Magicianul Alb(partea a treia)

Trecuseră aproape trei ani de la evenimentele stranii petrecute în casa părinţilor mei şi de la
primul contact cu Magicianul Alb. Cu toată stăruinţa mea, nu reuşisem încă să îl întâlnesc.
Singurul mod de comunicare era cel prin care mă abordase de la început: internetul. Îmi trimitea mesaje cu diverse informaţii sau sfaturi, şi aceasta numai atunci când el considera că este cazul. Dacă la început mesajele lui erau destul de dese, acum veneau cu o medie lunară. Aveam însă o mare încredere în el nu numai că indicaţiile lui mă făcuseră să scap de toate problemele dificile cu care mă confruntasem, dar întotdeauna părea să ştie cu exactitate ce fac sau ce gândesc. De aceea nu mi s-a mai părut de neînţeles că niciodată nu i-am aflat adresa de e-mail. Probabil
că nu considera necesar să îi trimit la rândul meu mesaje.
Aşa cum am spus, am scăpat de lumea sinistră ce s-a învârtit o vreme pe lângă sufletul meu, dar în acelaşi timp, nici nu am mai avut vreo altă experienţă extraordinară. Magicianul mă iniţiase în practica Yoga şi îmi ceruse cu insistenţă să mă ocup cu toată seriozitatea de purificarea mea interioară şi deschimbarea caracteristicilor naturii mele. Mă avertizase că nu eram pregătit încă pentru mai mult şi că orice încercare de a mai traversa poarta dintre lumea aceasta şi cealaltă, ar putea să-mi fie fatală pentru că el nu ar mai fi intervenit, lăsând legile karmei să acţioneze fără oprelişti. Fiind convins că ştie ce spune, i-am ascultat sfatul, chiar dacă fără mare entuziasm.
Viaţa mea se scurgea astfel aparent liniar. Îmi făceam treaba la serviciu, mă mai întâlneam din când în când cu anumiţi prieteni şi, ajuns acasă, mă ocupam de studiul unor ştiinţe străvechi, de spiri tua litate, filozofie... Citisem înfometat o cantitate enormă de cărţi.
În restul timpului, exerciţiile Yoga mă absorbeau în întregime. Ghidul meu îmi prezentase cu mare claritate principiile şi beneficiile extraordinare ale acestei ştiinţe milenare, iar eu le dedicam aproape tot timpul meu liber. Certitudinea că sunt mai mult decât un corp fizic, alături de convingerea că posibilităţile mele interioare, ca, de altfel, ale oricărui alt om, sunt enorme şi că ele pot fi activate în mod conştient printr-o metodă atât de bine pusă la punct, mă fascinau.
Această fascinaţie mă făcuse să par rupt de realitate pentru mulţi şi, în consecinţă, am fost incapabil să îmi mai creez vreo relaţie cu femeile ce îmi apăreau în cale. Deşi arătam la fel de bine ca și înainte, parcă nu se mai simţeau atrase de mine. Preocupările, ca şi refuzul meu de a mă mai comporta în mod frivol şi superficial, doar ca să creez anumite aparenţe, mă făceau să apar multora ca ciudat. Adevărul era că puţin îmi păsa. Ajunsesem un fel de călugăr, cu deosebirea că nu trăiam izolat în vreo mănăstire, ci în mijlocul unui oraş. Ştiam însă că viaţa mea începe săcapete semnificaţie, că devine adevărată... Idealurile celorlalţi mă lăsau indiferent, tocmai pentru că aveam convingerea că nu există ideal superior celui de a-ţi descoperi propria natură şi de a deveni liber de orice condiţionare, de a ajunge la Dumnezeu. Perspectivele oferite erau inimaginabile şi consideram că merită să le consacru tot timpul.
