incapabili să trăim fără verbalizare. Procesul care constă în a închide o experienţă trăită în simboluri, în cuvinte, este originea gândurilor. Această reacţie devenită mecanică, acest obicei de a reduce o experienţă trăită la cuvinte, sufocă realul şi ucide viziunea sub o avalanşă de interpretări. Adevărul este minat, mirarea este refulată. Nu mai rămân decât cuvintele; cioburi, resturi, ce dansează prin spiritul nostru, prin mintea noastră.
Gândurile noastre nu sunt decât faruri şi ele au viaţă scurtă. Pentru a nu avea senzaţia de lipsă, transpunem imediat orice mică experienţă în gânduri, în cuvinte, de-a lungul întregii noastre vieţi. Sub acest noian de cuvinte, sub acest vacarm mental, pierdem conştiinţa propriei noastre realităţi. Cum să mai renunţi la această manie de a scleroza viaţa prin folosirea abuzivă a limbajului? Trebuie stăpânită geneza gândurilor. Fiţi atenţi! Încercaţi să înţelegeţi, vă rog!
Vă privesc. Ce se va întâmpla dacă aş continua să vă contemplu fără să transpun nimic în cuvinte? Ceea ce s-ar întâmpla depăşeşte tot ceea ce v-aţi putea imagina mai extraodinar la nivelul conştiinţei voastre. Mutaţia este indescriptibilă în cel mai deplin înţeles al termenului. Ea se blochează de îndată ce încercaţi să-i atribuiţi o etichetă, de îndată ce încercaţi să o gândiţi.
Atunci când vă privesc fără cuvinte, deci fără cea mai mică reflecţie a ceea ce fac, constat că un har divin inefabil se revarsă asupra mea şi că acest vid imaculat se revarsă în toate direcţiile. Atunci când cuvântul încetează să o mai limiteze şi să o mai desfigureze, conştienţa îşi schimbă direcţia şi disting puţin câte puţin, în afara bărbaţilor şi femeilor din faţa mea, lumina care se află la originea voastră, a tuturor. Ca şi când m-aş trezi dintr-un vis, ca şi cum spiritul meu s-ar desfăşura într-o lumină şi într-o pace infinite. Aş vrea să faceţi şi voi experienţa acestei experienţe adevărate.
Feriţi-vă de ideaţie. Nu formulaţi nici un comentariu. Nu vă descurajaţi. Este foarte posibil să te lipseşti de limbaj. Recursul la cuvinte nu este la urma urmei decât un obicei.
Noul născut contemplă lumea şi îi răspunde fără medierea cuvântului sau al gândului. El dispune de viziune pură şi directă. Mai târziu copilul utilizează din ce în ce mai mult unealta verbală, deoarece aceasta este utilă şi eficace în contactele sale cu viaţa şi cu lumea exterioară; dar ceea ce este convenabil pe acest plan, este o frână absolută în cunoaşterea de sine. Iată de ce trebuie să vă regăsiţi cu toţii privirea inocentă a copilului, viziunea pură care vă va arăta ceea ce sunteţi cu adevărat. Cuvintele şi gândurile v-au ajutat să descoperiţi lumea. Vidul, virginitatea spiritului vă va deschide uşa esenţei voastre, a identităţii voastre reale.
Iată ce vă cer. Staţi aşezaţi, liniştiţi, cu corpul destins, cu coloana vertebrală dreaptă. Nu vă mişcati deloc. Respiraţi calm, fără nici cea mai mică crispare. Observati-vă în linişte răsuflarea şi ascultaţi cu atenţie liniştită sunetele care vin din exterior, fără a reacţiona, fără vorbărie mentală, fără să vă opriţi la absolut nimic. Fiţi martorul, nimic mai mult. Lăsaţi-vă să alunecaţi la o stare de conştienţă lipsită de cuvinte. Ţineţi-vă la distanţă de evenimente, captaţi totul, dar de la distanţă. Mai ales nu vă concentraţi. Orice s-ar întâmpla, nu vă implicaţi, rămâneţi neutri, senini. Închideţi ochii, ascultaţi în linişte, cu atenţie clară şi dulce, ciripitul păsărelelor, foşnetul copacilor, plânsetul unui copil, murmurul unui jet de apă.
Ascultaţi şi atâta tot. Veţi percepe mai întâi forja plămânilor voştri şi pulsaţia inimii voastre, apoi o linişte deosebită vă va invada. Veţi constata că în ciuda zgomotelor înconjurătoare, liniştea va domni în voi. Veţi avea acces la o pace neaşteptată, apoi vă veţi da seama de rarefierea gândurilor şi vă veţi apropia de starea de conştienţă pură. În această sferă vidă de forme, atenţia voastră se va întoarce spre locul real al originii voastre, spre adevăratul vostru cămin. Veţi părăsi periferia şi vă veţi întoarce la voi acasă, în voi înşivă. Privirea voastră părăsind suprafaţa, vă va revela progresiv tabernacolul în care rezidă identitatea voastră profundă. Continuaţi în mod simplu să vă observaţi gândurile, respiraţia, mişcările abdomenului. Nu reacţionaţi. Veţi obţine un rezultat care nu va fi o invenţie mentală, ceva ce nu v-aţi imaginat vreodată, va fi existenţa voastră, fiinţa voastră. Ea este coeziunea care ne animă şi ne susţine pe toţi. Ea se revelează şi esenţa noastră apare în sfârşit. Va fi o surpriză zguduitoare.
Iată o povestire. Un saddou, un călugăr, se afla în vârful unei coline. Soarele se înălţa pe cer. Un grup de excursionişti zări omul, în picioare, sus pe colină. “Ce face oare?” – se întrebară ei. Unul dintre ei spuse: “Scrutează împrejurimile, probabil şi-a pierdut o vacă”. “Nu, - obiectă altul – nu pare să caute ceva, s-ar spune mai curând că aşteaptă pe cineva care urcă colina mai încet decât el”. Un al treilea spuse: “Nu caută nimic şi nu aşteaptă pe nimeni. e plonjat în contemplarea Divinului”. Cum nu reuşeau să se pună de acord, ei se duseră lângă saddou. “Ai pierdut o vacă?” – întrebă primul. “Nu” – răspunse ascetul. “Atunci aştepţi pe cineva?” – presupuse al doilea. “Nu” – replică călugărul. “Poate îl contempli pe Dumnezeu?” – făcu al treilea. Răspunsul fu de asmeeni negativ. “Atunci, ce faci aici?” – strigară cei trei. “Nu fac nimic. Stau în picioare. Atât. Exist” – răspunse călugărul.
Existaţi şi voi cu aceeaşi simplitate. Nu faceţi nimic special. Atunci, ceea ce scapă oricărui limbaj va apare. Chintesenţa tuturor experienţelor, naşterea adevărului, realizarea Eu-lui vostru real, apariţia Divinului.

