Fericirea Vesnica

-Va sa zica ai venit pentru fericirea vesnica - intreba Judecatorul.
-Da - ii raspunse spiritul proaspat dezancarnat.
-Ai gresit adresa - continua Judecatorul, cu un zambet ambiguu in jurul gurii.
-Stati… nu-i aici raiul? - intreba omul nostru, proaspat trecut prin granita mortii.
-Ba da - ii raspunse Judecatorul.
-Jos pe Pamant mi s-a promis ca aici voi primi in dar, fericirea vesnica.
-Ne pare rau, ai fost informat gresit.
-Am fost informat gresit?! Dar preotul imi zisese ca daca ma rog regulat, daca indeplinesc cele zece porunci, voi ajunge in rai si voi fi fericit vesnic!
-Esti in rai, esti binevenit, dar trebuie sa mananci din merindele tale: sa traiesti fericirea pe care ai adus-o de pe Pamant.
-Nu este corect: pe Pamant n-as putea zice ca am fost fericit…
-Ne pare rau…
-Si nu se poate sa primesc aici fericirea?
-Ne pare rau: nu.
-De ce nu?
-Fiindca asa e regula.
-Care regula?
-Cea instituita de Tatal.
-Nu pot sa cred ca Tatal este atat de crud!
-Pai nu e crud.
-Nu e?
-Nu.
-Dar cum asa?
-Tatal a instituit urmatoarea regula: fiecare trebuie sa-si construiasca propria sa fericire.
-Cum adica?
-Simplu: asa cum un culturist isi cladeste muschii, tot asa cel care cauta fericirea, trebuie s-o construiasca singur.
-Nu mi se pare corect!
-Treaba ta.
-Totusi, ce pot face acum?
-Poti sa te duci inapoi, deoarece corpul tau se afla inca in stadiul mortii clinice.
-Bine, si ce fac daca merg inapoi?
-Exersezi fericirea.
-Exersez fericirea? Si cum fac asta?
-Trebuie sa gasesti propriile tale metode. Cei mai multi incearca prin iubire. Poti sa-ti indrepti iubirea spre Tatal. Sau spre o fiinta draga tie. Dar poti sa exersezi si iubirea de sine.
-Iubirea de sine… n-am inteles-o niciodata…
-Iti pot explica prin functionarea inimii biologice. Iti amintesti probabil ca inima pompeaza sange in trei directii: are un circuit care alimenteaza partea corpului care se afla mai jos de inima, un alt circuit care iriga tot ce se afla mai sus decat inima, si un al treilea circuit prin care trimite sange in propriile sale tesuturi.

Vezi, functionarea inimii este simbolul modului in care este indicat sa-ti administrezi energia si iubirea. Circuitul de jos nu este altceva decat iubirea directionata spre oameni. Circuitul de sus este simbolul iubirii prin care poti comunica cu fiintele mai evoluate decat tine, incluzand Tatal Ceresc. Iar cel de-al treilea circuit, cel prin care inima asigura energia necesara propriei sale functionari, este iubirea de sine.

Cand ajungi sa constientizezi razele iubirii care ies din inima ta, poti sa redirectezi o parte din ele spre tine insuti. Este indicat sa pastrezi proportiile definite de inima ta biologica. Prin circuitul mare, cel care porneste spre partea de jos a corpului, trimiti energie si iubire spre toti ceilalti. Prin circuitul mic, cel care porneste in sus, comunici cu fiintele mai evoluate decat tine - cu ingeri, arhangheli, heruvimi, serafimi, si asa mai departe.

Fii sigur ca vei primi de la ei mai mult decat reusesti sa oferi lor. Si ai dreptul si la cel de-al treilea circuit, ca sa poti functiona si tu…
-Oh, ce simplu e!
-Da, e simplu ca buna ziua!
-Si ce-mi mai recomandati, ce sa fac cand ajung jos?
-Incearca sa identifici ce anume iti produce bucurii reale. Incearca sa largesti aceasta lista. Bine, iti recomand sa te tii in limita bunului simt. Daca o treci, risti sa-ti strici fericirea. Si exerseaza cele trei tipuri de iubire, cele trei circuite ale inimii.
Si inca un lucru: incearca sa zici “Te iubesc” cat mai des, dar intotdeauna din toata inima.
-Deja ma simt fericit!
-Ma bucur pentru tine! Insa totusi m-as bucura daca te-ai duce inapoi si ai exersa acolo jos, ca sa vii fortificat aici sus, cand iti vine randul.
-Va multumesc - ma simt atat de fericit!
-Fericirea ta e si fericirea mea si iti multumesc pentru ca mi-o dai - incheiase Judecatorul.
Spiritul dezancarnat se umplu de incredere in viitor si plonja inapoi in corpul sau aflat pe cearsaful alb al clinicii de reanimare.
Aparatele electrice conectate la corpul sau incepusera sa semnalizeze reaparitia vietii. Incet, se auzi un oftat, ca o adiere de vant. Tiptil-tiptil, inima incepea sa bata. Electrocardiograma desena o curba tot mai armonioasa. Ochii pacientului inca nu se deschisesera inca, dar pe fata lui se asternu o liniste divina.
Doctorii rasuflasera usurati. Se gandisera la marea minune: viata. Un pacient reintors din inalt valora pentru ei cat un nou-nascut.
-Tipul, mai mult ca sigur a invatat ceva, acolo Sus - zise unul dintre doctori.
-Pai da… nu cred ca s-a intors datorita electrosocului, ca imi pierdusem increderea in el, la un moment dat - adauga un alt halat alb.

sursa: http://astrolog2you.blogspot.com

Read more...

TERAPIA KARMICA

Terapia karmica poate fi un raspuns posibil la intelegerea atitudinilor nepatologice care, insa, pot crea interferente intr-o traire senina si echilibrata a propriei exsitente, dar mai ales, poate fi deosebit de utila pentru deblocarea situatiilor care ne impiedica sa ne realizam proiectele sau intalnirile cu situatiile pentru care, de altfel, am hotarit sa ne incarnam.

Fantezia ghidata a celor doua riuri

Aceasta vizualizare are ca finalitate intalnirea si, mai ales, integrarea intre trairea ce provine din vietile trecute (cu incarcatura ei de probleme, potentialitati si talente) si cea a existentei actuale.

Este o modalitate simbolica de a putea face sa curga in viata actuala tot ceea ce a mostenit din vietile anterioare , astfel incat sa se miste eventualele blocari, actiuni ce se repeta si care pot obstructiona o dezvoltare libera a personalitatii proprii, dandu-i astel sufletului posibilitatea sa-si atinga obiectivele pe care si le-a prevazut in momentul in care a ales sa se incarneze in existenta actuala.