Dintr-un anumit punct de vedere nu pot să spun că uneori nu mă confruntam cu o anumită stare de frustrare. Trecuseră totuşi aproape trei ani şi încă nu îmi cunoşteam ghidul spiritual aşa cum mi-aş fi dorit eu în carne şi oase. În acelaşi timp, incertitudinea legată de momentul când acest lucru ar putea avea loc, mă făcea să manifest din când în când o anumită nerăbdare. Nu mă vedeam aşteptând totuşi zece ani, de exemplu. Faptul că acest lucru urma să se petreacă
atunci când „aş fi fost pregătit”, nu era o mare consolare, dar mă făcea să mă dedic procesului de
transformare interioară cu intensitate. Până la urmă, relaţia mea cu Magicianul Alb era fundamentată pe experienţe de o realitate incontestabilă, nu numai pe vorbe, fie ele cât de înţelepte. Iar acest lucru îmi dădea speranţe.
Cu toate că, aşa cum am spus, în această perioadă nu mă confruntasem cu experienţe deosebite, se petrecuseră, în mod evident, schimbări importante: în primul rând sesizasem o certă modificare a nivelului de conştiinţă. Priveam lucrurile de pe o poziţie mai înaltă, descopeream sensuri noi acolo unde odinioară nu vedeam nimic şi, nu în ultimul rând, eram capabil
de mult mai multă înţelegere şi iubire. Simultan cu aceste evidente progrese, eram ancorat într-un univers de pace, ale cărui sensuri îmi erau mai evidente în orele de meditaţie când căutam esenţa lucrurilor.
Sacralitatea acestor momente, intuiţia unor realităţi superioare ce păreau că sunt gata-gata să se reveleze sufletului meu însetat de mai mult, îmi alimentau puterea de a continua şi răbdarea de a mai aştepta...
Aceasta până într-o zi când o stare de depresie apărută nu se ştie cum şi nu se ştie de unde, retrezi în mine spiritul rebel – nu se mai putea aşa. Nu aveam nicio viaţă socială şi nici nu ştiam la ce să mă mai aştept în plan spiritual. Trecuse mai mult de o lună şi jumătate de când Magicianul Alb nu mai dăduse niciun semn, iar eu băteam pasul pe loc. Aveam nevoie de o schimbare, iar dacă el nu era disponibil şi nu dorea să mă ajute cu mai mult, eram hotărât să caut
un alt ghid. Cu siguranţă, lumea nu se reducea la el şi nu aveam de unde să ştiu nici cât de mult îi păsa lui de mine. Foarte nemulţumit de situaţia mea, am hotărât să las deocamdată practica şi să plec într-o excursie undeva la munte. Aveam mare nevoie de o ieşire din tiparele ultimilor trei ani şi, de ce să nu recunosc, de o femeie. Mă săturasem să îmi înfrâng energiile sexuale prin posturi speciale şi meditaţii interminabile, sau printr-o ruşinoasă retragere în toaletă de unde mă întorceam uşor deprimat şi cu un sentiment de vinovăţie şi umilinţă... Gata! Era timpul pentru o schimbare! Revolta mea era atât de sinceră, încât simţeam o oarecare satisfacţie la gândul că l-aş
fi dezamăgit pe Magician. Asta era! Mă săturasem de enigme şi de parabole, iar dacă el era cu adevărat un maestru autentic, atunci trebuia să schimbe modul de abordare.Cu această hotărâre în cap, am început să îmi pregătesc bagajele. Fiind sfârşit de săptămână, puteam merge liniştit undeva. Sentimentul că mă eliberez de ceva începea să pună stăpânire pe mine, făcându-mă
să mă simt excelent. Doar gândul că voi lua din nou în braţe o femeie îmi dădea fiori, iar vremurile de odinioară, când eram un veritabil Don Juan, îmi reveniră în minte cu plăcere. Zâmbeam, gândindu-mă cât timp am pierdut fără să mă bucur de lucruri atât de fireşti ca trupul cald al unei femei.
După mai bine de o oră, pregătisem totul şi nu mai îmi rămânea decât să plec. Am deschis uşa şi am dat să ies când, am auzit ţârâitul telefonului. Nu ştiam ce să fac. „Dacă te întorci, nu o să mai ai noroc în această călătorie”, îmi şopti... „vocea superstiţiei”. Putea fi cineva de la firmă. Mda, dar atunci m-ar fi sunat pe mobil, nu pe telefonul fix. În fine, m-am întors şi am ridicat telefonul.
- Da, am spus.
- Alex? se auzi o voce necunoscută la telefon.
- Da, eu sunt.