Cunoasterea de Sine (OSHO RAJNEESH)

Read more...

IUBIREA LUI DUMNEZEU FATA DE OM

sâmbătă, 18 septembrie 2010



Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.

Read more...

EMOŢIA, GANDUL, SENTIMENTUL,

marți, 14 septembrie 2010






EMOTIA

Emoţia poate fi considerată sursa puterii care ne impulsionează în a ne atinge scopurile vieţii. Prin energia emoţiei ne alimentăm gândurile, pentru a le face reale. Totuşi, forţa emoţiei însăşi poate fi dispersată şi fără o direcţie anume. Prezenţa gândului este ceea ce dă emoţiei direcţie, aducând viaţă imaginilor din gândurile noastre. Tradiţii străvechi sugerează că noi suntem capabili de două emoţii principale. Poate mai exact, am putea spune că, pe parcursul vieţilor noastre, experimentăm diferite situaţii care se reduc la o singură emoţie. Iubirea este una dintre extremele unor astfel de situaţii. Tot ceea ce am învăţat că este opusul iubirii, reprezintă cea de-a doua emoţie - frica. Calitatea emoţiei noastre determină felul în care este ea exprimată. Uneori în mişcare, alteori găzduită de ţesuturile trupului nostru, emoţia este strâns legată de dorinţă - forţa care ne impulsionează să manifestăm rodul imaginaţiei noastre.

GÂNDUL

Gândul poate fi considerat sistemul de ghidare care ne direcţionează emoţiile. Imaginea sau ideea creată de gândul nostru determină încotro ni se îndreaptă emoţia şi atenţia. Gândul este strâns asociat cu imaginaţia, fapt surprinzător pentru mulţi, gândul în sine dispune de puţină energie, - el este doar o posibilitate care nu are energia necesară pentru a-i da viaţă. Aceasta este frumuseţea gândului pur. În absenţa emoţiei, nu există nici o altă putere care să ne transforme gândurile în realitate. În absenţa emoţiei, darul gândirii este cel ce ne permite să modelăm şi să simulăm posibilităţile vieţii într-un mod inofensiv fără a crea frică sau haos. Noi dăm viaţă creaţiilor imaginaţiei, doar prin dragostea sau frica faţă de obiectul gândurilor noastre.

SENTIMENTUL

Sentimentul poate exista doar în prezenţa gândului şi a emoţiei, deoarece el reprezintă unirea dintre cele două. Când simţim, de fapt experimentăm dorinţa emoţiei noastre, contopită cu imaginaţia gândurilor noastre. Sentimentul este cheia în rugăciune, întrucât creaţia răspunde lumii sentimentelor noastre. Pentru a înţelege de ce atragem sau respingem oameni, situaţii şi
stări, trebuie sa ne privim sentimentele. Prin definiţie, pentru a avea un sentiment, trebuie ca mai înainte să avem la bază atât un gând, cât şi o emoţie. În ceea ce priveşte atingerea celui mai înalt nivel al stăpânirii de sine, provocarea constă în a identifica ce gânduri şi ce emoţii sunt
reprezentate ca fiind sentimentele noastre.
Din aceste trei definiţii scurte şi, probabil, prea simplificate,putem vedea clar de ce este imposibil să îndepărtăm, prin gândire, anumite experienţe înspăimântătoare şi dureroase. Gândul este doar o componentă a experienţei noastre „vederea” în mintea noastră a posibilelor rezultate. Durerea este însă, un sentiment - produsul gândului nostru, alimentat de iubirea sau de frica noastră în legătură cu ceea ce mintea crede că sa întâmplat, ţinând cont de această formulă, maeştrii esenieni ne invită să ne vindecăm amintirile legate de cele mai dureroase experienţe ale noastre, schimbând emoţia pe care am investit-o în experienţa respectivă. Reprezentând vechiul fundament al axiomei moderne „energia urmăreşte atenţia” o parabolă foarte concisă din
Evanghelia Q, care s-a pierdut, descrie acest concept: „Oricine încearcă să-şi protejeze viaţa, şi-o va pierde.” Aceste câteva cuvinte, aparent simple, explică de ce, uneori, noi atragem în vieţile noastre acele experienţe pe care ne-am dori cel mai puţin să le avem. În acest exemplu, pe
măsură ce ne pregătim şi ne apărăm împotriva oricărei posibilităţi şi situaţii de natură a ne periclita viaţa, modelul sugerează că, de fapt, noi atragem atenţia spre exact experienţa pe care alegem s-o evităm. Nedorind-o, noi creăm condiţiile care îi permit să existe. În loc să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce nu vrem, o alegere superioară ar fi aceea de a ne identifica cu ceea ce alegem să aducem în vieţile noastre şi de a trăi din acea perspectivă. Afirmaţiile constituie un exemplu minunat al exact acestui principiu. În ultimul timp, afirmaţiile au devenit foarte populare în rândul practicanţilor unor învăţături spirituale şi ezoterice. În cadrul
acestor tradiţii se sugerează că, prin afirmarea acelor lucruri pe care alegem să le experimentăm în vieţile noastre deseori, de mai multe ori pe zi - acestea vor ajunge să se manifeste. Ca o
regulă însă, cu cât afirmaţia este mai concisă, cu atât efectul va fi mai clar. Cuvintele afirmaţiilor noastre deseori reflectă o dorinţă de schimbare a vieţii, cum ar fi: „Partenerul perfect pentru mine va apărea acum” sau „Am o viaţă abundentă, acumşi în viitor.” Cunosc oameni care şi-au făcut o disciplină serioasă din a rosti afirmaţii. Ei îşi încep ziua stând în baie şi,citind toate bileţelele lipite pe oglindă, care le reamintesc de afirmaţiile lor. În timp ce conduc spre lucru dimineaţa, ei citesc alte bileţele, cele de pe bordul maşinii, sau cele care atârnă de oglinda
retrovizoare. În birourile de la serviciu, pe mese şi pe monitoarele computerelor sunt şi mai multe bileţele, fiecare cu scopul de a le reaminti de acele lucruri pe care au ales să le aibă,
să le schimbe, sau să le aducă în vieţile lor.
Evident, pentru unii oameni afirmaţiile au deschis uşi importante. Pentru prima dată, oamenii au început să se simtă înzestraţi cu puterea de a-şi schimba viaţa şi răspunzători în ceea ce priveşte evenimentele pe care le trăiesc. Pentru unii, afirmaţiile au dat, în mod evident, roade. Pentru mulţi, totuşi, ele n-au adus nimic nou. După luni şi luni în care au repetat formulele creatoare, fără nici un rezultat, ei pur şi simplu au renunţat să mai rostească afirmaţiile. Vechiul nostru
model de gândire, emoţie şi simţire i-ar putea ajuta pe aceştia să înţeleagă ce s-a întâmplat - sau de ce nu s-a întâmplat.

