Byron Katie sau revelatia acceptarii divine a realitatii

motto: Cu cât te înţelegi mai bine pe tine însuţi şi emoţiile tale, cu atât devii un mai mare iubitor al realităţii (Baruch Spinoza)
“Nu faptele ne tulbură, ci gândurile noastre despre ele”

Prima dată când am urmărit Lucrarea (The Work) , mi-am dat seama că sunt martor al unui lucru remarcabil. Am văzut o succesiune de oameni, tineri şi bătrâni, cu şi fără studii superioare, care învăţau să-şi pună sub semnul întrebării propriile gânduri, gândurile cele mai dureroase pe care le aveau. Cu ajutorul intuitiv şi plin de iubire al lui Byron Katie (toată lumea îi spune Katie), aceşti oameni descopereau calea nu doar către rezolvarea problemelor lor imediate, ci şi către o stare de spirit în care cele mai profunde întrebări îşi găseau răspuns. Am petrecut o bună parte a vieţii mele studiind şi traducând textele clasice ale marilor tradiţii spirituale şi am recunoscut ceva foarte similar întâmplându-se aici. Nucleul acestor tradiţii – în lucrări precum Cartea lui Iov, Tao Te Ching, Bhagavad Gita – îl constituie întrebările intense în legătură cu viaţa şi cu moartea şi înţelepciunea profundă şi plină de bucurie ce vine odată cu răspunsul. Acea înţelepciune, mi s-a părut mie, era locul în care se situa Katie şi direcţia în care se îndreptau aceşti oameni.

Pe când îi urmăream din scaunul meu din mijlocul unei săli de conferinţe aglomerate, cinci bărbaţi şi femei, unul după altul, au învăţat ce este eliberarea chiar cu ajutorul gândurilor ce le provocau suferinţă – gânduri precum „Soţul meu m-a trădat” sau „Mama mea nu mă iubeşte suficient”. Punând pur şi simplu patru întrebări şi ascultând răspunsurile pe care le-au descoperit în ei, aceşti oameni şi-au deschis mintea către intuiţii profunde, vaste şi transformatoare. Am văzut un bărbat care ani de zile suferise din cauza furiei şi a resentimentelor faţă de tatăl lui alcoolic, luminându-se în faţa ochilor mei în doar patruzeci şi cinci de minute. Am văzut o femeie căreia aproape că-i fusese prea teamă să vorbească după ce aflase de răspândirea cancerului de care suferea încheind seminarul în lumina înţelegerii şi a acceptării. Trei dintre cei cinci nu mai parcurseseră Lucrarea înainte, şi totuşi acesta nu a părut să fie mai anevoios pentru ei decât pentru ceilalţi doi, şi nici descoperirile nu au fost mai puţin profunde. Cu toţii au început prin a-şi da seama de un adevăr atât de elementar, încât este, adesea, invizibil: faptul că (în cuvintele filozofului grec Epictet) „suntem tulburaţi nu de ceea ce ni se întâmplă, ci de gândurile noastre în legătură cu ceea ce ni se întâmplă”. Imediat ce au pătruns acest adevăr, întreaga lor perspectivă s-a schimbat.

Înainte să experimenteze ei înşişi Lucrarea lui Byron Katie, mulţi cred că este prea simplu pentru a fi eficient. Însă tocmai această simplitate îl face atât de eficient. În ultimii doi ani, de când ne-am cunoscut eu şi Katie (acum suntem căsătoriţi), am parcurs Lucrarea de mai multe ori, lucrând cu gânduri de care nici nu eram conştient. Şi am urmărit mai bine de o mie de oameni făcând acelaşi lucru în evenimente publice pe întreg teritoriul Statelor Unite şi în Europa, acoperind întreaga paletă de probleme umane: de la boli grave, moartea părinţilor sau a copiilor, abuz psihologic şi sexual, dependenţă, nesiguranţă financiară, probleme profesionale şi chestiuni sociale, până la frustrările uzuale ale vieţii de zi cu zi. Iar şi iar, am văzut cum Lucrarea a transformat rapid şi radical modul în care oamenii se gândesc la problemele lor. Şi când modul de a gândi se schimbă, problemele dispar.
„Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională” (Budha)