- Nu ai suficientă încredere, Alex, spuse vocea. Tu ai impresia că ţinta finală se atinge când şi cum doreşti tu? Că raportul în care te găseşti cu mine este artificial sau întâmplător?...
Cu emoţie am înţeles că vorbeam pentru prima oară cu ghidul meu. Nu ştiam ce să spun. Nu-mi
venea nici să-l salut în vreun fel... Ce i-aş fi putut spune? „Bună ziua, domnule Magician Alb?”
- În mod normal, astăzi ai fi fost într-un azil de nebuni din cauza inconştienţei tale, sublinie el mai
de parte. Va trebui să mai aştepţi câţiva ani, să con tinuitransformarea, şi abia după aceea vom putea sta de vorbă. Întâlnirea cu mine presupune să fii pregătit pentru marea iniţiere. Tu nu eşti încă.
- De ce? am îndrăznit eu să întreb.
- Nu ai încă maturitatea spirituală necesară.
- Nu vreau să vă supăr, am zis eu politicos, dar am totuşi convingerea că sunt pregătit...
- Oare?! În plus, de ce îmi spui „nu vreau să vă supăr”, atâta vreme cât întotdeauna m-ai tutuit în gând?
Nu am spus nimic pentru că nu aveam ce să îi răspund.
- Dacă ne-am întâlni acum pentru a te conduce la revelarea celui mai mare mister al existenţei, ai risca să îţi pierzi viaţa sau să înnebuneşti ireversibil...
- Accept aceste riscuri, m-am repezit.
Simţeam că este un moment de cumpănă şi voiam să-i arăt că sunt foarte decis.
- Nu ştii ce-mi ceri! Mă voi gândi însă la această posibilitate şi te voi căuta să-ţi comunic ce am hotărât.
Totuşi ascultă-mi sfatul: lasă timpul să te pregătească mai bine pentru examenul dificil pe care urmează să-l dai, dacă într-adevăr îţi doreşti asta...
- Îmi doresc foarte mult şi nu vreau să mai aştept!
Lasă-mă pe mine să decid dacă sunt dispus să îmi risc viaţa!... Ai insistat adesea, în mesajele trimise de-a lungul anilor, pe dreptul divin al fiecăruia de a-şi decide singur soarta. Dă-mi posibilitatea să îmi manifest acest drept, mi-am terminat eu argumentele, cu curaj.
- În această ecuaţie este inclusă şi responsabilitatea, şi libertatea mea de a decide, ripostă el. Te voicăuta când este ceva de spus. Mai rămâne ca tu să fii capabil să dovedeşti puterea voinţei tale, atunci când va fi cazul; şi mai ales încrederea în mine.
Fără să mai spună nimic, închise telefonul. L-am închis şi eu. Nu-mi venea să cred – vorbisem, în sfârşit, cu ghidul meu spiritual. Am respirat adânc şi m-am aşezat pe scaun, reflectând asupra situaţiei. Deşi eram obişnuit cu intervenţiile lui în momentecheie, cea de acum mă impresionase mai mult decât oricare alta. Ştiuse că sunt pe punctul să fac o greşeală din punct de vedere spiritual şi a intervenit pentru a mă determina să urmez mai departe practica. Îmi dădeam seama că, odată plecat în excursie, se puteau întâmpla multe. Cu toată practica asiduă din ultimul
timp, încă nu aveam un echilibru deplin. Conştientizarea acestei situaţii mă făcu să renunţ la planul meu. Mi-am aranjat lucrurile înapoi în dulapuri şi apoi, cu un elan nou, mi-am reluat exerciţiile. Eram decis să apropii la maximum momentul întâlnirii cu el şi mi se părea evident că starea mea avea să fie determinantă.
Cu această hotărâre m-am dedicat practicii Yoga trup şi suflet. În acelaşi timp îmi exprimam în diverse momente, cu intensitate, dorinţa de a fi căutat din nou de Magician. Speram ca de la primul mesaj să se pună problema întâlnirii.