Sursa:Cartea-Efectul Isaia-Gregg Braden

Read more...

LIMBAJUL LUI DUMNEZEU

duminică, 12 septembrie 2010


Tehnica pierdută a rugăciunii şi profeţiei

Tradiţiile străvechi sugerează că efectul rugăciunii provine din altceva decât din cuvintele rugăciunilor în sine. Poate că acest lucru ne oferă un indiciu în ceea ce priveşte motivul pentru
care atât de mulţi oameni par să-şi fi pierdut încrederea în rugăciune. După edictele referitoare la Biblie, din secolul al patrulea, elementele fundamentale ale limbajului rugăciunii au început să dispară treptat din tradiţiile vestice, lăsând în urmă numai cuvinte. În timpul acestei epoci, mulţi au început să creadă că puterea rugăciunii era conţinută în întregime de cuvântul spus. Dar, aşa cum ne dezvăluie unele texte anterioare secolului al patrulea, nu există coduri magice create de vocale şi consoane, care să ne deschidă uşi spre tărâmuri uitate. Secretul rugăciunii se află dincolo de cuvintele de laudă, de incantaţiile şi de cântecele ritmice închinate „puterilor care sunt” Texte precum cele ale Manuscriselor de la Marea Moartă ne invită să trăim intenţia din rugăciune în vieţile noastre, deoarece, dacă cuvintele sunt „rostite doar cu gura, ele sunt precum un roi de albine moarte ... care nu mai dau miere.”

Rostirea cuvântului nerostit

Aflăm puterea rugăciunii într-o forţă care nu poate fi exprimată sau transmisă sub forma cuvântului scris în sentimentele pe care cuvintele rugăciunii le evocă înăuntrul nostru. Sentimentul din rugăciunile noastre este cel ce nedeschide uşile şi ne luminează drumul către forţele văzute şi nevăzute. Deşi alte texte străvechi trec deseori cu vederea acest aspect al comuniunii noastre cu creaţia, în timpul audienţei noastre particulare, abatele din Tibet a confirmat, de fapt, importanţa elementului sentiment conţinut în rugăciune. Răspunzând la întrebarea mea în legătură cu ceea ce se întâmplă cu călugării şi călugăriţele, în timp ce noi vedem manifestarea exterioară a rugăciunilor lor, abatele rostise un singur cuvânt: sentiment. Exprimările exterioare ale rugăciunii la care asistasem în mănăstirile Tibetului constituiau o
succesiune de mişcări şi de sunete folosite de călugăriţe şi călugări pentru a trezi înăuntrul lor sentimentele potrivite.Mergând cu răspunsul mai departe, abatele ne-a spus apoi că sentimentul înseamnă mai mult decât un factor în rugăciune. El a subliniat faptul că sentimentul este chiar rugăciunea Prin comuniunea noastră cu elementele acestei lumi, ni se dă acces la marile mistere ale vieţii, şansa de „a vedea nevăzutul, de a auzi ceea ce nu poate fi auzit şi de a rosti cuvântul nerostit” în forma sa cea mai pură, rugăciunea nu are o expresie exterioară. Deşi putem da glas unei anume succesiuni de cuvinte după cum am fost învăţaţi vreme de generaţii - aceasta trebuie să genereze o calitate a emoţiei în interiorul nostru, pentru a avea efect asupra lumii din jurul nostru. În cel mai bun caz, cuvintele pe care hotărâm să le rostim în rugăciunile noastre pot să fie doar o aproximare a sentimentului pe care-l simţim în interiorul nostru.
Cum au putut marii maeştri să-i înveţe pe oameni aceste sentimente, acum două mii de ani? Şi cum le putem împărtăşi noi astăzi? Deseori, când mi se cere să vorbesc unor grupuri despre
posibilităţile create de rugăciune, se ridică o întrebare care îmi aminteşte de o conversaţie pe care am avut-o cu mama, acum mulţi ani. Într-o seară, pe când vorbeam cu ea la telefon, între
două vizite scurte şi aflându-ne în zone cu fusuri orare diferite,i-am împărtăşit ideile mele cu privire la noul seminar pe care-l pregătisem, având ca subiect ştiinţa compasiunii. Pe când îi
ofeream o definiţie a rugăciunii care include sentimentul şiemoţia, mama mi-a pus o întrebare care, de atunci, mi-a fost adresată de mulţi oameni, în diferite situaţii. Cu simplitate şi inocenţă, ea mi-a spus: „Care este diferenţa între emoţie şi sentiment? întotdeauna am considerat că sunt unul şi acelaşi lucru”.
Mă interesa să ştiu care este părerea mamei cu privire la aceste experienţe, uneori confuze, care joacă un rol atât de important în definirea vieţii noastre. N-am fost surprins atunci când am constatat că explicaţiile ei aduceau cu definiţiile acceptate în general, astăzi, în occident. De exemplu, unele dicţionare consideră că cele două cuvinte sunt aproape sinonime, folosindu-l pe unul spre a-l defini pe celălalt. În The American Heritage Dictionary of the English Language, cuvântul sentiment este definit ca „o stare sau dispoziţie emoţională, o emoţie tandră” (în acelaşi text, emoţia este definită într-un loc ca „un sentiment puternic” şi într-un altul ca un sinonim pentru sentiment.) Deşi aceste definiţii pot servi scopurilor lumii de astăzi, anticii făceau o distincţie între ele. Mai mult, deşi strâns legate, gândul şi sentimentul sunt identificate ca elemente cheie distincte, pe care ne putem concentra pentru a provoca schimbări în corpurile noastre, în lumea noastră şi dincolo de ea.

Precum sus...

