Magicianul Alb ( partea intai)

Cartea raspunde multor intrebari aducand un plus de claritate si viziune in ceea ce priveste unele aspecte subtile ale realitatii, in special in ceea ce priveste Universul astral. "Probabil că cele mai tulburătoare întrebări pe care ni le-am pus vreodată sunt în legătură cu moartea şi incertitudinea continuităţii vieţii după pragul acesteia. Cu siguranţă, chiar şi cel mai înverşunat ateu are momente în care ideea neantizării lui, a confruntării fatale cu sfârşitul periplului din această lume îl frustează, îl face să se simtă mic şi nesemnificativ. De ce? Pentru că aproape toţi, credincioşi sau atei, ne dorim, precum eroii poveştilor populare, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte... Dar, oare, este posibil acest lucru?... Putem măcar afla răspunsul înainte să ne dăm obştescul sfârşit?... Oferind cititorului o acţiune palpitantă şi plină de neprevăzut, în care experienţele la limita dintre viaţă şi moarte tulbură sufletul căutătorului spiritual, romanul ezoteric Magicianul Alb aduce nu numai argumente bine închegate în favoarea continuităţii vieţii după moarte ci prezintă cu acurateţe întregul proces de decorporalizare voită şi conştientă, ca şi fenomenele sau experienţele cu care ne putem confrunta odată ajunşi în planul astral. Punând la dispoziţia cititorului chei spirituale esenţiale, autorul ne lasă, parcă, să înţelegem că lucrurile despre care ne vorbeşte se bazează şi pe experienţa sa personală în realitatea lumii de dincolo... Desigur, aventura spirituală pe care Daniel Roxin o propune atinge mult mai multe aspecte misterioase ale realităţii. Pornit pe cont propriu în căutarea adevărului despre viaţă şi moarte, eroul principal al romanului îşi forţează limitele şi se confruntă cu experienţe care îl copleşesc. Disperarea şi perseverenţa cu care încearcă să găsească o soluţie salvatoare atrage în viaţa sa un personaj enigmatic, dispus să îl ajute. Din acest punct, totul capătă sensuri noi iar revelaţiile spirituale şi experienţele bulversante îi răstoarnă concepţiile şi convingerile. Paşii îl poartă în locuri necunoscute în care societăţile spirituale secrete şi războiul parapsihologic sunt un aspect cert al realităţii; mai mult decât atât, intră în jocul periculos al confruntării cu servitorii Noii Ordini Mondiale, totul în contextul precipitării evenimentelor generate de apropiata interacţiune a planetei, în 2012, cu Centura fotonică. Aducând o perspectivă spirituală asupra unor fenomene de la graniţa cunoaşterii, romanul Magicianul Alb mai are meritul de a face aceasta într-o manieră stilistică cuceritoare. Mânuirea abilă a limbajului literar pe care o arată autorul, maniera dinamică, subtilităţile, umorul, satisfac, dincolo de nevoia de mister, şi exigenţa artistică a celor cu un simţ estetic dezvoltat. Cu alte cuvinte, romanul Magicianul Alb face parte din categoria cărţilor pe care le citeşti pe nerăsuflate... "


La intrarea în localitate, atmosfera liniştită a satului meu natal, cu dealul pastelat de toamnă şi cu străzile înguste care urcau şerpuitor, mi-a adus un flux de optimism binefăcător. Mă simţeam acasă. Mergând încet, am permis amintirilor să mă invadeze; lucruri puse în sertarul memoriei ieşeau acum la lumină mai mult decât la oricare altă vizită – hoinărelile peste dealuri, fotbalul din curtea şcolii, acea fetiţă drăguţă de care mă îndrăgostisem atât de tare pe când aveam zece ani...
Fiecare colţ de stradă îmi aducea câte o amintire încărcată de regretul neantizării ei. Ajuns în faţa porţii casei mele, am respirat adânc.În curte mama mătura frunzele căzute în timpul zilei.Văzându-mă, se îndreptă bucuroasă către mine.