Oricând suntem cuprinşi de un sentiment stresant – orice, de la disconfort uşor până la suferinţă, furie şi disperare intense –, putem fi siguri că există un gând anume care ne provoacă reacţia, fie că suntem sau nu conştienţi de el. Soluţia pentru a pune capăt acestui stres este să analizăm gândurile care se află în spatele lui, şi oricine poate face asta singur, având nevoie doar de o foaie de hârtie şi de un creion. Cele patru întrebări care constituie Lucrarea şi pe care le veţi vedea în context, dezvăluie punctul în care gândurile noastre nu sunt adevărate în ce ne priveşte. Prin acest proces – Katie îi mai spune şi „Interogatoriul” – descoperim că toate conceptele şi judecăţile în care credem sau pe care le luăm de bune sunt o distorsionare a stării de fapt. Când ne credem gândurile, şi nu ceea ce este cu adevărat real pentru noi, trăim întreaga gamă de tulburări emoţionale pe care le numim suferinţă. Suferinţa este o alarmă naturală care ne avertizează că ne agăţăm de un gând; când nu ascultăm cu atenţie acest avertisment, ajungem să acceptăm această suferinţă ca fiind o parte inevitabilă a vieţii. Însă nu este. Budha spunea că durerea este inevitabila atunci când suntem în trupuri, dar suferinţa, care nu este decat o prelungire mentală a durerii, este complet inutilă. Lucrarea nu face decât să demonteze mecanismul mental al suferinţei inutile şi prezintă similitudini izbitoare cu koanul zen şi cu dialogul socratic. Însă nu izvorăşte din nicio tradiţie, fie ea occidentală sau orientală. Este simplu şi direct şi a fost revelat în mintea unei femei obişnuite, care nu avea nicio intenţie de a da naştere la aşa ceva.
Revelaţia

Pentru a-ţi atinge adevărata natură, trebuie să aştepţi momentul potrivit şi condiţiile propice. Când acest moment soseşte, te trezeşti ca dintr-un vis. Înţelegi că ceea ce ai descoperit îţi aparţine şi că nu vine din afara ta.(Sutra budistă)

Totul a început într-o dimineaţă de februarie în anul 1986, când Byron Kathleen Reid, o femeie de 43 de ani dintr-un orăşel din deşertul Californiei de Sud, s-a trezit, într+o dimineaţă, pe podeaua unui centru de reabilitare.

După o viaţă obişnuită – două căsătorii, trei copii, o carieră de succes –, Katie intrase, în ultimii zece ani, într-un declin ce o aruncase în braţele furiei, paranoiei şi disperării. Timp de doi ani fusese atât de deprimată, încât rareori reuşea să iasă din casă; petrecea săptămâni în şir în pat, făcând afaceri din dormitor prin telefon, incapabilă să-şi facă măcar baie sau să se spele pe dinţi. Copiii treceau pe vârfuri prin dreptul camerei ei, pentru a-i evita crizele de furie. În cele din urmă, s-a internat într-un centru pentru femei cu boli de nutriţie, singura instituţie pentru care compania de asigurări îi plătea internarea. Ceilalţi pacienţi erau atât de înspăimântaţi de ea, încât a fost cazată singură, într-un salon de la mansardă.

Într-o dimineaţă, după aproximativ o săptămână, în timp ce zăcea pe podea (se simţise prea nedemnă pentru a dormi în pat), Katie s-a trezit fără a avea idee despre cine sau ce era. „Nu mai existam”, spune ea. „Toată furia mea, toate gândurile care mă măcinaseră, întreaga mea lume, întreaga lume, toate dispăruseră. În acelaşi timp, râsul a ieşit din profunzimile fiinţei mele şi s-a revărsat pur şi simplu. Totul era de nerecunoscut. Era ca şi cum altcineva se trezise în locul meu. Am deschis ochii. Acel Altcineva privea prin ochii mei. Şi era atât de încântat! Era beat de bucurie. Nimic nu era separat şi nimic nu-i părea inacceptabil; totul era el însuşi.”

Când Katie s-a întors acasă, familia şi prietenii au simţit că era cu totul alt om. Fiica ei, Roxann, care avea şaisprezece ani pe atunci, povesteşte:„Am ştiut că furtuna perpetuă luase sfârşit. Întotdeauna ţipase la mine şi la fraţii mei şi ne criticase; îmi era teamă să stau în aceeaşi încăpere cu ea. Acum, părea absolut împăcată. Stătea nemişcată cu orele pe scaunul de la fereastră sau în deşert. Era bucuroasă şi inocentă asemenea unui copil, şi părea că debordează de iubire. Oameni cu probleme au început să bată la uşa noastră şi să-i ceară ajutorul. Stătea cu ei şi le punea întrebări. Principala întrebare era «Este adevărat acest lucru?». Când veneam acasă nefericită şi aveam o problemă, ca de exemplu: «Prietenul meu nu mă mai iubeşte», mama se uita la mine ca şi cum ar fi ştiut că nu era posibil şi mă întreba: «Scumpo, cum să fie adevărat aşa ceva?», ca şi cum tocmai i-aş fi spus că locuim în China.”

Când cei din jur au înţeles că vechea Katie nu avea să se mai întoarcă, au început să facă speculaţii în legătură cu ce se întâmplase cu ea. Oare avusese loc un miracol? Ea nu-i prea ajuta. Abia după multă vreme a reuşit să-şi descrie experienţa în mod inteligibil. Vorbea despre o libertate care se trezise în interiorul ei. Spunea, de asemenea, că, prin întrebările pe care şi le pusese, îşi dăduse seama că vechile ei gânduri erau neadevărate.