Dupa ce te-ai relaxat, inchide ochii si imagineaza-ti ca te afli pe varful unui munte. Peisajul este oarecum selenar, cu stanci albe si vegetatie foarte putina.

Priveste acum spre vale; iti dai seama ca te afli la confluenta a doua riuri. Unul are apele tulburi, de culoarea pamantului, celalalt este limpede, iar apa este de culoare albastra, intensa.

Focalizea-ti atentia pentru cateva minute pe primul riu si incearca sa-ti orientezi privirea la resturile de materiale detritice pe care le transporta.

Acum muta-ti privirea si constientizarea la punctual in care se intalnesc si se unesc cele doua cursuri de apa. Vartejul care se formeaza si care amesteca culorile celor doua riuri este foarte rapid si inghite cu lacomie atat resturile pe care le-ai vazut anterior, cat si altele pe cate le vezi acum. Incearca sa simti mireasma ce te cuprinde si lasa-te dus de adierea racoroasa ce vine si iti permite sa respiri adanc. Senzatia este de libertate si de usurare. Esti perfect in largul tau, incet-incet sesizezi ca mintea si mai apoi inima si-au gasit o usurare agreabila. Simti ca ai cedat puterii apelor, iti vin amintiri si atitudini ce nu iti mai apartineau, ce nu mai erau parte a personalitatii tale, ce iti infundau drumul.

Readu-ti atentia la vartejul de la confluenta celor doua riuri si incearca sa vezi noul riu ce se formeaza, mai mare si plin cu apa de culoare verde smaragd. Urmeaza-i curgerea hotarita si puternica si imagineaza-ti ca-l insotesti pana la locul de varsare in apa marii.

Opreste-te cateva minute asupra acestei imagini si apoi, respectandu-ti ritmurile, redeschide ochii si concentreaza-te cateva clipe asupra respiratiei.

RELAXAREA

Inainte de a incepe orice exercitiu de vizualizare este oportun sa ne pregatim la nivel psiho-corporal printr-o faza de relaxare care ar trebui sa dureze aproximativ 20 de minute.

Pentru a obtine o buna relaxare psiho-fizica este important sa alegem un ambient adecvat si mai ales sa favorizam atmosfera cea mai potrivita. Este recomandabil sa alegem o camera cu culori deschise si daca este posibil cu tapiserii in tonuri albastre. Folosirea unui arzator de esente este indispensabila pentru pregatirea la nivel aromaterapeutic a ambientului: uleiurile esentiale recomandate sunt Santal, Portocal si Iasomia. Sunetul poate fi deosebit de important, in special daca optam pentru piese cu sonoritati ce au legatura cu fenomenele naturale, valurile marii, susurul paraiaselor, vantul, voci de animale, etc.

Dar cum sa facem pentru a obtine o relaxare profunda? Tehnicile pot fi variate prove nind de la cele mai disparate discipline, cea care urmeaza este una din atatea altele, deci nu este exclusiva.

Aseaza-te in pozitie culcat pe spate punand o perna mica sub cap, iar daca ambientul nu este in mod deosebit incalzit, intinde-ti un pled peste picioare.

Incepe sa-ti indrepti atentia spre respiratie, care incet-incet isi ia un ritm lent si profund…lent si profund. Ramai in acultarea repiratiei timp de cateva minute.

Acum focalizeaza-ti atentia spre talpile picioarelor si cauta sa simti daca se pot acuza tensiuni deosebite, dureri ori daca totul e in regula. Atentia iti ramane la picioare.

Urca ceva mai sus si concentreaza-te asupra pulpelor. Cauta sa simti daca sunt incordate sau relaxate, daca ai vreo durere sau tensiune…ori daca totul se indreapta spre mai bine. Atentia iti ramane la pulpe.

Acum urci la coapse, asculta si aici daca sunt incordari, dureri sau totul este in regula. Sprijina-ti mainile de ele si simte-le greutatea, incearca sa simti daca sunt reci, calde sau transpirate. Atentia iti ramane la coapse si la maini.

Urca acum si mai sus si ajungi la burta…Revii si te concentrezi asupra respiratiei…Acum imagineaza-ti ca ai in burta o minge colorata intr-o culoare vie care se umple de aer cand inspiri si se dezumfla cand expiri. Totul se intampla incet…respiratia iti este lenta si profunda…lenta si profunda (repeta aceasta sintagma 2-3 minute).

Apoi fixeaza-ti atentia spre umeri. Simte daca percepi tensiuni, greutate sau totul se desfasoara bine. Atentia ramane la umeri.

Muta-te acum la gat si incearca si aici daca sunt tensiuni, contractii, dureri sau daca totul este in regula. Atentia este asupra gatului.

Acum du-ti constientizarea la buze. Simte daca sunt intredeschise sau stranse, daca sunt umede sau uscate. Atentia iti este la buze.

Muta-te acum la maxilare si incearca si aici sa iti dai seama daca sunt stranse, intinse, intepenite sau relaxate. Atentia este la maxilare.

Urca acum mai sus, la ochi. Du-ti atentia la pleoapele coborite pe ochi. Incearca sa simti daca ochii iti sunt obositi sau proaspeti. Atentia iti este la ochi.

Acum incearca sa-ti imaginezi ca ai in varful capului o mica deschizatura, este chakra a saptea, chakra fantana. Si mai inchipuie-ti ca din inalt intra in aceasta deschizatura o cascada de lumina alba care, incet-incet, de sus in jos, patrunde sa-ti lumineze corpul. Este o lumina de bunastare si de vindecare care iti reinvie fiecare celula , relaxandu-ti profund corpul. Corpul iti este profund relaxat si gata sa infrunte o calatorie dincolo de timp si spatiu.

Paolo Crimaldi – Terapia karmica

Read more...

Iubirea si darurile Duhului Sfânt

Iarăşi scriu despre iubire, pentru că sunt fascinată de iubire şi de puterea miraculoasă ascunsă în energia ei. Iubirea, un cuvânt atât de vehiculat, dar atât de misterios pentru că i se dau o multitudine de sensuri, şi asta nu întâmplător.

Iubirea e cea care crează şi însufleţeşte multe relaţii ale vieţii. Avem astfel: iubirea dintre iubiţi, dintre soţi, iubirea dintre părinţi şi copii, iubirea dintre fraţi, dintre prieteni, dintre oameni ce se cunosc mai mult sau mai puţin...