- Te-ai gândit să mai vii şi pe acasă? zise ea cu o uşoară urmă de reproş.
- Mai bine mai târziu decât niciodată! am exclamat eu.
- Vino să te pup!
După ce ne-am îmbrăţişat, ca întotdeauna grijulie,mă întrebă dacă nu îmi este foame. I-am răspuns că nu.- Dar ce-i cu tine? se arătă ea intrigată.
- Adică?
- Ce-i cu faţa asta? Ai cearcăne, eşti palid...
- N-am prea reuşit să dorm în ultimele nopţi,i-am răspuns, încercând să dau impresia că nu e nimic important.
- Şi de ce, mă rog?
Maică-mea dorea să le ştie pe toate.
- De ce, de ne-ce, asta e... Uite că am devenit şi poet.
- Fetele astea!... îşi dădu mama singură răspunsul.
Ar trebui să te mai linişteşti şi tu! Ai deja treizeci de ani! Nu crezi că ar cam fi timpul să-ţi întemeiezi şi tu o familie, ca tot omul normal?
- Mamă, nu mă lua iar cu teoriile astea. Când va fi să fie, o să te anunţ.
- Bine, bine...
- Tata?... am cerut eu lămuriri.
- Dom’ profesor a înnebunit puţin. Şi-a instalat internet şi acum toată ziua, ca un copil mic, stă pe calculator...
„Dom’ profesor”! Aşa îi spunea mama, luându-l peste picior din cauza mândriei lui mărunte de a fi abordat în acest fel de ceilalţi din comunitate.
După ce am intrat în casă, m-am îndreptat spre camera lui şi am bătut la uşă:
- Alo?... ”Dom’ profesor”?... Eşti acasă cumva?
- Hei, fiule, se auzi vocea lui gravă, ai sosit?!
Tata era într-adevăr la calculator. După ce ne-am îmbrăţişat şi am schimbat câteva cuvinte, a exclamat cu o evidentă preocupare:
- Ce chestie şi internetul ăsta, domnule...! Poţi să afli orice! Şi poţi să şi vezi, completă el cu subînţeles. Înţelegi la ce mă refer... Am dat din cap în semn că da.
- Dacă ar şti maică-ta la ce mă mai uit din când în când, nu mi-ar mai da să mănânc... Şi altfel? schimbă el subiectul.
- Am nevoie de puţină relaxare, aşa că m-am gândit să rămân câteva zile pe acasă.
- Bine-ai făcut! O să mai am şi eu cu cine să mă conversez.
După ce am mai stat puţin de vorbă cu ei, am hotărât să merg într-o plimbare pe dealul din apropiere. Soarele tomnatic era foarte plăcut, iar aerul cald te îmbia să-l respiri din mijlocul naturii. O parte dintre frunzele verzi ale primăverii şi ale verii primiseră botezul galben sau roşiatic al noului anotimp ce le prevestea sfârşitul. Totuşi, până la trecerea lor în nefiinţă mai urma să se scurgă ceva
timp, iar frumuseţea pe care o radiau era îmbucurătoare.
Aerul proaspăt, deşi foarte plăcut, mă făcu să simt oboseala ultimelor evenimente cu mai mare intensitate. Aproape că îmi venea să mă întind pe jos,să trag un pui de somn. Neputându-mă lupta mai mult cu oboseala, m-am întors către casă şi, după ce
am mâncat puţin din celebra omletă a mamei mele, m-am întins în patul copilăriei şi am adormit...