La scurt timp după ce Katie s-a întors de la centru, casa a început să-i devină neîncăpătoare de oameni care auziseră de ea şi veniseră să înveţe. Ea era capabilă să-şi comunice interogatoriul interior în forma unor întrebări clare, pe care oricine îşi dorea eliberarea le putea aplica de unul singur, fără ea. Curând, a început să fie invitată să se întâlnească cu grupuri mici de oameni care se adunau în sufrageriile unuia sau altuia dintre ei. Gazdele o întrebau adesea dacă era „iluminată”. Iar ea răspundea: „Sunt doar o femeie care ştie diferenţa între ceea ce doare şi ceea ce nu”.
Transformarea

În anul 1992, a fost invitată în California de Nord, iar Lucrarea s-a răspândit foarte rapid de atunci înainte. Katie a acceptat fiecare invitaţie. Este pe drumuri aproape tot timpul din 1993 încoace, demonstrând Lucrarea în subsoluri de biserici, centre comunitare, săli de conferinţe, în faţa unor grupuri mici sau mari de oameni. Iar Lucrarea a pătruns în tot felul de organizaţii, de la corporaţii, firme de avocatură şi clinici de psihoterapie, până la spitale, închisori, biserici şi şcoli. Acum, este o tehnică populară şi în alte părţi ale lumii unde a călătorit Katie. Peste tot în America şi Europa există grupuri de oameni care se întâlnesc în mod regulat pentru a parcurge Lucrarea în scopul eliberării de suferinţă.

Katie spune adesea că singurul mod în care poţi înţelege Lucrarea este să-l aplici. Însă este bine de notat faptul că interogarea se potriveşte perfect cu cercetările actuale asupra biologiei minţii. Cercetările neurologice contemporane identifică o anumită parte a creierului, numită uneori „interpretul”, ca sursă a poveştii interne familiare ce ne conferă sentimentul de sine. Doi mari cercetători în domeniu caracterizează natura şireată şi înşelătoare a poveştii spuse de interpret. Antonio Damasio o descrie astfel: „Poate că cea mai importantă revelaţie este tocmai asta: că emisfera cerebrală stângă a fiinţelor umane este predispusă la născocirea de poveşti care nu au neapărat legătură cu realitatea”. Iar Michael Gazzaniga scrie: „Emisfera stângă a creierului îşi ţese povestea pentru a se convinge pe sine şi pe tine că deţine controlul… La ce foloseşte să ai un «agent de presă» în emisfera stângă a creierului? Interpretul încearcă să ne menţină vie povestea personală. Iar pentru asta, trebuie să învăţăm să ne minţim pe noi înşine”. Aceste intuiţii, bazate pe experimente solide, ne demonstrează că tindem să ne luăm în serios propriile „comunicate de presă”. Adesea, când credem că suntem raţionali, de fapt suntem păcăliţi de propria noastră gândire. Această trăsătură explică cum ajungem în situaţiile dureroase pe care Katie le-a recunoscut în propria-i suferinţă. Auto-interogarea pe care a descoperit-o foloseşte o capacitate diferită şi mai puţin cunoscută a minţii de a găsi ieşirea din propria-i capcană.

După ce au parcurs Lucrarea, mulţi oameni trăiesc un sentiment imediat de uşurare şi de eliberare de gândurile care îi făceau atât de nefericiţi. Dar dacă Lucrarea ar fi doar o experienţă de moment, ar fi mult mai puţin util decât este. Dar este un fenomen continuu şi profund de auto-conştientizare, nu un remediu rapid. „Este mai mult decât o tehnică”, spune Katie. „Aduce la viaţă, din străfundurile noastre, un aspect înnăscut al fiinţei noastre.”

Cu cât aprofundezi mai mult Lucrarea, cu atât mai puternic devine. Cei care au practicat interogarea o vreme spun adesea: „Lucrarea nu mai este ceva ce fac. El mă face pe mine”. Ei descriu cum, fără o intenţie conştientă, mintea observă fiecare gând stresant şi îl anihilează înainte ca el să poată provoca vreo suferinţă. Conflictul lor intern cu realitatea a dispărut şi descoperă că ceea ce a rămas este iubirea – iubirea faţă de ei înşişi, faţă de alţi oameni şi faţă de tot ceea ce le oferă viaţa. Să iubeşti ceea ce este, realitatea, devine la fel de simplu şi de natural ca respiraţia.

Aşa s-a născut această superbă carte, Iubeşte ceea ce este, nu din mintea, ci din experienţa lui Byron Katie. Unii au spus că este o carte care schimbă vieţi, dar adevărul este cu mult mai mare. Cartea nu-ţi schimbă viaţa, dar te învaţă pe tine s-o faci. Nu-ţi dă puterea schimbării, ci o descoperă în tine. Cartea este un instrument prin care inveţi cum să parcurgi Lucrarea, dar TU eşti acela care lucrează. Este adevărat că milioane de oameni şi-au schimbat vieţile şi au scăpat de suferinţa pe care şi-o provocau singuri, prin gândurile lor, cu ajutorul acestui proces, dar asta e frumuseţea: procesul, Lucrarea, este de natură interioară. Ei singuri s-au eliberat.

(Stephen Mitchell)