După exact şapte zile, într-o dimineaţă pe la ora nouă, am auzit soneria de la intrare. Puţin iritat de faptul că am fost deranjat dintr-o meditaţie, am mers să deschid uşa. În faţa mea apăru chipul neîngrijit al unui bărbat cu barbă şi părul destul de încâlcit. Am presupus, după mirosul de băutură care venea dindirecţia lui, că vrea să îmi ceară bani. M-am pregătit să-l expediez, dar mi-o luă înainte:
- Domnul Alex?... întrebă el flegmatic.
- Da, am răspuns eu foarte circumspect.
- M-a trimis guru’ dumitale să te duc la el...
- Pardon? am făcut eu ochii mari şi nedumeriţi.
- Magicianul Alb, preciză el rânjind.
Nu-mi venea să cred că acest om nespălat şi grosolan ar fi putut fi mesagerul ghidului meu spiritual.
- Pot să intru? întrebă străinul.
- Stai puţin, l-am oprit eu. Ce legătură ai dumneata cu Magicianul Alb, dacă nu te superi?...
- Sunt discipolul lui de mai mulţi ani...
- Faci mişto de mine, domnule?! am ridicat eu tonul.
Străinul se uită la mine cu impertinenţă, după care mă abordă din nou, flegmatic:
- Atunci când ţi-a vorbit la telefon acum o săptămână ţi-a spus că o să te caute când va considera
că este cazul. Nu ţi-a spus nici cum şi nici prin cine...
După ce făcu o pauză ca să-şi dreagă vocea, scuipă în casa scărilor şi continuă:
- Eu îţi transmit ce e de spus, iar tu faci ce vrei.
Sincer să fiu, mie puţin îmi pasă. Mă uitam şocat la el şi nu îmi venea să cred că asist la această scenă absurdă. Dacă acest om era discipolul Magicianului Alb, atunci nu cred că eu mai puteam fi. Toată construcţia pe care mi-o făcusem în legătură cu ghidul meu spiritual părea să se năruie.
Fără îndoială, acest ins ştia prea multe ca să mă îndoiesc de faptul că ar avea o anumită legătură cuMagicianul. Totuşi...
- Şi care e mesajul? l-am întrebat într-un sfârşit.
Străinul se uită la ceas.
- Peste exact şase minute trebuie să plecăm, spuse el. Nici unul în plus.
„Peste exact şase minute”... Tipul mi se părea absurd: de ce nu cinci sau zece? De ce şase?...
- Va trebui să faci tot ce îţi spun până cînd ajungem la destinaţie. Nu vei cere explicaţii pentru
nimic. În caz contrar, oprim excursia, te dăm jos şi nu vei mai auzi de el niciodată! îşi termină străinul precizările.
- Bun... Şi unde ar trebui să mergem?
- Mai ai patru minute şi jumătate... Reţine că eu nu te aştept mai mult.
Văzând că nu se poate discuta cu acest individ, am început să mă îmbrac rapid gândindu-mă dacă să accept sau nu condiţiile date. Tipul nu-mi trezea nicio încredere şi mai aveam două minute să decid. Până la urmă mi-am asumat riscul să plec alături de el. Am verificat pe fugă dacă am la mine tot ce considerasem necesar – acte, bani, telefon mobil – şi am ieşit. În faţa blocului ne aştepta un jeep cu geamuri fumurii. Am urcat în spate, iar străinul se aşeză lângă mine. În faţă
se aflau alţi doi bărbaţi. Deşi i-am salutat, aceştia mă ignorară complet; nici măcar nu au întors capul în direcţia mea. Eram foarte nedumerit, dar simţeam că trebuie să merg mai departe. În fine, jeep-ul porni cu viteză din parcare. La ieşirea din oraş, bărbatul din dreapta şoferului îmi întinse un material textil boţit:
- Moşule, zise el, trebuie să-ţi pui asta pe ochi.
- Ce să fac??? am reacţionat eu.- Locul în care mergem este secret. Dacă vrei să vii cu noi, trebuie să-ţi pui chestia asta pe ochi. Am fost suficient de clar?
- Mie nu mi se pare deloc normal, m-am opus.