Iubirea e secretul ce pune lumea în mişcare, chiar dacă uneori nu ne dăm seama că de fapt despre iubire e vorba atunci când vrem să fim mai frumoşi, mai bogaţi, mai cunoscători, mai talentaţi, mai buni, mai posesivi, mai geloşi, mai sexi, întotdeauna căutăm conştient sau nu iubirea. În fond în mod inconştient căutăm să deschidem porţile propriului Sine, pentru că doar iubirea ne apropie de Dumnezeu. Instinctul de supraviţuire al spiritului caută să trăiască această emoţie, singura ce ne poate promite o viaţă în eternitate.

Iubirea se referă în primul rând la relaţii, dar iubirea pentru natură, pentru fiinţele necunvântătoare, ce sunt doar fraţii noştri mai mici de altfel, pentru cer, pentru Soare, pentru frunzele toamnei, e tot iubire. Însă cu greu putem avea o iubire reală pentru toate acestea dacă în suflet nu avem în primul rând iubire pentru oameni. Indiferent de relaţia ce ne leagă. Toţi am iubit mai mult sau mai puţin, dar cum să deosebim o iubire reală, de o atracţie firească, de o pasiune, de un ataşament, de compasiune, de instinctul de supraviţuire a speciei când e vorba de relaţia părinţi-copii, de dorinţa de a face bine, doar pentru a ne fi bine... Cum?

Toamna a alungat canicula verii şi va colora frunzele în splendide culori arămii. Toamna nu e doar anotimpul în care începe scoala, sau când se culeg roadele câmpului, ci este şi momentul când legătura cu trecutul şi viitorul e mai puternică, structurile karmice sunt deschise schimbării ne putem sterge durerile trecutului, ne putem deschide viitorul spre bucurie, dacă alegem să ne schimbăm în interior.

Ne putem crea un viitor minunat mult mai uşor în această perioadă a anului, doar meditând, punându-ne în ordine sufletul şi rugându-ne.

Meditând la iubire. La cea mai importantă relaţie din viaţa noastră, relaţia noastră cu iubirea.

Şi nu putem face asta decât conectaţi la realitate, la prezent, la noi şi la ceilalţi. La viaţa noastră. Dacă ne îndreptăm gândul spre toţi cunoscuţii noştri, spre toţi oamenii care ne colorează viaţa în culori frumoase sau mai cenuşii, putem să înţelegem cât de multă iubire avem în suflet. Să ne scanăm relaţiile trecând totul prin filtrul iubirii. Noi singuri, noi cu noi înşine... având ca martor numai pe Dumnezeu.

Şi totuşi cum putem afla asta, dacă nu raportându-ne la o definiţie a iubirii. Ce e iubirea? Despre iubire s-au scris tone de cărţi, de studii, s-au făcut cântece, opere şi filme, însă cea mai frumosă definiţie a iubirii este tot cea din Biblie. Pentru simplul fapt că ea reflectă adevărul despre această emoţie şi stare, care cuprinde în ea secretul vieţii veşnice.

Vă invit pe toţi cei ce doriţi şi alegeţi să meditaţi la iubire, să vă apropiaţi de Sinele vostru suprem şi de Dumnezeu, să meditaţi asupra definiţiei biblice a iubirii.

Cea mai corectă, adevărată şi frumoasă definiţie a iubirii. Unica definiţie completă şi complexă, ce se poate raporta la orice tip de iubire pământeană, indiferent de natura relaţiei, precum şi la iubirea cerească indiferent de soarta ce ne este dată.

Meditând e nevoie să vă raportaţi la ea pe voi înşivă şi implicit relaţiile cu ceilalţi ce le aveţi în prezent, fie că ei aparţin trecutului vostru fiind doar o amintire, fie că fac parte din prezent, sau sunt doar speranţa secretă a unui viitor ce vi-l doriţi aievea.

Întotdeauna când citesc acest pasaj şi fac această meditaţie, îmi dau seama că atâta timp cât suntem pe Pământ trebuie să lucrăm asupra noastră pentru a ne apropia de perfecţiunea acestui sentiment.

Meditaţi, simţiti şi vedeţi... câtă iubire aveţi pentru ei şi astfel implicit pentru voi.

Dragostea şi bunurile ei.

Cap. XIII, din scrisoarea sfântului Pavel către Corinteni – Noul Testament.



„1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul poorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atât credinţă învât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuişte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea mu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprind de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi. 9. Pentru că în parte cunoaştem, în parte prooocim. 10. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbem ca un copil, simţeam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prim oglindă în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă, acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Iubirea este senzaţia sau starea, pentru că ea devine in suflet o stare si un mod de viată, care cu cât este mai intensă în sufletele noastre, ne apropie de Dumnezeu şi de Lumină, adică de ceea ce în Biblie e numit Duh Sfânt, în Reiki e numit ki, se mai numeşte Prana, Energie vitală, Energia divină a vieţii...

Sporindu-ne iubirea din suflet, ne putem spori şi darurile aferente Duhului Sfânt. Iar prin ele implicit bucuria vieţii. Nu mă voi strădui acum să dau eu o definiţie a acestor daruri. Au facut-o alţii într-un mod simplu şi atât de adevărat, cu mult timp înainte. Şi au făcut-o atât de frumos. Eu acum doar vă reamintesc dând un „copy-paste” după Biblie.



„6. Şi lucrările sunt diferite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. 7. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. 8. Că unuia i se dă prin Duhul sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi duh cuvântul cunoştinţei. 9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia darurile videcărilor, întru acelaşi Duh. 10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia de a vorbi în limbi şi altuia tălmăcire. 11. Şi toate aceste le lucrează unui şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, după cum voieşte.” (Corinteni, 12, 6-11)

Va doresc să dobândiţi oricare din darurile Duhului Sfânt voiţi şi să ajungeţi la Sinele vostru cel mai înalt prin iubire.


Carla von Vlad
www.lumeaspirituala.ro

Read more...

Puterea Rugaciunii si a Credintei

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin..

"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de
Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică
Bekhterev din Petersburg .

"Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogram ele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.
Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos.
Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra
apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca..

Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

"Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia. Atunci
când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare,
dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul" , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.

Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns
să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa
"Doisprezece Paşi de Transformare" (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.


Sa fie azi pace inlauntru tau. Ai incredere ca esti acolo unde este locul tau, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilitatile infinite care se nasc din credinta in tine si in ceilalti. Foloseste darurile pe care le primesti, care iti sunt date, si da in countinuare altora dragostea pe care o primesti. Fii multumit de felul in care esti tu, asa cum esti. Lasa aceasta intelepciune sa patrunda adinc, pana in maduva oaselor si daruieste sufletului tau cantec, muzica, dans, rugaciune si libertatea de a iubi. Asta exista pentru noi toti."