Se făcea că mă aflu pe un şantier părăsit un peisaj suprarealist în care, printre construcţiile ciudate, în paragină, se distingea un cer vânăt, punctat de nori negri cenuşii. Fugeam... Mă ştiam urmărit de ceva, dar încă nu îmi dădeam seama de ce anume.Fugeam, uitându-mă înapoi cu teamă. Spre disperarea mea, de după o movilă apăru ea, femeia-demon.Mă striga pe nume cu o voce de hienă, expediind spre urechile mele o serie de obscenităţi. Voia să se împreuneze cu mine. Copleşit de oroare, alergam cu toată puterea mai departe. Aleile de pe şantier păreau să se
îngusteze tot mai mult, până când am ajuns pe un drum înfundat. Nicio uşă sau spărtură nu îmi permise să găsesc vreo cale de scăpare. M-am întors îngrozit.
Femeia-demon, de două ori mai mare decât mine,era la câţiva paşi. Rânjind, se apropie de mine şi mă luă în braţe.
- Alex..., gâlgâi vocea ei piţigăiată, de ce fugi de mine?
Nu puteam opune nicio rezistenţă. Forţa ei colosală mă ţinea blocat.
- Îţi place să te joci?
Zicând aceasta, începu să râdă isteric şi să mă lingă pe faţă. Era atât de scârbos!...
Cu această impresie deplorabilă, m-am trezit transpirat şi cu inima bătându-mi nebuneşte. Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că am venit
degeaba aici, la ţară, pentru că această vizită, se părea,nu rezolvase nimic. Coşmarul îmi aduse în suflet aceeaşi animalică angoasă trăită în ultimele zile în
propria locuinţă. Am privit ceasul – era trei dimineaţa. Am aprins becul şi apoi m-am ghemuit într-un colţ al patului, gândindu-mă la situaţia în care mă gă -
seam. Să fi deschis oare prin iresponsabilitatea mea vreo poartă către... infern? Acest gând mă îngrozea.Trebuia să găsesc o soluţie, o ieşire... Da, o să vorbesccu un preot, apăru o solutie salvatoare neluată în considerare până acum. Poate se rezolvă ceva.Cu ochii roşii de nesomn şi tensiune, am intrat la ora opt dimineaţa în bucătărie. Mama, care deja pregătea mâncarea, mă privi speriată.
- Ce se întâmplă cu tine, Alex? Arăţi ca după război...
Nu puteam să mă prefac în continuare că nu e nimic.
- Nu mă simt prea bine. Am avut un coşmar, am precizat.
Îngrijorată, mama se apropie de mine.
- Ai necazuri, dragule? Ştii că mie poţi să-mi spui orice...Nu i-am răspuns. În ochii ei se citea teama. Ca multe mame, avea o anumită capacitate empatică, fiind trup din trupul ei, şi simţea că se petrecuse ceva grav.
- Ai făcut ceva rău? mai întrebă ea, cu teama unei confirmări.
- Stai liniştită, mamă, n-am omorât pe nimeni şi nici n-am făcut vreo altă infracţiune, dacă la asta de gândeşti...
- Atunci e vorba de vreo femeie?
Ca să scap de această grijă maternă care începea să mă irite, i-am confirmat.
Vizibil uşurată, încercă să mă încurajeze:
- Lasă, dragule... La cât de frumos eşti, o să găseşti zece femei, nu una!
- Bine, mamă... Acum putem vorbi despre altceva?
Nedorind să mă supere, schimbă subiectul discuţiei:
- Ce vrei să mănânci? Avem caşcaval, friptură,lapte, ceai..., ăăă... nişte pateu... Ce să-ţi pregătesc?ceru ea o ultimă lămurire.
- O să mănânc nişte caşcaval şi un ceai.
- Bine, imediat le pregătesc.
După ce am mâncat, am făcut o baie şi am ieşit din casă cu intenţia de a-l căuta pe preotul satului pentru o discuţie. Până la urmă m-am răzgândit - nu voiam să afle ai mei. Nu aveam de gând să-i necăjesc şi mai mult. Analizând situaţia, am hotărât să merg într-una din localităţile învecinate, unde ştiam că există o mică mănăstire. Am parcurs drumul în patruzeci de minute şi am parcat maşina în apropiere.Poarta rustică a mănăstirii se deschise cu o uşoară scârţâitură, ce atrase atenţia unui călugăr tânăr cu păr lung şi bărbiţă rară. Acesta se uită în direcţia mea
întrebător. Apropiindu-mă, l-am salutat:
- Bună ziua, părinte!