Odată cu replica mea, maşina frână iar şoferul întoarse faţa spre mine, o faţă cu obrazul drept
brăzdat de o cicatrice:
- Poţi să cobori!... spuse el cu voce aspră. Ce o fi găsit guru’ la ăsta!? continuă, adresându-se celui din dreapta lui. Măi, băiatule, se întoarse din nou spre mine, faci ce îţi spunem sau te cari. Eu nu am prea multă răbdare, accentuă cu scopul de a mă face să înţeleg şi mai bine.
M-am uitat iritat, dar şi îngrijorat în ochii lui. Nu ştiam ce să fac. Aş fi putut coborî şi aş fi scăpat de toţi aceşti nespălaţi... Dar... dacă totuşi?... Eram atât de confuz!... Ce era mai bine să fac? Am strâns din dinţi şi am luat materialul. Trebuia să merg până la capăt, altfel nu aş fi fost împăcat cu mine însumi tot restul vieţii. Fără să mai spun ceva, am desfăcut materialul textil, constatând că acesta are forma unor ochelari cu elastic, şi l-am pus pe ochi. Părea bine făcut, întrucât nu lăsa nicio rază de lumină să ajungă la ochii mei.
- Încă ceva, mă abordă bărbosul de lângă mine.
Dacă îţi vine cumva ideea să încerci să scapi de el sau să te uiţi pe la colţuri şi eu te văd, te-am dat jos şi „la revedere”!...
Nu am mai zis nimic. Eram consternat de-a dreptul! Nu ştiam la ce să mă aştept de la aceşti
indivizi care nu păreau să aibă nimic spiritual în ei.
Păreau mai degrabă infractori. Oare în ce mă băgasem? Dacă Magicianul Alb o fi la rândul lui un tip ciudat ce foloseşte practica Yoga ca mijloc de manipulare şi, în funcţie de ce constată la „x” sau la „y”, face racolări pentru a-şi atinge cine ştie ce scopuri murdare? Această posibilitate îmi dădea fiori. Mă gândeam la oamenii simpli, din viaţa obişnuită, şi parcă preocupările lor mărunte nu mi se mai păreau atât de nesemnificative. Cu siguranţă, ei nu treceau prin situaţii de genul acestora prin care treceam eu şi nici nu aveau aceleaşi frământări. Nu era mai bună, totuşi, viaţa lor?
Realizam că merg pe marginea unei prăpăstii. Între timp, colegii mei de călătorie deschiseră o sticlă de vin, după cum îmi spunea nasul. Cel de lângă mine trase un gât şi apoi râgâi zgomotos.
- Necivilizatule! se auzi vocea amuzată a şoferului. Ne faci de râs faţă de băiat...
Vinovatul râse cu sughiţuri şi dădu sticla mai departe.
- Ia şi tu o gură dar, vezi, nu prea mult, că ne mai şi omori!....
- Lasă, nu-ţi fă tu griji din cauza asta, ripostă şoferul. Auzi, cât vin ai luat pentru guru’?
- Două lăzi. Îi ajunge până săptămâna viitoare când mai avem ceva treabă şi ieşim din casă...
- Bine... Şi pentru noi?
- Pentru noi, patru lăzi şi ceva tărie.
- Să trăieşti, moşule!...
Discuţia purtată peste capul meu îmi făcea greaţă. În mine creştea din ce în ce mai mult convingerea că acest drum e o greşeală. Cu toate astea parcă nu mai aveam putere să mă opun. O anumită resemnare părea să mă cuprindă încet şi sigur. Mai mult chiarpărea că nu îmi mai pasă nu ştiu cât de consecinţele pe care ar fi putut să le aibă asupra mea această călătorie. Am mai întors o vreme situaţia pe toate feţele, izolându-mă de discuţia mai mult sau mai
puţin gălăgioasă dintre cei trei. În cele din urmă am renunţat să mă mai agit. Ce va fi, va fi!...
Trecuseră mai multe ore de când plecasem în această stranie călătorie şi o ciudată detaşare începu să mă învăluie. Singurul lucru ce mi se mai părea important era acela că îmi dorisem să primesc o iniţiere ce părea specială şi că fusesem acceptat, chiar dacă actuala situaţie apărea drept foarte ciudată.