Read more...

CINE SUNT?

Sunt încântat să vă întâlnesc. Iată-ne adunaţi aici pentru a cunoaşte adevărul, pentru a ajunge la Divin. Într-un cuvânt, pentru a descoperi cine suntem (ceea ce suntem). Vă pun o întrebare: ceea ce căutăm este separat de voi? Puteţi fi în căutarea a ceva ce se află în altă parte, dar această căutare este posibilă atunci când este vorba de identitatea voastră profundă? Nu, căci cel care caută şi cel căutat sunt una şi aceeaşi fiinţă. Puteţi răscoli Universul întreg fără a putea vreodată să vă găsiţi pe voi înşivă. Vă depărtaţi astfel din ce în ce mai mult de scopul urmărit. Dacă aspiraţi la obiecte materiale trebuie să vă adresaţi mediului înconjurător, dar dacă doriţi să ştiti ce anume sunteţi, trebuie să fiţi liniştiţi, imperturbabili şi să renunţaţi la orice urmărire. Fiinţa voastră reală nu se va revela decât într-o linişte totală, în vidul perfect al spiritului.
Nu uitaţi că orice explorare implică o excitare, o tensiune şi că ea este pusă în mişcare de interes. Dorinţa egocentrică arată că vreţi să deveniţi “cineva”, sau că vreţi să cuceriţi “ceva”. Ori, sufletul este inaccesibil demersurilor pasionale. Cum să-l capturezi? El există dintotdeauna. El este ceea ce sunteti, este “eul” profund, sinele oricărui bărbat, al oricărei femei. Dorinţa şi sufletul sunt orientate în direcţii diametral opuse.
A lua cunoştinţă de identitatea voastră divină este posibil, dar să nu faceţi din aceasta un obiect de dorinţă. Orice dorinţă este profană şi creează lumescul. Spiritualitatea este lipsită de dorinţă. Fie că alergaţi după bani, după sfinţenie, după putere sau după Grădina Edenului, după plăcerile trupului sau după eliberare eternă, lucrurile se petrec la fel. Voinţa de a poseda este invariabil semn de ignoranţă şi de servitute.
Nu vă cer să aspiraţi la Divin, ci să sesizaţi natura dorinţei, căci cunoaşterea eliberează. Privind lucid şi analizând pasiunea, îi veţi vedea caracterul dureros şi ucigător. Şi cine s-ar mai expune deliberat la ceva ce te face să suferi? Când emoţiile şi ambiţiile nu ne mai tulbură, suntem invadaţi de o seninătate deplină şi putem face experienţa a ceea ce suntem cu adevărat. Sufletul vorbeşte doar atunci când psihicul tace.
Insist deci să nu mai suspinaţi după absolut, ci să înţelegeţi ce este dorinţa, ca să scăpaţi de ea. Atman, sufletul, va apare spontan.
Ce este religia, dharma? Nu are nici o legătură cu gândul, cu intelectul. Ea este non-mental, non-acţiune. A reflecta este o ocupaţie filozofică care furnizează rezultate, concluzii, dar niciodată vreo satisfacţie durabilă. Dharma este mulţumire sufletească, anutosh. Logica este procesul elaborării gândurilor. Samadhi sau beatitudinea vă permit bucuria şi pacea reală. Este fructul lui shunya, vidul, şi al lui chaitanya, conştienţa. Trebuie ca spiritul să fie în acelaşi timp lipsit de gânduri şi extrem de vigilent pentru ca adevărul să se manifeste. Viaţa este astfel total transfigurată.
Samadhi (beatitudinea) se atinge prin meditaţie, totuşi nu confundaţi meditaţia despre care vă vorbesc eu, cu ceea ce înseamnă acest cuvânt în limbajul curent. A gândi, indiferent dacă te gândeşti la Dumnezeu sau la altceva, nu înseamnă a medita.
Gândurile nu vă aparţin, ele nu sunt “voi”. Ele sunt produse de ceea ce nu este eul vostru profund, esenţa voastră divină. Ele traversează o interacţiune între voi şi lumea materială. A te gândi la tine este imposibil, deoarece orice reflectare introduce o dualitate, o fragmentare a realităţii în obiecte observate şi observator. Pentru a realiza Unitatea, realul nedivizat, pentru a fi conştienţi de ceea ce sunteţi ca entitate eternă, nu există decât un singur mijloc – meditaţia.
Trebuie să înţelegeţi clar în ce măsură gândirea şi meditaţia sunt antinomice. Prima se dirijează spre ceea ce este exterior şi străin de cel care gândeşte. Cealaltă se întoarce spre interior. Raţiunea este unealta potrivită pentru a înţelege tot ceea ce este altceva decât voi înşivă. Meditaţia este calea cunoaşterii de sine. Confuzia dintre cele două noţiuni este frecventă; ţin să vă atrag atenţia că este o gravă eroare. Meditaţia este starea non-acţiunii. Ea înseamnă “a fi” şi nu “a face”, repaosul luminos în echilibrul inalterabil pe care îl constituie centrul fiinţei noastre.
Acţionând, (a gândi este un act, o acţiune) intraţi în contact cu lumea fenomenelor trecătoare, muritoare, lumea non-Eului. În non-acţiune regăsiţi centrul, adevăratul vostru Eu. Nu vă cunoaşteţi propria esenţă, deoarece sunteţi tot timpul ocupaţi şi agitaţi. Nici măcar nu o mai presimţiţi şi această amnezie suscită şi întreţine angoasa. Corpul vostru cere o destindere şi şi-o procură dormind, dar mentalul nu abdică niciodată. Treji, gândiţi; adormiţi, visaţi. Sunteţi abrutizaţi şi aţi uitat cine sunteţi. Este de mirare, dar aşa se întâmplă. V-aţi rătăcit, dar nu în mulţimea oamenilor şi a lucrurilor, ci în mecanismul intelectului vostru, în grijile şi activităţile voastre curente. V-aţi rătăcit în capul vostru.
Meditaţia vă va salva din această înfrângere, din singurul infern care există. Reţineţi că ea înseamnă non-acţiune, non-mental, sau altfel spus pace totală şi vid mental. Faptul că mă străduiesc să vă învăţ non-acţiunea poate să vă pară ciudat. A vă invita la practica absenţei acţiunii este într-adevăr ceva curios, cuvintele sunt nepotrivite, ele sunt concepute pentru a exprima acţiunea şi nimic altceva; nici un limbaj nu poate reflecta sufletul. Cum ar putea instrumentul zgomotului mental să redea mulţumirea sufletească care este ceva inefabil, cum ar putea să redea liniştea Divină?