- Bună ziua, îmi răspunse el.
- Spuneţi-mi, vă rog, aş vrea să cer sfatul cuiva din mănăstire într-o problemă sufletească... Cui ar trebui să mă adresez?
Privindu-mă cu o anumită neîncredere, probabil din cauza înfăţişării mele deplorabile, îmi răspunse continuându-şi mecanic treaba:
- Vorbiţi cu părintele Arsenie... E în biserică, mai preciză.
După ce i-am mulţumit, am luat-o pe aleea pietruită către mica bisericuţă în care călugării îşi săvârşeau practica religioasă. În jurul bisericii, într-un
patrulater cu un singur nivel, se întindeau chiliile,sala de mese şi ceea ce părea a fi un depozit. Totul strălucea de curăţenie. Varul alb, proaspăt, de pe pereţii clădirilor crea un sentiment de pace şi pioşenie...
Am intrat timid în biserică. În afară de călugării din faţa altarului, nu am zărit pe nimeni. Aceştia, ca şi cum nu m-ar fi observat, îşi continuau imperturbabil slujba. Unul dintre ei, mai în vârstă, binecuvânta naţiunea, sfinţii din vechime şi aşa mai departe, în timp ce alţii psalmodiau cu voci plăcute de tenori. Îi priveam şi mă întrebam care ar fi putut fi părintele Arsenie. Cel în vârstă, cu părul încărunţit? Poate cel cu ochelari şi figură de om cu carte? Am renunţat să
mai fac speculaţii, lăsându-mă purtat de sonorităţile cântecelor bisericeşti; îmi făceau bine. Într-un târziu, fără să îmi dau seama, călugărul cu ochelari se
apropie de mine. Îmi puse mâna pe umăr şi mi se adresă:
- Vrei să te spovedeşti?
Am tresărit.
- Îl caut pe părintele Arsenie, am spus.
- Eu sunt.
-Mă bucur să vă cunosc... Aş vrea, dacă se poate, să vă cer sfatul într-o problemă...
Părintele se uită la mine cu atenţie. Ochii lui inteligenţi păreau că cercetează în sufletul meu.
- Te ascult, zise într-un târziu.
- Cum să vă spun, de mai multe zile am nişte coşmaruri care se tot repetă...
Pe moment ceva mă oprea să-i spun tot adevărul.Mă gândeam să nu mă considere vreun satanist sau să tragă cine ştie ce altă concluzie.
- Mă simt rău, nu pot dormi şi, drept să spun, a început să-mi fie frică, am continuat eu. Totul e atât de viu încât aproape mi se pare că se petrece cu adevărat...
- Şi ce îţi apare în aceste coşmaruri? ceru părintele Arsenie mai multe detalii.
După ce i-am povestit conţinutul visului, am aşteptat un verdict. Părintele se uita la mine gânditor.
- La biserică mai mergi din când în când? mă întrebă el cu o voce care părea să sugereze că ştie răspunsul.
Spăşit, am recunoscut că nu.
- Rău faci, copilul meu... Cum vrei ca Dumnezeu să-ţi vină în ajutor dacă tu nu-L cauţi? Ăsta e necazul cu lumea de azi, filozofă el. Lipsa de credinţă. Omul Îl caută pe Dumnezeu numai atunci când are un necaz sau când vrea ceva. După aceea Îl uită şi îşi strică mai departe sufletul.
Ruşinat, i-am dat dreptate.
- Degeaba părinţii bisericii se luptă să-l aducă pe om pe calea cea bună, pentru că omul s-a apropiat mai mult de necuratul, duce-i-s-ar numele!... Or,Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă!Cu aceste cuvinte, părintele Arsenie păru că are
de gând să îşi încheie discursul moralizator la adresa decadenţei mulţimii.