Într-o relatare veche de două mii de ani, oamenii din ţara Sfântă au pus conducătorilor lor o întrebare care continuă să ne frământe şi astăzi. Lăsând la o parte deosebirile datorate condiţiilor de atunci, întrebarea este încă de actualitate. Cu privire la pacea din lumea noastră, înaintaşii noştri au întrebat: „Atunci, cum putem aduce pace fraţilor noştri ... ,pentru că am vrea ca toţi Fiii Omului să se împărtăşească din binecuvântările îngerului păcii!”2 Maeştrii esenieni au dat un
răspuns care ilustra rolul gândului, al emoţiei şi al rugăciunii care aduce putere. Sfidând logica de astăzi, cuvintele lor ne reamintesc că pacea înseamnă mai mult decât simpla absenţă a agresiunii şi a războiului.Pacea transcende sfârşitul unui conflict sau e o declaraţie politică. Este adevărat că putem impune o aparenţă de pace exterioară unui popor sau naţiuni, dar gândirea aflată la baza
oricărui proces este cea care trebuie să se schimbe, pentru a crea o pace adevărată şi durabilă.
În cuvinte care par surprinzător de budiste sau de creştine prin natura lor, maeştrii esenieni au spus că „trei sunt sălaşurile Fiului Omului ... Acestea sunt corpul său, gândurile sale şi sentimentele sale ... În primul rând, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriul său corp ... Apoi, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriile sale gânduri ... Şi apoi trebuie ca Fiul Omului
să caute pacea în propriile sale sentimente.”3 Anticii ne-au oferit o percepţie clară asupra unui mod de gândire care ne permite să redefinim ceea ce experimentăm în exterior, lucrând asupra a ceea ce am devenit în interior. Similar, în unele privinţe, cu filozofiile practicilor de sănătate din
occident una dintre şcolile de medicină aduce vindecarea, atacând simptomele bolii însăşi. Acest mod de abordare elimină corpurile străine, cu ajutorul unor substanţe chimice, sau prin
îndepărtarea pe cale chirurgicală a organului sau ţesutului bolnav. Cea de-a doua şcoală priveşte dincolo de expresia exterioară a simptomelor fizice, concentrându-se asupra factorilor declanşatori care constituie sursa stării respective şi se adresează forţelor nevăzute ale gândului, sentimentului şi emoţiei ce au creat amprenta energetică a bolii pentru a înţelege şi schimba acele aspecte ale vieţilor noastre, care nu ne mai sunt de folos. Pentru a schimba condiţiile din lumea noastră exterioară, suntem invitaţi să devenim noi înşine condiţiile dorinţei din interiorul
nostru. Când facem aceasta, noile condiţii de sănătate şi pace sunt reflectate în lumea din jurul nostru. Această idee este esenţială în pasajul din textele eseniene, prezentat anterior. Pentru a aduce pace celor pe care îi iubim în lumea aceasta, trebuie mai întâi ca noi înşine să devenim această pace. În limbajul vremii lor, autorii Manuscriselor de la Marea Moartăne oferă chiar indicii cu privire la tehnica ce permite dobândirea acestei vindecătoare calităţi a păcii: trebuie să o trăim în gândurile, sentimentele şi corpurile noastre. Ce concept puternic şi dătător de putere!
Când prezint învăţăturile eseniene în diverse grupuri, privesc feţele celor din jur, din poziţia strategică a profesorului. Observ cum, la început, schimbarea se petrece încet. În timp ce unii doar îşi notează, pur şi simplu, cuvintele în caiete, fără manifestări de emoţie prea mari, alţii se entuziasmează imediat ce înţeleg semnificaţia învăţăturilor străvechi. Se petrece ceva magic, atunci când oamenii află că anumite idei de actualitate sunt validate de manuscrise lăsate nouă de către cei care au străbătut aceeaşi cale şi care au căutat aceleaşi confirmări, acum mai bine de două mii de ani. Prin modul lor de a pătrunde în esenţa lucrurilor, esenienii au făcut o distincţie clară între emoţie, gând şi sentiment. Deşi strâns legate, gândul şi emoţia trebuie luate la început în mod separat, pentru ca apoi să fie contopite într-o uniune de simţire, care devine limbajul tăcut al creaţiei. Următoarele descrieri ale fiecărei experienţe reprezintă chei de înţelegere, care ne conduc în inima modului de rugăciune pe care l-am pierdut.

Sursa:Cartea-Efectul Isaia-Gregg Braden

Read more...