Trebuia însă să merg până la capăt, chiar cu riscul vieţii sau al sănătăţii psihice. Ceva din interiorul meu îmi spunea să continui. În rest, aspiraţia efervescentă din ultimele zile, aspiraţie ce mă împinsese în această aventură, mă părăsise... Simţeam în suflet un gol insaţiabil şi mi se părea că nu mai este nimic de făcut, nimic de aflat, nimic de căutat... Eram doar eu cu mine însumi. Zâmbeam amar, privindu-mi viaţa ratată din punct de vedere social, neclară din punct de vedere spiritual. S-au întâmplat atât de multe lucruri! Au fost atâtea schimbări radicale de situaţii: copilul care omora cu sadism gândacii-de-Colorado, a ajuns la maturitate un fervent protector al animalelor; tânărul nihilist, atât de pornit împotriva religiei, s-a transformat, printr-un curios joc al destinului, într-un om matur cu reale preocupări mistice. Cât de
ciudat!... Priveam toate aceste ipostaze evolutive şi pentru prima dată nu mă regăseam în niciuna; parcă era vorba de viaţa altcuiva. Ca şi cum m-aş fi transformat într-o Instanţă Supremă, mi-am trecut în re vis tă,cu o claritate siderantă, eveniment după eveniment...
Totul a început într-o zi de vară o zi de vară ce nu anunţa nimic deosebit... Îmi apăru în minte chipul Dianei, accidentul care declanşase întreaga gamă de experienţe extraordinare sau terifiante din perioada imediat următoare, săptămânile dificile de refacere petrecute în casa părinţilor mei, primele contacte cu Magicianul Alb, anii de practică spirituală... Unde ajunsesem? De unde începuse adevărata mea viaţă şi unde avea să se termine? Nu mai îmi păsa. Eram decis să joc totul pe o singură carte. Dacă fac o greşeală, cel puţin nu o să mă pot acuza că nu am
încercat. Între timp, maşina începu să facă mai multe viraje periculoase. Am ieşit din starea mea de interiorizare fără să am idee cât a trecut de când am plecat. Părea că ne aflăm pe un drum de munte. Cum mişcările periculoase ale maşinii continuau, bărbosul de lângă mine izbucni:
- Băi, Mihai, termină odată şi ia-ţi mîinile de pe volan! Vrei să cădem în vale?
- Atunci convinge-l tu pe boul ăsta de şofer să oprească, pentru că am beşica plină, reacţionă cel cu numele de Mihai.
- Opreşte şi lasă-l să-şi facă treaba! Hai, că şi mie îmi vine!...
Râzând grosolan, şoferul trase maşina pe dreapta.
- Tu nu vrei să te pişi? mă abordă bărbosul.
Nu am zis nimic.
- Vezi că dacă nu o faci acum, tâmpitu’ ăsta de şofer n-o să oprească numai pentru tine!
Convins de acest ultim argument, l-am lăsat sămă ia de mână şi am coborât. În minte îmi apăru din nou noianul de îndoieli de la începutul călătoriei. Nu puteam să înţeleg cum de aceşti oameni atât de grosolani aveau legătură cu o fiinţă ce întotdeauna fusese un model pentru mine, chiar dacă de la distanţă. Era posibil să fie atăt de multă ipocrizie? Era posibil ca această ipocrizie să dureze aproape trei ani?
Nu ştiam ce să mai cred. M-am lăsat dus de bărbos câţiva metri şi m-am descheiat la şliţ. Mă simţeam penibil. Indivizii ăştia se puteau uita la mine şi puteau să râdă pe seama mea, fără să mă pot opune. Incredibilă situaţie!... Nu îmi dădeam seama cât mai puteam rezista. Ca şi cum m-ar fi auzit, vocea şoferului sună ameninţătoare:
- Vezi, nu cumva să umbli la ochelari pentru că, nu numai că o să te las aici, dar o să-ţi şi trag câteva peste cap. Asta puse capac la toate. Furios, mi-am dat ochelarii jos şi am strigat în direcţia şoferului:
- Fac ceva pe ameninţările voastre!...
Din cauza luminii care îmi pătrunse brusc în ochi, nu am văzut nimic. Mi-am ridicat mâna pentru a mă proteja de lumină şi am continuat:
- Iar aşa-zisului „Magician Alb”, să-i transmite-ţi că nu mai am nevoie de nimic din partea lui!...