Deşi termenul sugerează un fel de iniţiativă, meditaţia nu are nimic de-a face cu acţiunea. Nu aş putea spune că o practicam, ci că mă aflam în ea. Este ca un fel de dragoste. Nu poate fi provocată, dar pot spune că sunt îndrăgostit. Este vorba despre un fel de a fi şi nu despre un act.
În consecinţă nu vom face ceva. Vom încerca să atingem shunya, vidul, starea în care omul există în sine, curăţat de toate impurităţile şi de fumul faptelor, starea în care nu mai subzistă decât flacăra pură a fiinţei, în care orice urmă a mea s-a şters pentru a lăsa spaţiul liber existenţei. În acest stadiu nu mai vedem lumea, ci percepem adevărul. Pereţii care ne separă de noi înşine se dărâmă, încărcătura cerebrală se anulează, gândurile încetează de a ne mai parazita spiritul şi înţelepciunea se manifestă. Nu mai gândim, ci cunoaştem. Apar zorii viziunii, ai realizării, ai iluminării.
Aceşti termeni, viziune şi realizare, nu sunt totuşi exacţi, căci în acest vid, în această virginitate a sufletului nu mai există sciziune între cel care ştie şi ceea ce este de ştiut, nu mai există diferenţă între subiect şi obiect. Ceea ce există atunci este cunoaştere şi nimic altceva. Nici un limbaj nu poate exprima această stare. Când sunt întrebat despre shunya tac, deoarece nici un răspuns nu poate avea sens în afara liniştii.
Puteţi îndeplini un act sau să vă abţineţi, după voinţa voastră, dar activitatea voastră nu este esenţa voastră. Natura voastră este non-acţiune, nici acţiune, nici refuzul acţiunii. În schimb, a înţelege şi a vedea, fac parte din realitatea voastră, nu-i nevoie să vă activaţi pentru aceasta. Realitatea voastră este tot timpul prezentă. Putem spune că ceea ce este constant şi continuu este adevărat. Natura nu este confecţionată de om, ea este fundamentul nostru, însăşi natura noastră. Nu o elaborăm. Este o coeziune intrinsecă. Ceea ce noi numim dharma sau religie este natura noastră şi aceasta este existenţa pură.
Ne pierdem din vedere realitatea din cauza mişcărilor provocate de furnicarul activităţilor noastre. Ele ne înceţoşează conştienţa, după cum furtuna deformează suprafaţa oceanului, sau aşa cum norii ascund soarele. Mişcările superficiale ascund ceea ce se află în profunzime. Valuri infime ascund abisuri. Ceea ce este lipsit de consistenţă face ca ceea ce este puternic să devină obscur. Ceaţa de pe ochi face ca muntele să devină invizibil. Nu-i aşa că este de necrezut? Totuşi oceanul nu este alterat de zbuciumul de la suprafaţă. El este sufletul valurilor şi este prezent în ele. Cei care ştiu, văd acest adevăr şi nici o agitaţie de suprafaţă nu-i poate înşela. Scufundaţi-vă în acest ocean departe de tumultul iluzoriu. Abandonaţi-vă profunzimilor naturii voastre, unde nu mai este vorba de a deveni ceva, ci de a fi doar ce sunteţi.
Acest univers de cunoaştere absolută şi stabilă nu s-a sfârşit niciodată, numai că l-am uitat. I-am întors spatele în profitul efemerului şi al lucrurilor exterioare. Ceea ce ne însuşim noi este lumea. Instanţa care percepe nu este luma, ci Esenţa, Sinele, Eul real.
Privirea care se îndreaptă asupra unui obiect, adică asupra unui fenomen oarecare perceput de voi sau în afara voastră, este un gând. Viziunea lipsită de obiect, întoarsă spre cel care vede, este meditaţie.
Înţelegeţi bine ce vreau să vă spun.
Conştienţa este prezentă în reflectare (gândire) ca şi în meditaţie. În primul caz privirea este obiectivă, în al doilea ea este subiectivă (în primul caz ea percepe obiectul, în al doilea caz subiectul). Fie că gândiţi, fie că acţionaţi, fie că rămâneţi imobili, elementul constant este faptul de a vedea, conştienţa. Treji, percepeţi lumea. Adormiţi, vă conştientizaţi gândurile. În samadhi vă veţi descoperi fiinţa. În aceste trei condiţii conştienţa este invariabil prezentă. “A vedea” este ceva constant şi permanent. Este însăşi natura noastră. Conştienţa este tot timpul prezentă, chiar şi atunci când sunteţi în stare de leşin. Revenindu-vă din leşin spuneţi “nu îmi amintesc nimic”. Să nu credeţi că acesta este semn de ignoranţă. A şti că nu ştii, înseamnă a şti. Dacă conştienţa ar fi dispărut cu adevărat, nu aţi putea nicicum să ştiţi că în luciditatea voastră a intervenit un hiatus. Timpul care s-a scurs în perioada leşinului nu ar mai exista deloc pentru voi. N-aţi avea nici cea mai mică experienţă a lui, el n-ar fi lăsat nici o urmă în memoria voastră, ori voi ştiţi că ieşiţi dintr-un episod de inconştienţă. Aceasta de asemenea înseamnă a cunoaşte şi a vedea.
Memoria voastră nu a înregistrat nici un eveniment intern sau extern, dar conştienţa voastră a văzut această întrerupere. Experienţa acestei întreruperi, a acestei falii în înregistrarea evenimentelor este apoi memorizată şi ea. La fel se întâmplă lucrurile în timpul somnului profund, fără visuri. Viziunea (vederea) lucrează. Deschizând ochii dimineaţa, sunteţi capabili să spuneţi că aţi dormit bine, fără visuri. Conştienţa voastră a observat situaţia.
Scenele se succed, contextele se modifică, conţinutul conştienţei se schimbă, dar instanţa care vede rămâne identică. Totul este proces, schimbare permanentă, cu excepţia conştienţei. Viziunea este singura omniprezentă. Cel care vede este martorul impasibil şi etern al tuturor metamorfozelor. Cunoscându-l, vă cunoaşteţi identitatea reală. Restul vă este străin, separat de voi. În afara martorului totul este samsara, lumea formelor fugitive.