Moartea

miercuri, 25 august 2010



Fenomenul morţii 1-a preocupat pe om de la apariţia sa pe pământ. Nici un eveniment nu 1-a pus mai adânc pe gânduri ca starea de nemişcare şi răceală din momentul morţii trapului omenesc. Sălbaticul cel mai primitiv are noţiunea morţii, are sentimentul că s-a petrecut ceva extraordinar cu semenul său, căci nu mai simte şi nu se mai mişcă. Acest sentiment s-a întărit prin observarea că toate fiinţele mor după o vreme într-adevăr, tot ce există, materii şi fiinţe, trebuie să-şi schimbe starea. Toate mor, după înţelesul nostru omenesc, toate trec prin diferite faze, din punct de vedere spiritual. Săracul şi bogatul, ignorantul şi savantul, cu toţii trebuie să trecem prin poarta morţii, care ne duce la viaţa spirituală.
Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit, plecând de lângă noi în lumea invizibilă ochilor noştri fizici. Acest eveniment, extrem de natural, instituit cu desăvârşită înţelepciune de Cel Atotputernic, a produs asupra omului pe parcursul a mii şi mii de secole atâta frică, atâtea griji şi superstiţii, încât toată existenţa lui a stat sub teroarea zilei fatale, că va muri, se va prăpădi pentru totdeauna.
Nici azi, când omul a ajuns să scruteze multe din secretele naturii, omenirea nu este lămurită ce este dincolo de mormânt. Altădată, marii iniţiaţi cunoşteau cauza şi scopul acestui fenomen. Restul omenirii era neştiutoare şi prea înapoiată ca să înţeleagă tainele şi actele intime ce au loc cu prilejul trecerii din lumea materiei grosolane, în cea a materiei eterice. Azi însă, lărgindu-se gradul de înţelegere al omului, e posibil să se reveleze unui număr mai mare de oameni seria de fenomene ce au loc în timpul desprinderii entităţii spirituale din haina sa terestră în infinita Sa înţelepciune, Tatăl iubitor aprinde în anumite locuri candele, înalte cercuri de revelaţie, şi prin aleşii Săi spaţiali formează instrumente - mediumi, prin intermediul cărora entităţile spirituale revelează oamenilor întregul proces al morţii, modul cum se face trecerea din starea fizică în cea spirituală. Prin aceste cercuri de revelaţie sau de iniţiere, omul primeşte cunoştinţe direct din Cer, prin intermediul mediumului. Există câţiva oameni, risipiţi prin mulţimea omenirii, cu darul minunat de a vedea şi auzi fenomene şi lucruri pe care majoritatea nu le vede şi nici nu le aude. Aceştia văd entităţile spirituale şi aud vorbirea lor exprimată prin gânduri ce par a fi vorbire omenească. Un asemenea om e un fericit apământului, pentru că are cunoştinţă de entităţile spirituale care îşi duc traiul în sferele cereşti. Pentru un asemenea om, moartea nu mai prezintă un aspect îngrozitor, el văzând toate etapele morţii, actul morţii în toată desfăşurarea ei, înţelege că moartea nu este decât un fapt ce înlesneşte omului ascensiunea pe scara evoluţiei veşnice.
Este o necesitate imperioasă ca omul să ştie ce este moartea, să se convingă de rostul acestui mare act din existenţa sa, pentru a scăpa de povara gândului „Am să mor!" Cunoscând Adevărul, el nu va mai fi copleşit de durere, bătut de vântul gândurilor negre, că şi-a pierdut pentru veci iubita sa soţie, scumpa sa mamă ori adoratul său copilaş.
De ce această jale, de ce această nelinişte? Dacă omul ar cunoaşte Adevărul, n-ar mai fi atâtea zbuciumări sufleteşti, atâtea tragedii, sinucideri şi tulburări mentale, cu ocazia plecării celor apropiaţi. Această trecere de la o stare la alta este un fenomen comun întregii creaţii. Apa este lichidă, ea poate trece în anumite condiţii în stare solidă, gazoasă sau radiantă. Dar în orice stare s-ar afla, ea tot apă rămâne. Mineralul dilatat prin căldură, contactat prin frig, crapă, se sfărâmă în bucăţele, în ţărână. La rândul său, praful poate fi dizolvat de apa ploilor, prefăcut în soluţie şi absorbit astfel în corpul plantelor, unde se preface în materia constitutivă a plantei. Cei neştiutori, privind o plantă, nici nu bănuiesc că în interiorul ei există acelaşi mineral, acelaşi lut, piatra de var sau nisipul pe care calcă piciorul lor. Plantele mor, animalele mor şi ele, adică sunt părăsite de sufletul lor, de acel ceva care le dă viaţă. Planetele şi stelele, la o vreme se destramă, se pulverizează şi apoi se risipesc în spaţiu, pulberea lor fluidizându-se mai târziu şi reîntorcându-se la izvorul de unde au purces cândva, cu miliarde de veacuri în urmă. In lumina acestui adevăr, viaţa omului dobândeşte un alt înţeles, iar moartea, din oribilă, respingătoare, devine un eveniment firesc, chiar fericit, pentru motivul că omul scapă din întunericul vieţii pământeşti, pentru a trece într-o lume de lumină, unde viaţa este mai uşoară, scapă de noianul suferinţelor şi grijilor necurmate, pentru a trece într-o lume liniştită şi plină de fericire - dacă s-a silit să păzească legile divine.
Este o necesitate absolută ca omul să cunoască ce se va petrece cu el în momentul morţii, pentru ca acest prag ce desparte două existenţe - cea terestră şi cea spaţială să fie trecut cu toată încrederea, deoarece numai astfel ne redobândim repede conştiinţa în lumea cealaltă. Dacă, la ora fatală, omul vine cu idei false din lumea terestră, rămâne sub domeniul fricii şi al neştiinţei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungită; în plus, ajuns acolo, multă vreme spiritul nu e
lămurit unde se află, ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi târziu, uneori foarte târziu, află că nu mai este în lumea fizică, ci într-o lume formată dintr-o materie diferită şi în condiţii cu totul deosebite de cele pământeşti.