Stând mai departe cu mâna la ochi, mă simţeam vulnerabil deoarece distingeam cu greu, printre
lacrimi, lucrurile din jur. Instinctiv mă postasem întro poziţie de apărare, aşteptându-mă să fiu lovit. Cu toate acestea, nimeni nu se îndreptă spre mine agresiv şi nimeni nu spuse nimic. După încă un minut, am putut să le văd chipurile. Parcă suferiseră o metamorfoză. Pe faţa niciunuia nu se zărea vreo urmă de rea intenţie. Dimpotrivă, se citea o sinceră părere de rău.
Bărbosul stătea cu capul plecat şi se juca dezamăgit cu vârful bocancului în iarbă. Pentru moment nu am înţeles ce se petrece, dar mi-am dat seama atunci când şoferul îşi trase jos de pe faţă ceea ce îmi păruse la început o cicatrice.
- A fost... un test? am întrebat cu vocea pierdută.
Bărbosul dădu din cap în semn că da.
- Îmi pare rău, Alex, dar nu poţi merge mai departe cu noi.
Am avut impresia că îmi fuge pământul de sub picioare. Trebuia să îmi dau seama că este un test!
Cum am putut să fiu atât de prost încât să nu realizez acest lucru?
- Ghidul nostru a vrut să-ţi testeze voinţa şi încrederea în el, continuă bărbosul. Dacă îţi aminteşti, atunci când aţi vorbit la telefon, te-a avertizat asupra acestor lucruri... Îmi pare rău, dar nu eşti pregătit pentru ceea ce îţi doreşti. Din păcate situaţia ta este în acest moment chiar mai dificilă. Nu cred că vei mai avea vreodată ocazia să comunici cu el.
Nu aveam nicio replică. Trecusem prin tot acest calvar degeaba. Încercam să găsesc o scuză, o explicaţie, dar totul îmi părea inutil.
- Ai avut trei ani posibilitatea să îţi dai seama cine este şi ce poate, chiar dacă nu l-ai văzut în carne şi oase, mi se adresă şoferul. Deşi ai putut constata că ştie ce faci şi ce gândeşti, nu ai avut deplină încredere. Noi nu putem face nimic. Îi urmăm doar indicaţiile...
Între timp, ceilalţi doi urcaseră în maşină. Urmându-le exemplul, şoferul îmi mai spuse doar„Rămâi cu bine!” şi maşina plecă în trombă. Năuc,fără replică, am privit în urma lor fără să-mi vină să cred că trec prin aşa ceva. Nu fusese decât un test!...
Îmi venea să mă dau cu capul de pământ. Şi acum, ce ar fi trebuit să fac? Habar nu aveam unde mă găseam.
Am privit în jur la munţii maiestuoşi, la brazii falnici care se ridicau spre cer şi mi-am dat seama că habar nu am unde sunt. Drumul pe care eram nu părea să fie unul circulat şi nu se vedea niciunde vreun semn de civilizaţie. M-am încăpăţânat totuşi să nu renunţ şi am pornit în direcţia urmată de jeep. Speram să descopăr ceva sau măcar să treacă vreo maşină pe acest drum şi să mă lămuresc în legătură cu locul unde mă aflam.
Ceasul arăta ora patru după-amiaza. Ce bine că încă era vară iar timpul se arăta frumos! Ce-ar fi fost dacă m-aş fi găsit într-o astfel de situaţie iarna? Chiar şi aşa, mă gândeam cu îngrijorare la locul în care ar fi urmat să-mi petrec noaptea şi îi acuzam în gând pe cei trei că m-au lăsat în mijlocul naturii fără să-mi spună măcar: „Băi, ia-o în jos că e un sat la o oră de mers şi de acolo te descurci tu.” Nu!... Că doar nu erau să se obosească!