Cel care vede nu este atins nici de acţiune, nici de ritualuri, nici de cult, nici de tehnici speciale cum ar fi recitarea de litanii (mantras). Căci martorul le percepe şi pe ele. El rămâne diferit, separat. Ceea ce poate fi însuşit sau făcut, este totdeauna detaşat de martor. Aceasta nu se descoperă (nu este dezvăluit) de acţiune, ci de non-acţiune. Nu efortul, ci liniştea îl revelează. El devine accesibil atunci când orice mişcare încetează, când nu mai există obiect, atunci când doar conştienţa există. Când vedeţi fără ca ceva să fie de văzut, când ştiţi fară ca ceva anume să trebuiască a fi ştiut, când conştienţa nu mai are conţinut, abia atunci îl cunoaşteţi pe cel care cunoaşte totul. Ştergerea formelor sfâşie întru-câtva învelişurile care înconjurau martorul. Cunoaşterea eliberată de orice obiect devine conştientă de ea însăşi. Liniştea valurilor lasă să apară oceanul. Cerul albastru se oferă privirii noastre atunci când norii s-au spulberat.
Oceanul, cerul şi calea spre ele se află în voi. Ea este deschisă şi cu toţii ştiţi cum să o parcurgeţi. Dar sunteţi obişnuiţi în a nu merge într-un sens unic. Ori un drum are întotdeauna două direcţii. Vă puteţi oricând întoarce şi reveni la punctul de plecare. Drumul este acelaşi, dar nu şi destinaţia.
Drumul care merge la samsara poate să vă îndrepte către fiinţa voastră reală dacă faceţi cale întoarsă. Ceea ce se afla în faţa voastră se va găsi atunci în spatele vostru şi veţi vedea astfel universul căruia îi întoarceţi spetele. Întorceţi-vă, nimic altceva nu vi se cere.
Încotro este orientată atenţia voastră în acest moment? Ce priviţi, ce conştientizaţi? Observaţi-vă cu atenţie. Veţi constata că privirea voastră tinde către exterior. Gândurile voastre se învârtesc neobosit în jurul lucrurilor lumii. Închizând ochii, nu vă eliberaţi. Formele şi imaginile sunt imprimate în mentalul vostru şi vă obsedează chiar şi când dormiţi. Gândurile voastre repercutează obiectele, sunt ecoul lor. Deşi pare interioară, lumea gândurilor este tot exterioară, căci eul sau falsa voastră identitate este un fel de corp străin care se află în voi. Martorul percepe ego-ul la fel precum percepe celelalte obiecte. Numai cel care percepe este interior.
Încercaţi să înţelegeţi că fiind invadaţi de obiectele exterioare, nu sunteţi împiedicat să vă cunoaşteţi sinele. Barajul este ridicat doar de gândurile voastre. Un obiect poate să vă posede sufletul? Nu. El nu poate absorbi decât un alt obiect.
Sufletul este încercuit de idei. Energia voastră, focul conştienţei voastre se dispersează, se refractează în gânduri. Reflecţiile şi numai ele vă închid şi vă izolează, vă îndepărtează de esenţă, de condiţia voastră originară. Scopul este acela de a-ţi regăsi starea de vacuitate, de puritate naturală; este un eveniment revoluţionar.
Ce trebuie să faci? Să examinăm mai întâi geneza gândurilor. Veţi învăţa astfel să le goniţi încă de la început. Mulţi cercetători spirituali se luptă cu gândurile lor, înainte de a le fi sesizat provenienţa. Niciodată mentalul nu va fi stăpânit în acest fel. Singurul rezultat posibil este nebunia.
Este exclus să suprimi gândurile, deoarece ele se reconstituie în mod constant. Ele seamănă cu şarpele mitologic, cu Hidra din Berna. Acest monstru avea şapte capete care creşteau pe măsură ce le tăiai. Nu vă cer să vă combateţi gândurile, deoarece ele se sting singure în orice moment. Ele nu durează niciodată mult, din contra, înlănţuirea lor, ideaţia, îşi urmează cursul neobosit. Reflecţia odată stinsă, este înlocuită de alta. Procesul este extrem de rapid şi tocmai aceasta constituie nodul problemei. Drama nu vine din moartea unui gând, ci din renaşterea sa imediată. Să nu încercaţi să vă opuneţi ideilor voastre, încercaţi să înţelegeţi mecanismul care le generează şi pe acesta trebuie să-l stăpâniţi. Nu va fi greu dacă înţelegeţi cu adevărat despre ce este vorba şi reţineţi că a te opune formărilor mentale este o luptă fără sfârşit. Spiritul va continua inexorabil să vă tortureze. Veţi fi învinşi. Repet: gândurile nu sunt duşmani. Demonul este cel care le generează şi vi le trimite neâncetat. Impunându-le un fel de regularitate a naşterilor, le veţi goni de îndată ce apar neinvitate. Dacă nu mergeţi la izvor, valul ideaţiei vă va supune cu multă uşurinţă, oricare ar fi eforturile voastre. În consecinţă nu vă ocupaţi de formulările voastre mentale. Împiedicaţi spiritul de a le mai produce. Ştiţi că intelectul este instabil. Cu alte cuvinte, ideea abia născută, trece şi dispare. Interzicându-i să vă mai inoportuneze, vă economisiţi violenţa pe care o implică distrugerea sa.
De unde vine un gând? Concepţia şi naşterea sa rezultă din reacţiile noastre la ceea ce nu suntem noi. Întreaga responsabilitate a ideaţiei le incumbă, deoarece ripostăm maşinal şi mental la evenimentele şi lucrurile lumii exterioare. Să luăm un exemplu. Contemplaţi o floare. A privi nu înseamnă a gândi. Dacă continui să privesc şi nimic mai mult, mentalul meu rămâne pur. Dar dacă reacţionez spunând: “Ce floare frumoasă!” – un gând se interpune între floare şi mine. Din contră, dacă vibrez şi răspund fără a reacţiona, dacă mă absorb în contemplare, văd frumuseţea florii şi mă bucur de ea păstrând un spirit imaculat şi vid. Din nefericire suntem incapabili să trăim fără verbalizare. Procesul care constă în a închide o experienţă trăită în simboluri, în cuvinte, este originea gândurilor. Această reacţie devenită mecanică, acest obicei de a reduce o experienţă trăită la cuvinte, sufocă realul şi ucide viziunea sub o avalanşă de interpretări. Adevărul este minat, mirarea este refulată. Nu mai rămân decât cuvintele; cioburi, resturi, ce dansează prin spiritul nostru, prin mintea noastră.