Acest act general şi natural a generat nenumărate presupuneri şi diferitele credinţe. Astfel, cei care pretind că ar cunoaşte mecanismele lumii fizice, nu văd în viaţa plantelor, animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice şi biologice, considerând că viaţa omului este trăită acum pe pământ, şi nu este altceva decât rezultatul funcţiilor aparatelor şi sistemelor din organismul său. Aşadar, „Bucură-te, omule, cât trăieşti, căci după moarte nu mai eşti decât un stârv nesimţitor, pe care viermii îl vor roade şi fărâmiţa. Totul s-a isprăvit cu tine, când ai ieşit din cadrul vieţii". O altă categorie de oameni cred că mai există poate ceva dincolo de moartea trupului. Ei vorbesc despre o viaţă din lumea cealaltă, deşi nu ştiu ce este, cum este, unde este acea lume şi cum îşi duce omul acea viaţă? Aceşti oameni - suflete bune, miloase, cumpătate în fapte şi în cuvinte cred în afirmaţiile reprezentanţilor bisericii de care aparţin, şi anume că există o altă viaţă, pentru care omul trebuie să se silească să o dobândească. Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lămurire despre această viaţă spirituală, deoarece, ei înşişi au pierdut orice contact cu Cerul, rămânând doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple construcţii; pentru că o biserică întreagă poate deveni 0 casă obişnuită când cei care intră în ea respiră doar în mărginirea lutului lor terestru, pe când un copac devine templu sfânt când este îmbrăţişat de două mâini a căror suflet este un canal al Divinităţii. Aşadar, reprezentanţii bisericilor nu sunt în stare să explice sau să descrie absolut nimic din fenomenele sau fiinţele sferelor cereşti, ei doar impunând o simplă afirmaţie care te lasă rece şi nu te scoate din cercul îndoielii. Bieţii oameni ar dori să se conformeze unei vieţi exemplare, dar nu se pot scutura de apăsătoarea şi zdrobitoarea îndoială: „Aşa o fi? Mai există pe undeva un loc unde spiritul omului îşi mai continuă existenţa?" în fine, există oameni, foarte puţini la număr, care cunoscând ceva din ceea ce se află dincolo
de vălul ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, se silesc să-şi ducă existenţa terestră în deplină cunoştinţă de urmările ei, pentru a putea, după moartea trupului lor, să se bucure de o viaţă spirituală cât mai fericită.
Din cele expuse, se vede că există cel puţin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vieţii. Unii nu cred în existenţa vieţii dincolo de moarte. Alţii înclină a crede, şi ca atare se silesc să dobândească fericirea cerească, dar nu ştiu cum o fi şi unde o fi. în fine, a treia categorie cunoaşte o parte din Adevăr şi se sileşte să ducă o viaţă corectă, ştiind că ceea ce seamănă, în viaţa terestră, va culege în vieţile viitoare.
Curios este faptul că în vremurile îndepărtate, omenirea era mai simplă, necunoscătoare a fenomenelor din natură, dar era mai încrezătoare în existenţa unei vieţi după moartea fizică. Azi, când mintea omului este mai clară şi când suma cunoştinţelor terestre duce la concluzia existenţei unei Divinităţi şi a unui plan de evoluţie, nu se mai crede în nemurirea spiritului, într-o viaţă dincolo de hotarul morţii. Curiozitatea creşte când vedem că statele civilizate care domină pământul prin puterea lor militară, prin prosperitate economică şi descoperiri ştiinţifice, sunt atât de înapoiate în cunoaşterea legilor spirituale şi sufleteşti, iar popoare sărace şi înapoiate cunosc unele legi şi fenomene din domeniul invizibilului, si anume legea evoluţiei veşnice şi rolul vieţilor nenumărate, pe care omul trebuie să le parcurgă pe Pământ şi pe alte planete, ca să urce pe scara cunoaşterii şi a moralităţii. Răspunsul îl găsim în faptul că noi, europenii, suntem o rasă de oameni noi, care avem, e drept, toată vigoarea tinereţii, dar şi o superficialitate în cugetare, pe când popoarele Orientului indienii, chinezii, tibetanii etc, sunt popoare bătrâne, al căror trecut se pierde în negura vremurilor, ei numărând în istoria lor dinastii, legislatori şi învăţaţi de acum 30.000 de ani.
Occidentalii, cu viaţa lor intensă, cu goana după realizări pământeşti, cu frământări pentru câştiguri materiale, acordă prea puţină atenţie preocupărilor sufleteşti. Popoarele Orientului pe lângă satisfacerea vieţii trupeşti, acordă o atenţie deosebită necesităţilor sufleteşti şi spirituale; din această cauză, puterile îor sufleteşti sunt mai mari. Astfel se explică numărul mare al celor care se bucură de facultăţi spirituale în rândul acestor popoare, pe când în ţările occidentale persoanele clarvăzătoare sunt foarte rare. S-ar fi cuvenit ca aceste taine să fie cunoscute de preoţimea tuturor religiilor şi să fie comunicate
omului, dar cei care le cunosc - rabinii o ţin ascunsă. Preoţimea creştină care a cunoscut şi propovăduit timp de două sute de ani după plecarea Domnului din preajma Pământului,nemurirea spiritului şi reîntruparea acestuia a pierdut orice cunoaştere referitoare la lumea invizibilă, iar azi, neştiutoare, se mărgineşte să propovăduiască doar dogma referitoare la conduita vieţii fizice. Ea numai este în măsură să explice viaţa omului după moarte, mărginindu-se doar la simple afirmaţii despre o viaţă plină de chinuri în iad, pentru cei care s-au făcut culpabili în lumea pământeană, şi de o viaţă fericită în rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovăduite de Sfânta Scriptură, interpretată de fiecare biserică după bunul său plac, prin judecăţi infirme şi mărginite. Unde este iadul şi raiul, sub ce formă şi cât timp îşi petrece omul existenţa în aceste locuri nu ştie nici ea.
Biserica era iniţial în posesia Adevărului, dar azi nu mai este în măsură să ne descrie originea vieţii, rolul vieţii şi legile care îi domină evoluţia, în eternitate. In timpurile îndepărtate iniţiaţii transmiteau oral discipolilor aceste cunoştinţe, iar în prezent, se aştern pe hârtie, formând diferite tratate. Obţinute de la autori diferiţi, în ţări şi timpuri diferite, prin compararea lor s-au ales părţile comune şi constant transmise, constituindu-se Doctrina revelată. Diexpunerea ei, omenirea află azi despre rostul spiritului şi sufletului în lumea fizică şi metafizică, despre creaţia Tatălui şi despre natura şi atributele Fiinţei supreme. In general, aceste comunicări nu sunt crezute de ignoranţi, cei care se pretind savanţi le neagă cu încăpăţânare, fără ca măcar să le studieze, deşi Tatăl ceresc a dat fiecărui om judecată, prin care să cerceteze lucrurile şi faptele, să le cântărească şi să extragă din ele Adevărul.
Este la mintea celui mai simplu om că dacă explicaţiile referitoare la modul în care moare omul, cum se reîntrupează şi traiul său în spaţiu, ca entitate spirituală, se potrivesc la douăzeci, o sută, o mie de comunicări făcute în timpuri diferite şi unor persoane clarvăzătoare, străine între ele şi aflate în ţări îndepărtate unele de altele, este nepermis, ca să nu zic stupid, să nu le dai crezare. Logica, bunul-simţ cere să citeşti, să cercetezi şi să cauţi să te convingi prin propriile tale simţuri.