- Copilul meu, reîncepu el, Sfânta Scriptură ne învaţă cum să urmăm pilda Mântuitorului nostru şi cum să ne ferim de rău... Nu te mai întreb dacă ai citit Biblia că poate o să-ţi vină ideea să mă minţi aici, în Casa Domnului...
I-am mulţumit în gând pentru asta.
- Să te pui însă să o citeşti. De asemenea, dacă poţi, vino zilnic la mănăstire să participi la slujbe.
- O să vin, i-am confirmat eu.
- Totodată să spui „Tatăl nostru” de şapte ori dimineaţa şi seara, înainte de culcare, şi să-ţi pui o legătură de busuioc lângă pernă atunci când te culci.
Apoi o să vedem... Dacă va fi nevoie, o să facem şi o slujbă de îndepărtare a duhurilor rele.
După ce stătu pe gânduri câteva clipe, continuă cu o voce coborâtă:
- Domnul Dumnezeu are grijă de toate sufletele care Îl caută sincer. Încrede-te în asta! Şi lasă destrăbălarea cu femeile!
Aveam impresia că părintele a înţeles mai multe despre situaţia mea decât aş fi vrut eu să afle.
- Ar fi bine să te şi spovedeşti... Aşa păcatele o să-ţi fie îndepărtate mai uşor.
După ce i-am mulţumit pentru bunăvoinţă, am plecat cu o legătură de busuioc şi o sticluţă cu apă sfinţită aduse de un alt călugăr, la rugămintea lui.Mă simţeam ceva mai bine. Atmosfera de calm religios din interiorul mănăstirii îmi dăduse puţin curaj. Şi când mă gândesc că numai în urmă cu vreo patru luni eram un ateu „incurabil”... Cât de neașteptată pare viaţa uneori! Mă rog, asta era viaţa mea si trebuia să merg mai departe. Nu puteam schimba trecutul, dar viitorul speram să fie deschis spre posibilităţi mai bune.
Ajuns acasă, mi-am ascuns busuiocul şi apa sfinţită şi am căutat-o pe mama. Era în grădină,făcându-şi de lucru printre ultimele straturi de legume.
- Cum te simţi? mă întrebă ea, imediat după ce mă văzu.
- Bine. Tata e la şcoală?
- Da, e pe baricade...
- Ai nevoie să te ajut la ceva? m-am oferit eu.
- Stai liniştit, puiule. A trecut vremea când era de
lucru. Eee!... Dacă veneai cu vreo lună jumate mai repede, îţi făceam eu program, n-avea grijă! Aşa mă mai învârt şi eu să treacă timpul, până vine taică-tu pe la două...
- Atunci, mamă, merg să mă „joc” şi eu puţin pe internet...
- Bine, dragule. Dacă ţi-e foame, am pregătit ceva bun în bucătărie...