Gândurile noastre nu sunt decât faruri şi ele au viaţă scurtă. Pentru a nu avea senzaţia de lipsă, transpunem imediat orice mică experienţă în gânduri, în cuvinte, de-a lungul întregii noastre vieţi. Sub acest noian de cuvinte, sub acest vacarm mental, pierdem conştiinţa propriei noastre realităţi. Cum să mai renunţi la această manie de a scleroza viaţa prin folosirea abuzivă a limbajului? Trebuie stăpânită geneza gândurilor. Fiţi atenţi! Încercaţi să înţelegeţi, vă rog!
Vă privesc. Ce se va întâmpla dacă aş continua să vă contemplu fără să transpun nimic în cuvinte? Ceea ce s-ar întâmpla depăşeşte tot ceea ce v-aţi putea imagina mai extraodinar la nivelul conştiinţei voastre. Mutaţia este indescriptibilă în cel mai deplin înţeles al termenului. Ea se blochează de îndată ce încercaţi să-i atribuiţi o etichetă, de îndată ce încercaţi să o gândiţi.
Atunci când vă privesc fără cuvinte, deci fără cea mai mică reflecţie a ceea ce fac, constat că un har divin inefabil se revarsă asupra mea şi că acest vid imaculat se revarsă în toate direcţiile. Atunci când cuvântul încetează să o mai limiteze şi să o mai desfigureze, conştienţa îşi schimbă direcţia şi disting puţin câte puţin, în afara bărbaţilor şi femeilor din faţa mea, lumina care se află la originea voastră, a tuturor. Ca şi când m-aş trezi dintr-un vis, ca şi cum spiritul meu s-ar desfăşura într-o lumină şi într-o pace infinite. Aş vrea să faceţi şi voi experienţa acestei experienţe adevărate.
Feriţi-vă de ideaţie. Nu formulaţi nici un comentariu. Nu vă descurajaţi. Este foarte posibil să te lipseşti de limbaj. Recursul la cuvinte nu este la urma urmei decât un obicei.
Noul născut contemplă lumea şi îi răspunde fără medierea cuvântului sau al gândului. El dispune de viziune pură şi directă. Mai târziu copilul utilizează din ce în ce mai mult unealta verbală, deoarece aceasta este utilă şi eficace în contactele sale cu viaţa şi cu lumea exterioară; dar ceea ce este convenabil pe acest plan, este o frână absolută în cunoaşterea de sine. Iată de ce trebuie să vă regăsiţi cu toţii privirea inocentă a copilului, viziunea pură care vă va arăta ceea ce sunteţi cu adevărat. Cuvintele şi gândurile v-au ajutat să descoperiţi lumea. Vidul, virginitatea spiritului vă va deschide uşa esenţei voastre, a identităţii voastre reale.
Iată ce vă cer. Staţi aşezaţi, liniştiţi, cu corpul destins, cu coloana vertebrală dreaptă. Nu vă mişcati deloc. Respiraţi calm, fără nici cea mai mică crispare. Observati-vă în linişte răsuflarea şi ascultaţi cu atenţie liniştită sunetele care vin din exterior, fără a reacţiona, fără vorbărie mentală, fără să vă opriţi la absolut nimic. Fiţi martorul, nimic mai mult. Lăsaţi-vă să alunecaţi la o stare de conştienţă lipsită de cuvinte. Ţineţi-vă la distanţă de evenimente, captaţi totul, dar de la distanţă. Mai ales nu vă concentraţi. Orice s-ar întâmpla, nu vă implicaţi, rămâneţi neutri, senini. Închideţi ochii, ascultaţi în linişte, cu atenţie clară şi dulce, ciripitul păsărelelor, foşnetul copacilor, plânsetul unui copil, murmurul unui jet de apă.
Ascultaţi şi atâta tot. Veţi percepe mai întâi forja plămânilor voştri şi pulsaţia inimii voastre, apoi o linişte deosebită vă va invada. Veţi constata că în ciuda zgomotelor înconjurătoare, liniştea va domni în voi. Veţi avea acces la o pace neaşteptată, apoi vă veţi da seama de rarefierea gândurilor şi vă veţi apropia de starea de conştienţă pură. În această sferă vidă de forme, atenţia voastră se va întoarce spre locul real al originii voastre, spre adevăratul vostru cămin. Veţi părăsi periferia şi vă veţi întoarce la voi acasă, în voi înşivă. Privirea voastră părăsind suprafaţa, vă va revela progresiv tabernacolul în care rezidă identitatea voastră profundă. Continuaţi în mod simplu să vă observaţi gândurile, respiraţia, mişcările abdomenului. Nu reacţionaţi. Veţi obţine un rezultat care nu va fi o invenţie mentală, ceva ce nu v-aţi imaginat vreodată, va fi existenţa voastră, fiinţa voastră. Ea este coeziunea care ne animă şi ne susţine pe toţi. Ea se revelează şi esenţa noastră apare în sfârşit. Va fi o surpriză zguduitoare.
Iată o povestire. Un saddou, un călugăr, se afla în vârful unei coline. Soarele se înălţa pe cer. Un grup de excursionişti zări omul, în picioare, sus pe colină. “Ce face oare?” – se întrebară ei. Unul dintre ei spuse: “Scrutează împrejurimile, probabil şi-a pierdut o vacă”. “Nu, - obiectă altul – nu pare să caute ceva, s-ar spune mai curând că aşteaptă pe cineva care urcă colina mai încet decât el”. Un al treilea spuse: “Nu caută nimic şi nu aşteaptă pe nimeni. e plonjat în contemplarea Divinului”. Cum nu reuşeau să se pună de acord, ei se duseră lângă saddou. “Ai pierdut o vacă?” – întrebă primul. “Nu” – răspunse ascetul. “Atunci aştepţi pe cineva?” – presupuse al doilea. “Nu” – replică călugărul. “Poate îl contempli pe Dumnezeu?” – făcu al treilea. Răspunsul fu de asmeeni negativ. “Atunci, ce faci aici?” – strigară cei trei. “Nu fac nimic. Stau în picioare. Atât. Exist” – răspunse călugărul.
Existaţi şi voi cu aceeaşi simplitate. Nu faceţi nimic special. Atunci, ceea ce scapă oricărui limbaj va apare. Chintesenţa tuturor experienţelor, naşterea adevărului, realizarea Eu-lui vostru real, apariţia Divinului.