In felul acesta, oricine are ocazia să descopere comunicările entităţilor spirituale luminoase, coborâte printre noi, pământenii. Prin aceste comunicări ele ne descriu existenţa lor în imensitatea spaţiilor, senzaţiile trăite cu ocazia trecerii pragului morţii; oferindu-ne totodată sublime sfaturi prin care să ducem o viaţă cuminte, frăţescă, pentru a ne bucura de fericirea vieţii spaţiale. Cunoscându-se aceste taine, omenirea va vedea în actul morţii o simplă trecere de la o formă de viaţă la alta, asemănătoare oarecum ieşirii dintr-o casă în curte, dintr-o închisoare la libertate. Fenomenul se petrece ca şi cum unul şi acelaşi om şi-ar dezbrăca un pardesiu şi l-ar agăţa în cui.
Oare, prin acest act, îşi pierde omul personalitatea? Desigur că el rămâne absolut acelaşi, cu aceeaşi judecată, cu aceleaşi simţăminte, calităţi şi defecte; cu altei cuvinte, cu acelaşi bagaj intelectual şi moral, cu afecte şi pasiuni pe care le-a avut până atunci. Moartea fizică nu schimbă cu nimic ceea ce a văzut, citit, auzit şi experimentat omul în diferitele sale vieţi terestre. După moartea fizică, la
deşteptarea sa în lumea spaţială, el nu este nici mai presus nici mai prejos de gradul său evolutiv.
Se poate întâmpla ca într-o viaţă terestră o entitate spirituală să fie un profesor universitar, un ministru sau orice altă personalitate, şi cu toate acestea, duhul său are un grad evolutiv inferior. Dar e posibil ca un biet cioban, un biet ţăran, neştiutor, dar admirabil ca moralitate, după destrupare să fie o mare lumină spirituală, ocupând în viaţa cerească un înalt grad spiritual. Prin urmare valoarea unei entităţi spirituale nu se măsoară după rangul său social pământesc, după cunoştinţele sale lumeşti, ci după vechimea scânteii sale divine, după gradul său de evoluţie morală şi intelectuală. Deşi omenirea este încă departe de cunoaşterea înaltelor taine ale naturii, totuşi citirea şi auzirea lor o pune pe gânduri, şi într-o oarecare măsură îşi va schimba conduita, pentru că ideile lucrează asupra ei asemenea unor forţe, îndemnând-o să nu mai genereze cauze ale căror efecte se vor întoarce împotriva ei. Cunoscând câte puţin din aceste taine, linia vieţii umane va fi mai fermă, mai demnă, şi moartea nu va mai stârni groaza încercată de toţi cei care nu cunosc Adevărul. O, Doamne, cât aş dori ca fraţii mei să ajungă cu toţii la cunoaşterea acestor adevăruri, orânduitede Tine în lume! Pentru că cine se osteneşte să studieze această ştiinţă, nu va mai greşi!
Cunoştinţele cu privire la univers şi viaţă constituie o ştiinţă, pentru că fenomenele se produc veşnic după aceleaşi legi, norme fixe, după care se desfăşoară viaţa. Or o sumă de legi ce privesc aceleaşi fenomene, produse totdeauna în aceleaşi condiţii, formează o ştiinţă. Dar această ştiinţă te poartă către Autorul tuturor forţelor şi legilor stabilite, la Fiinţa supremă, Tatăl creator. Raportul dintre om şi Creatorul lumilor văzute şi nevăzute se numeşte religie. Cunoaşterea acestei ştiinţe nu te va mai lăsa să cazi în greşeala atâtor bănuieli şi superstiţii, ce bântuie omenirea.
Când va ajunge să se convingă că moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologică fiind o trecere necesară dintr-o formă de trai într-alta - omul nu va mai cădea în greşeala de a boci zile şi ani plecarea în lumea invizibilă a celor dragi. El va şti că durerea sa produce vibraţii, a căror unde eterice străbat spaţiile din jurai pământului. Aceste unde, având o anumită forţă, o
anumită lungime de undă, merg şi se adresează direct celui plecat din lumea fizică, producând asupra lui o impresie penibilă. Sărmanul spirit, nici nu şi-a revenit bine din zăpăceala trecerii pe poarta marţii şi este copleşit de tristeţea, de vibraţiile simţămintelor de durere, jale şi deznădejde ale celor rămaşi în lumea fizică. Această durere îl zguduie atât de mult, îl tulbură atât de puternic,încât multă vreme nu-şi poate lămuri noua stare, şi foarte târziu ia cunoştinţă pe deplin de mediul unde se află. Suferinţele iubiţilor săi lăsaţi jos, în planul pământesc, îl întristează atât de mult, încât în loc să-1 ajute la desluşirea noii situaţii, la avansarea lui, aceştia îl trag în jos, lângă ei, aproape de pământ, şi nu-i dau posibilitatea sufletească să se despartă de ei, pentru a se înălţa în sfera cerească, în zona spaţială, cuvenită gradului său evolutiv. Astfel, îi fac un rău, din necunoaşterea legilor vieţii şi ale morţii, şi din egoismul lor că nu-1 mai au fizic printre ei.
Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a îndemna pe toată lumea să se lase de doliu, de haina neagră, de crepul de jale - semnul deznădejdii, al regretului plecării în lumea luminii, al celui drag. Nu mai este nevoie de aceste demonstraţii arhaice, de pe vremea când omenirea abia se orienta în viaţă, ca şi bietul copilaş în primii săi ani de existenţă. A trecut vremea când în mormânt se puneau bani pentru ca defunctul să aibă cu ce plăti transportul şi taxele pe la diferitele vămi cereşti, sau era îngropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozavă ignoranţă, când se îngropa sau se ardea soţia, sclavul şi calul celui plecat în lumea sferelor cereşti.
Dacă îi iubiţi cu adevărat pe cei plecaţi de lângă voi, nu-i mai plângeţi, căci aceste lacrimi îi ard fluidic, cum arde jăratecul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, să vă înălţaţi gândul cu iubire, cu respect, rugându-vă zilnic pentru luminarea şi avansarea pe cărarea vieţii lor veşnice. Alături de aceste rugăciuni este de mare folos - pentru cel ce se roagă şi pentru cel pentru care se roagă - ca vorba sau gândul să fie tradus în faptă.
Tot ce există în natură, de la electron Ia univers, e legat unul de altul, formând un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatăl doreşte ca omul, deşi absolut liber în gândurile, vorbele şi mai ales pe faptele sale, să lucreze la marea operă de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mângâierea celui întristat, la adăpostirea, îmbrăcarea şi hrănirea celui în
mizerie. în această idee, având în vedere legea solidarităţii, ajutaţi, în numele celui plecat, după posibilitatea voastră, pe orice nenorocit ieşit în cale, indiferent de neam sau religie. Prin aceasta ajutaţi un greşit al vieţii, din alte întrupări, iar pe de altă parte ajutaţi pe iubitul vostru din spaţiu, care în virtutea legii corespondenţei va primi unde fluidice superioare şi situaţia lui se va îmbunătăţi. Ilustrez această recomandare cu un exemplu. într-una din zilele lui decembrie 1936, ghidul cercului nostru de revelaţie - Sfântul Mina, ne recomandă să ne rugăm pentru sufletul unui oarecare Vasile. „Rugaţi-vă pentru el, sărmanul, căci, născut orb în lumea voastră, a trăit până către bătrâneţe în întunericul vieţii fizice. Dar la o vreme, disperat de soarta lui, sărmanul şi-a curmat viaţa, crezând că termină cu nenorocirea. Vai lui! A scăpat de întunericul lumii voastre, dar venind aici a dat peste o beznă şi mai profundă. O faptă necugetată, prin care acum e şi mai nenorocit."