După ce am scos un „mmm...” nu foarte convingător, am intrat în casă. Trebuia să-mi mai petrec timpul cumva. Am deschis calculatorul şi mi-am verificat e-mail-urile. Aveam două: unul de la un amic - îmi povestea că a găsit nu ştiu ce chestie interesantă pe un anume site, lucru ce nu îmi trezea nici pe departe curiozitatea -, şi un altul, fără adresa de expediţie. L-am deschis şi am citit intrigat singurul rând scris cu litere mari: „ŢI-AM SPUS CĂ NU EŞTI PREGĂTIT PENTRU AŞA CEVA!” Atât şi nimic mai mult. În prima fază nu am înţeles la ce făcea referire dar, când mi-am dat seama, am simţit cum pielea mi se face de găină. În minte îmi răsună, cu aceeaşi
claritate, vocea gravă care, în urmă cu destul timp, mă avertizase în timpul unei stări de dedublare că nu eram pregătit pentru astfel de experienţe. Am înghiţit în sec, neştiind ce să cred. Nu povestisem nimănui despre acea situaţie stranie şi deci nu vedeam cine ar fi putut face glume proaste pe seama mea.Reflectând mai mult asupra situaţiei, am decis că este mai bine să trec peste acest fapt, cu atât mai mult cu cât nu aveam niciun alt reper referitor la expeditor.Zilele care au urmat nu au adus nicio schimbare în bine. Deşi mergeam la mănăstire zilnic şi mă rugam, coşmarul îmi revenea aproape identic, chiar şi de mai multe ori pe noapte. Citeam Biblia, dar mai mult forţat. Adevărul este că nu eram capabil să mă deschid faţă de mesajul spiritual al acesteia. Energia mea tindea să se epuizeze şi într-o săptămână slăbisem aproape zece kilograme. Mai mult decât atât,vedeam uneori, în zonele mai obscure ale încăperilor din casa părinţilor mei, figuri ciudate care se strâmbau la mine. Mi se părea prea mult. Nu puteam să mă resemnez cu starea mea și îmi pierdusem încrederea. Mă simţeam abandonat de Dumnezeu, iar în suflet începea să crească lăstarul revoltei faţă de El. Creaţia Lui, această lume cu tot ce presupunea ea, o vedeam ca pe un rebut. Ce fel de Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire putea fi acel cineva care zice-se că a creat totul, dacă această „operă” este la discreţia forţelor oarbe ale distrugerii şi ale răului? Ce fel de Dumnezeu e acela care permite atâtea fărădelegi?... Neînţelegerile născute din suferinţă şi frustrare m-au dus chiar mai departe: „Da, Tată, se auzea protestul meu interior, ne creezi proşti sau răi, ba ne mai blagosloveşti şi cu un destin prestabilit, asta aşa, ca să nu putem mişca prea mult în front, pentru ca apoi tot Tu, „Marele Demiurg”, să ne trimiţi la plimbare, învinuindu-ne că n-am fost suficient de buni şi că nu
am manifestat prea mult din iubirea şi compasiunea pe care tot Tu nu ni le-ai dat. Frumoasă bătaie de joc, ce să spun! Toată stima! Probabil că de acolo de unde eşti, dacă oi fi existând totuşi, te distrezi pe seama noastră, ca la spectacol... Păi ce să faci singur în eternitate? Doar nu era să te plictiseşti...”Revolta mea tindea să capete proporţii. Eram destul de nesuferit şi cu propriii părinţi, în pofida faptului că, fiind foarte speriaţi de starea mea, îmi făceau pe plac aproape în orice situţie. De câte ori nu au încercat să mă convingă să merg la un medic! Eu
însă ştiam prea bine că problemele mele erau de o altă natură.
Ceea ce părea ciudat în toată această degringoladă, era faptul că furia mea, orientată în special către Creator, îmi dădea parcă mai multă putere împotriva demonilor ce încercau să mă terorizeze. Trecusem de partea cealaltă a baricadei. Jonglam cu gândul că, până la urmă, mă puteam sinucide oricând şi puteam să scap de toată nebunia din capul şi din jurul meu. Părându-mi-se că am acest atu, disperarea inţială căpătă anumite note de sfidare la adresa apariţiilor. Mă strâmbam şi eu în direcţia lor, arătându-le că nu eram atât de slab pe cât mă crezuseră, poate. Ceva din vechiul Alex, Alex cel îndrăzneţ, reînviase... În acest context, într-una din zile, am găsit pe adresa mea de e-mail un text nou: „Binele şi răul,”, spunea scrisoarea, „sunt feţe ale aceleiaşi monede. Nu pot exista separat. Fiecare are rolul
lui în această lume iluzorie. Priveşte răul cu care te confrunţi ca pe un instrument ce poate determina transformarea ta în bine şi vei face primul pas important în
direcţia transcenderii amândurora; căci pentru un înţelept,nici unul, nici celălalt nu are semnificaţie. Realitatea Ultimă nu prezintă caracteristici!”