Cunoasterea de Sine (OSHO RAJNEESH)

Read more...

IUBIREA LUI DUMNEZEU FATA DE OM

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.

Read more...

EMOŢIA, GANDUL, SENTIMENTUL,

EMOTIA

Emoţia poate fi considerată sursa puterii care ne impulsionează în a ne atinge scopurile vieţii. Prin energia emoţiei ne alimentăm gândurile, pentru a le face reale. Totuşi, forţa emoţiei însăşi poate fi dispersată şi fără o direcţie anume. Prezenţa gândului este ceea ce dă emoţiei direcţie, aducând viaţă imaginilor din gândurile noastre. Tradiţii străvechi sugerează că noi suntem capabili de două emoţii principale. Poate mai exact, am putea spune că, pe parcursul vieţilor noastre, experimentăm diferite situaţii care se reduc la o singură emoţie. Iubirea este una dintre extremele unor astfel de situaţii. Tot ceea ce am învăţat că este opusul iubirii, reprezintă cea de-a doua emoţie - frica. Calitatea emoţiei noastre determină felul în care este ea exprimată. Uneori în mişcare, alteori găzduită de ţesuturile trupului nostru, emoţia este strâns legată de dorinţă - forţa care ne impulsionează să manifestăm rodul imaginaţiei noastre.

GÂNDUL

Gândul poate fi considerat sistemul de ghidare care ne direcţionează emoţiile. Imaginea sau ideea creată de gândul nostru determină încotro ni se îndreaptă emoţia şi atenţia. Gândul este strâns asociat cu imaginaţia, fapt surprinzător pentru mulţi, gândul în sine dispune de puţină energie, - el este doar o posibilitate care nu are energia necesară pentru a-i da viaţă. Aceasta este frumuseţea gândului pur. În absenţa emoţiei, nu există nici o altă putere care să ne transforme gândurile în realitate. În absenţa emoţiei, darul gândirii este cel ce ne permite să modelăm şi să simulăm posibilităţile vieţii într-un mod inofensiv fără a crea frică sau haos. Noi dăm viaţă creaţiilor imaginaţiei, doar prin dragostea sau frica faţă de obiectul gândurilor noastre.

SENTIMENTUL

Sentimentul poate exista doar în prezenţa gândului şi a emoţiei, deoarece el reprezintă unirea dintre cele două. Când simţim, de fapt experimentăm dorinţa emoţiei noastre, contopită cu imaginaţia gândurilor noastre. Sentimentul este cheia în rugăciune, întrucât creaţia răspunde lumii sentimentelor noastre. Pentru a înţelege de ce atragem sau respingem oameni, situaţii şi
stări, trebuie sa ne privim sentimentele. Prin definiţie, pentru a avea un sentiment, trebuie ca mai înainte să avem la bază atât un gând, cât şi o emoţie. În ceea ce priveşte atingerea celui mai înalt nivel al stăpânirii de sine, provocarea constă în a identifica ce gânduri şi ce emoţii sunt
reprezentate ca fiind sentimentele noastre.
Din aceste trei definiţii scurte şi, probabil, prea simplificate,putem vedea clar de ce este imposibil să îndepărtăm, prin gândire, anumite experienţe înspăimântătoare şi dureroase. Gândul este doar o componentă a experienţei noastre „vederea” în mintea noastră a posibilelor rezultate. Durerea este însă, un sentiment - produsul gândului nostru, alimentat de iubirea sau de frica noastră în legătură cu ceea ce mintea crede că sa întâmplat, ţinând cont de această formulă, maeştrii esenieni ne invită să ne vindecăm amintirile legate de cele mai dureroase experienţe ale noastre, schimbând emoţia pe care am investit-o în experienţa respectivă. Reprezentând vechiul fundament al axiomei moderne „energia urmăreşte atenţia” o parabolă foarte concisă din
Evanghelia Q, care s-a pierdut, descrie acest concept: „Oricine încearcă să-şi protejeze viaţa, şi-o va pierde.” Aceste câteva cuvinte, aparent simple, explică de ce, uneori, noi atragem în vieţile noastre acele experienţe pe care ne-am dori cel mai puţin să le avem. În acest exemplu, pe
măsură ce ne pregătim şi ne apărăm împotriva oricărei posibilităţi şi situaţii de natură a ne periclita viaţa, modelul sugerează că, de fapt, noi atragem atenţia spre exact experienţa pe care alegem s-o evităm. Nedorind-o, noi creăm condiţiile care îi permit să existe. În loc să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce nu vrem, o alegere superioară ar fi aceea de a ne identifica cu ceea ce alegem să aducem în vieţile noastre şi de a trăi din acea perspectivă. Afirmaţiile constituie un exemplu minunat al exact acestui principiu. În ultimul timp, afirmaţiile au devenit foarte populare în rândul practicanţilor unor învăţături spirituale şi ezoterice. În cadrul
acestor tradiţii se sugerează că, prin afirmarea acelor lucruri pe care alegem să le experimentăm în vieţile noastre deseori, de mai multe ori pe zi - acestea vor ajunge să se manifeste. Ca o
regulă însă, cu cât afirmaţia este mai concisă, cu atât efectul va fi mai clar. Cuvintele afirmaţiilor noastre deseori reflectă o dorinţă de schimbare a vieţii, cum ar fi: „Partenerul perfect pentru mine va apărea acum” sau „Am o viaţă abundentă, acumşi în viitor.” Cunosc oameni care şi-au făcut o disciplină serioasă din a rosti afirmaţii. Ei îşi încep ziua stând în baie şi,citind toate bileţelele lipite pe oglindă, care le reamintesc de afirmaţiile lor. În timp ce conduc spre lucru dimineaţa, ei citesc alte bileţele, cele de pe bordul maşinii, sau cele care atârnă de oglinda
retrovizoare. În birourile de la serviciu, pe mese şi pe monitoarele computerelor sunt şi mai multe bileţele, fiecare cu scopul de a le reaminti de acele lucruri pe care au ales să le aibă,
să le schimbe, sau să le aducă în vieţile lor.
Evident, pentru unii oameni afirmaţiile au deschis uşi importante. Pentru prima dată, oamenii au început să se simtă înzestraţi cu puterea de a-şi schimba viaţa şi răspunzători în ceea ce priveşte evenimentele pe care le trăiesc. Pentru unii, afirmaţiile au dat, în mod evident, roade. Pentru mulţi, totuşi, ele n-au adus nimic nou. După luni şi luni în care au repetat formulele creatoare, fără nici un rezultat, ei pur şi simplu au renunţat să mai rostească afirmaţiile. Vechiul nostru
model de gândire, emoţie şi simţire i-ar putea ajuta pe aceştia să înţeleagă ce s-a întâmplat - sau de ce nu s-a întâmplat.

Sursa:Cartea-Efectul Isaia-Gregg Braden

Read more...