Deşi dezamăgit de mine însumi şi de ceilalţi, mă hotărâsem să nu renunţ. „Mă voi învârti prin zonele astea cât voi putea eu de mult şi tot o să descopăr unde se ascunde Magicianul Alb” mi-am promis. Eram mai departe concentrat pe dorinţa de a-l întâlni şi speram ca acest lucru să îl simtă şi el. În pofida afirmaţiei unuia dintre cei trei potrivit căreia nu mai aveam şanse să îl întâlnesc vreodată, mă încăpăţânam să refuz această posibilitate. Nu se putea şterge cuburetele tot efortul meu din ultimii ani. Mă rog, se putea pune problema unei amânări, dar atât. Altfel ar fi fost inechitabil... Iar dacă vorbiseră chiar serios, atunci, foarte bine, o să-mi risc şi viaţa, dar tot nu o să renunţ! „Iar dacă voi muri cumva”, mi-am mai spus, uitându-mă îngrijorat la ceasul ce arăta deja ora şase și jumătate seara, „atunci o să mă aibă pe conştiinţă.” Tot era ceva...
După două ore şi jumătate mă simţeam destul de obosit. Drumul urca lin dar continuu şi efortul făcut îmi diminuă simţitor energia şi încrederea. Ca un făcut, nicio maşină sau vreun muntean rătăcit nu se zări prin zonă. M-am oprit să-mi mai trag răsuflarea, rotindu-mi ochii peste împrejurimi. Nimic... Doar în stânga mea, pe direcţia unei cărărui, se auzi la un moment dat puţină agitaţie. Aceasta crescu brusc, iar pe cărare apăru fugind un excursionist. M-am uitat la
el, s-a uitat la mine, şi în momentul în care ajunse în dreptul meu îmi strigă panicat:
- Ursul!...
Într-adevăr, în spatele lui, un urs de dimensiuni destul de mari gonea furios. Preţ de o secundă, am rămas blocat. Îmi venea să fug, dar nu mă ascultau picioarele. Priveam ursul apropiindu-se şi trăiam sentimentul că acestea sunt ultimele clipe ale vieţii mele. Probabil că de-aia şi eram aici chiar în acest moment. Nu excursionistul trebuia să fie victima, ci eu. Ursul mă căuta de fapt pe mine! În acest context înţelegeam clar de ce nu aş mai fi avut ocazia să vorbesc vreodată cu Magicianul Alb. Pentru că urma să mor! Eram uimit câte gânduri îmi puteau trece prin minte într-un timp atât de scurt! Mi se părea că ursulse găseşte încă departe, în timp ce flash-uri din viaţa mea mi se perindau în orizontul minţii cu rapiditate.
Mi-am văzut greşelile, lucrurile bune şi apoi l-am văzut pe urs la câţiva metri ridicându-se în două labe şi mormăind furios. L-am privit în ochi şi mi-am adus aminte de una dintre afirmaţiile Magicianului Alb:
„Când vei înţelege cu adevărat că Dumnezeu este prezent în tot, nici răul, nici binele nu te vor mai putea atinge...”
Mi se părea că găsesc în această afirmaţie soluţia situaţiei de acum. L-am privit în continuare pe urs în ochi, dar am căutat să nu văd în el propriul meu ucigaş, ci o parte din întreaga manifestare. O manifestare umplută de prezenţa lui Dumnezeu. Odată cu asta am ridicat mâna dreaptă în semn de binecuvântare şi i-am transmis animalului toată afecţiunea mea. Ursul păru nedumerit. Încet, furia i se calmă şi se apropie de mine. Ne priveam ochi în ochi. Respiraţia lui agitată mi se răsfrângea pe piept în timp ce mă adulmeca. Am continuat să mentalizez pozitiv din ce în ce mai încurajat de succes. Animalul părea să dea semne că s-a plictisit. Într-adevăr, după doar câteva momente se întoarse şi începu să se îndepărteze. Am respirat uşurat şi am lăsat mâna jos. „Şi
când mă gândesc că ar fi putut să mă ucidă!” mi-am spus. Ca şi cum ar fi simţit, ursul se răsuci brusc şi mă lovi năprasnic cu laba în umărul stâng. M-am văzut catapultat peste drum, rostogolindu-mă haotic pe pantă. Când m-am oprit din rostogolire, am simţit dureri acute în tot corpul. Cerul albastru de deasupra mea se făcu negru şi atunci am ştiut că totul se sfârşise...

Extract din cartea(Magicianul Alb) de Daniel Roxin