Nici de această dată nu era semnat şi am presupus, ţinând cont de modul criptic în care era scris, că trebuie să aibă ca autor aceeaşi persoană cu avertismentul... L-am recitit de mai multe ori fără să simt că i-am înţeles cu adevărat sensul şi fără să îmi dau seama ce legătură putea avea expeditorul cu mine. Până la urmă ce dorea? Şi mai ales, cine era? Nu-i ştiam nici măcar numele şi nici de data aceasta nu apărea vreo adresă la expeditor ca să pot reacţiona cumva. Câteva minute după exprimarea nemulţumirilor mele, calculatorul îmi dădu de ştire că am un nou email.
Într-o stare de firească agitaţie, l-am deschis. Mesajul, venit din partea aceleiaşi surse enigmatice, spunea următoarele:

„Există o anumită etapă în viaţă când realizezi că adevăratul tău eu nu poate fi definit de niciun nume, tocmai pentru că a stat sub masca prea multora. Poţi să-mi spui, însă, Magicianul Alb.”
Dacă nu aş fi fost copleşit de sentimentul că necunoscutul îmi cunoaşte gândurile şi reacţionează spontan la exprimarea lor, m-ar fi apucat râsul, cu siguranţă, gândindu-mă că respectiva persoană a văzut prea multe filme fantastice şi are o deviere de personalitate. Aşa, am stat câteva momente înmărmurit. Acel cineva, indiferent cine era, părea să-mi cunoască teribilele lupte interioare, iar acest lucru îmi blocă pentru moment circuitul logic al ideilor. Cu toate că experienţele mele, aflate la graniţa incredibilului, m-au obişnuit cu situaţiile extreme, rămăsesem bulversat din nou. După o relativă revenire, am zărit un licăr de speranţă la orizont. Străinul dădea impresia că îmi cunoaşte situaţia şi că doreşte să mă ajute.
Întrebarea esenţială era dacă şi poate. Cu această enigmă, am recitit textul: „Binele şi răul sunt feţe ale aceleiaşi monede. Nu pot exista separat.” Până aici, nimic de zis, totul mi se păru logic. „Fiecare are rolul lui în această lume iluzorie”, continua textul. O fi, ce să spun...!
Nu prea înţelegeam eu ce rol constructiv ar fi putut avea răul, dar cine eram eu, până la urmă, să mă bag în strategia creativă a lui Doamne-Doamne!. „Priveşte răul cu care te confrunţi ca pe un instrument ce poate determina transformarea ta în bine şi vei face primul pas important în direcţia transcenderii amândurora...” E!... Aici nu prea îmi venea să subscriu pentru că nu prea înţelegeam eu cum ar fi cu transcenderea asta. „...căci pentru un înţelept, nici unul, nici celălalt nu are semnificaţie...” Păi dacă nici pentru un înţelept nu are semnificaţie, atunci de ce ar avea mai multă pentru mine?!. Aveam impresia că străinul acesta voia să se cam joace cu mine. „Realitatea Ultimă nu prezintă caracteristici.” Filozofic, aproape poetic, dar fără prea multe sensuri pentru mintea mea.
După ce am mai citit o dată întregul text, am ajuns la concluzia că nu îmi clarifica deloc situaţia. Cu frământări sporite, am închis calculatorul şi am ieşit să mă plimb prin curte. Cu toată incertitudinea situaţiei, timid, un licăr de speranţă părea să lumineze printre tenebrele sufletului meu obosit...
Străinul, autoproclamat „Magician Alb”, exercita, din câte simţeam, o anumită influenţă benefică asupra mea. În ce fel urma să se manifeste, nu aveam însă cum să ştiu...

Extras din cartea "Magicianul Alb" de Daniel Roxin