Noi, asistenţii, ne-am propus să ne rugăm pentru sufletul său, să aprindem câte o lumânare la biserică şi să facem câte o mică pomană în numele lui. A trecut o vreme şi într-o seară, la o şedinţă, ne pomenim că ghidul ne anunţă prezenţa lui Vasile, care în cuvinte foarte înduioşătoare, ne mulţumeşte şi ne aduce la cunoştinţă că a început să se risipească bezna din jurul său şi că întrezăreşte lumina materiilor spaţiale. Nu există entitate spirituală, care, după ce a părăsit lumea fizică, să nu coboare la suprafaţa pământului, pentru a-i vizita pe cei lăsaţi jos, pentru a-i sugestiona cu îndemnuri de curaj sau a-i ajuta, dându-le fluide de întărire fizică, de sănătate, ori chiar să-i ajute efectiv în activitatea lor intelectuală sau fizică. Evident, duhurile neavând trap nu pot ajuta în această direcţie decât pe cale flllidică materie pe care o concentrează cu puterea voinţei şi a gândului lor până aproape de a deveni o forţă fizică. Ele vin mereu lângă noi, ne îmbrăţişează, ne sărută, îşi sprijină capul pe pieptul nostru, dar având vehicole formate din materii subtile celei fizice, rămân imperceptibile organelor noastre senzoriale. Se întristează când ne văd şi ne fac cunoscută prezenţa lor prin mici semne: trosnituri de obiecte, ciocănituri în oglindă sau geam, spargerea de la sine a unui pahar, ori printr-o străfulgerare, dacă odaia este întunecată.
Va veni vremea, peste mii şi mii de ani, când omenirea avansând mereu pe cărarea nevăzută a progresului spiritual, va ajunge să-i vadă şi să-i audă pe cei din lumea spaţială. Prin concentrare mentală, oamenii trupeşti vor lua legătura cu lumea spirituală, aşa cum vorbim şi ne înţelegem azi noi, oamenii, între noi. Atunci, cei mai mulţi vor crede în existenţa spiritului veşnic nemuritor, atunci vor înţelege tainele naşterii, ale vieţii şi ale morţii, şi motivul pentru care Tatăl ceresc populează din veşnicie spaţiile infinite cu miliarde de corpuri cereşti. Dar până atunci, doar acei oameni au darul de a auzi şi vedea lumea spirituală cu locuitorii săi, a-1 căror spirit a revenit de foarte multe ori la viaţa trupească, trezind prin suferinţă la o conştiinţă superioară scânteia divină din ei miezul spiritului lor, care a dobândit un grad înalt pe scara evoluţiei. Chemând mental pe cei iubiţi, aceşti clarvăzători se pot întreţine cu ei, primind răspuns la întrebări, în limita permisă de superiorii entităţilor spirituale cu care comunică.Orice comunicare fără învoire prealabilă este pedepsită. Voi da un exemplu.
Trăia în Bucureşti un cetăţean care ducea o viaţă cuminte şi retrasă, din modestul său venit. Potrivit trecutului său spiritual, Domnul 1-a învrednicit cu darul auzului spiritual. Pe vremea când era elev la şcoala comercială din Bucureşti, avea im coleg cu care se înţelegea foarte bine. Acest coleg a părăsit de tânăr viaţa terestră, întorcându-se în lumea spirituală. Intr-o seară, mentalul cetăţeanului fiind liber şi liniştit, aude „glasul" fostului său coleg - locuitor al Cerului - care îi aduce la cunoştinţă că în curând va avea o mare nemulţumire, de unde nici nu se aşteptă; şi anume, fratele îl va da în judecată, cerându-i o pretinsă sumă pe care ar fi primit-o de la mama lui, înainte de moartea acesteia. într-adevăr, peste câteva zile primeşte citaţie de chemare în judecată, dar neexistând nici o probă, fratele pierde procesul.
Entitatea spirituală a făcut această comunicare cu de la sine putere, fără permisul superiorului său. Urmarea a fost că, pentru greşeala sa a fost judecată şi condamnată la o nouă întrapare. A trecut mai bine de un an şi cetăţeanul nu a mai fost vizitat din spaţiu de prietenul său spiritual. într-o seară îi aude cu mirare din nou „glasul". întrebându-1 de ce a lipsit atâta vreme, primeşte următorul răspuns: „Dragul meu, orice greşeală, cât de mică, se plăteşte, fie de către voi, fie de către noi. Iată, pentru faptul că te-am prevenit de ceea ce intenţiona fratele tău, am fost pedepsit să mă nasc în sânul unei mame aici, în Bucureşti. Am stat în întunericul întrupării şi după naştere, trupul meu a mai trăit câteva luni, după care m-am întors, lăsând în lacrimi şi durere pe sărmana mea mamă, care cu mare dragoste m-a purtat la sânul ei. Acum iată-mă iar liber şi voi mai veni la tine, dar nu îţi voi comunica nimic, fără învoirea celor mai mari."
A nega este uşor şi comod. Cuminte este ca atunci când auzi despre o problemă care depăşeşte sfera cunoştinţelor tale sau despre un fenomen ce ţi se pare ieşit din comun, să spui: „Poate o fi aşa! Voi cerceta, şi voi avea ocazia să mă conving." Dar nu ţi-e permis ca fără nici un studiu, fără nici o cercetare, sentenţios, să spui: „E imposibil! Această afirmaţie nu este serioasă, nu este cunoscută de ştiinţă!"
Am ştiut noi ceva despre existenţa microbilor, care fiind atât de mici - trei-şapte miimi dintr-un milimetru - nu se pot vedea cu ochiul liber nici în apă, nici în aer, nici pe corpurile sau obiectele din jurul nostru? Nu! Pentru că ochiul nostru nu percepe decât până la o anumită limită. Or corpul vieţuitorului fiind sub această limită e transparent şi razele de lumină trec prin el şi—1 scaldă într-un ocean de lumină din care cauză bietul nostru ochi nu-1 mai vede. Când s-a descoperit microscopul, care măreşte de mai multe mii de ori, am aflat de existenţa acestor vieţuitoare, şi de atunci s-au scris mii de pagini despre viaţa şi forma lor, despre activitatea lor malefică sau benefică.
La fel se petece cu entităţile spirituale, omul nu le vede dar cu toate acestea ele există. Lumea terestră de azi, va forma mâine pe cea spirituală din spaţiu. Noi trimitem în spaţiu morţii noştri, iar ei ne trimit noii-născuţi. A sosit timpul ca pe lângă cunoştinţele referitoare la materia fizică, să cunoaştem şi fiinţele spirituale, rostul şi viaţa celor două lumi care se întrepătrund, se influenţează una pe alta şi se ajută la ascensiunea entităţii spirituale pe Scara lui Iacob, în veşnicie, spre infinita cunoaştere şi putere.

Extras din cartea -Din Tainele Vietii si ale Universului (Scarlat Demetrescu)

Read more...

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP