SCRIEŢI-VĂ POVESTEA CU IUBIRE

luni, 30 mai 2011


''Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte. Eu nu mă tem să le spun în faţă oamenilor „Te iubesc”, chiar dacă nu-i cunosc. Probabil că unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Cum poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?”. Dar eu nu am nevoie să îi cunosc pe oameni. Nu simt nevoia să îmi justific iubirea. Îi iubesc pentru că acest lucru îmi face plăcere. Iubirea care ţâşneşte din mine mă face fericit, şi nu-mi pasă dacă alţii mă resping pentru acest lucru, căci eu nu mă resping pe mine însumi. În povestea mea, eu trăiesc într-un love-story continuu, în care totul mi se pare frumos. A trăi în iubire înseamnă a renaşte. Înseamnă a reveni la integritatea ta, la cel care erai înainte de cunoaştere. Când îţi redobândeşti integritatea, urmezi întotdeauna iubirea. Îţi trăieşti viaţa ca pe un love-story etern, căci atunci când te iubeşti pe tine însuţi este uşor să îi iubeşti şi pe cei din jur. Singurătatea nu te sperie, ci te face fericit, iar dacă totuşi doreşti să te întâlneşti şi cu alţii, faci acest lucru pentru că doreşti să-ţi împărtăşeşti fericirea cu ei. Iubirea ta este atât de mare încât nu mai ai nevoie de iubirea altora pentru a fi fericit. Asta nu înseamnă că respingi vreodată iubirea lor. Dimpotrivă. De vreme ce accepţi o mâncare bună, un vin bun, o muzică bună, de ce nu ai accepta şi iubirea oamenilor? Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma-urmei este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi. Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, fiindcă dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte.
Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur. Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dimpotrivă, atunci când te iubeşti singur, chiar şi vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi. Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru nu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea cunoaşterii ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane. Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău. Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru aceasta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi. Aceasta este însă numai una din direcţiile pe care le poate lua iubirea. Fiecare activitate din viaţa noastră poate deveni un veritabil ritual al iubirii. Simţim cu toţii nevoia de a mânca; de aceea, putem face din alimentaţie un ritual asemănător cu cel al respiraţiei. Hrana este şi ea iubire, iar atunci când ne bucurăm de ea, atunci când îi savurăm plenar gustul şi aroma, putem trăi una dintre cele mai senzuale experienţe cu putinţă. Există atâta iubire în actul de a mânca. Cunosc chiar şi o mantra pe care o puteţi folosi pentru a vă amplifica această plăcere. Ea constă doar dintr-un singur sunet: „Mmmm!”
Dacă veţi practica iubirea alimentelor de fiecare dată când mâncaţi, cât de curând acest lucru va deveni o obişnuinţă, un ritual prin care vă puteţi exprima recunoştinţa, primind iubirea fără a opune rezistenţă. Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea. Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflecţia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat şi te simţi incredibil de fericit. Mulţi oameni m-au întrebat: „Miguel, tu eşti fericit tot timpul? Nu ţi se întâmplă niciodată să fii prost-dispus?”. După părerea mea, a fi prost-dispus este ceva perfect normal. Uneori, sunt prost-dispus pentru că nu am dormit îndeajuns. Dacă într-o noapte nu dorm decât două ore, dimineaţa nu mă trezesc prea bine-dispus. Mă simt oooof!, dar acel oooof! Nu este direcţionat împotriva nimănui. De ce m-aş comporta urât cu altcineva numai pentru că trupul meu şi-ar dori să doarmă mai mult? Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot satisface dorinţa chiar în acel moment, fac ce am de făcut, după care mă culc şi îmi las trupul să se odihnească. Consider că am toate drepturile de a fi prost-dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost-dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?”. Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi. Este atât de uşor să îţi scrii povestea plin de iubire. De ce să complicăm lucrurile, când iubirea este adevărata noastră natură? Atunci când nu respectăm ceea ce suntem cu adevărat, noi opunem rezistenţă în calea iubirii. De multe ori, ne temem să iubim pentru că nu ezităm să credem în cea mai mare dintre minciuni, şi anume „Iubirea provoacă suferinţă”. Aşa cum am spus de atâtea ori, iubirea nu provoacă niciodată suferinţă. Ea nu poate provoca altceva decât plăcere. Din păcate, ea poate fi folosită (în mod greşit) pentru a-ţi provoca singur suferinţă.
Chiar dacă altcineva te iubeşte sincer, tu nu-i apreciezi iubirea, din cauza minciunilor pe care le auzi în mintea ta. Ajungi chiar să-ţi spui: „Ce vrea această persoană de la mine? Cu siguranţă, vrea să profite de pe urma mea”. Imaginaţia povestitorului nu are limite. Dacă nu percepeţi iubirea, dacă nu o puteţi recunoaşte, acest lucru se datorează faptului că nu ştiţi să recunoaşteţi decât otrava din interiorul dumneavoastră. Eu sunt responsabil pentru ceea ce spun, dar nu şi pentru ceea ce înţeleg cei din jur. Le pot dărui iubirea mea, dar ei o pot interpreta în fel şi chip, considerând chiar că-i judec, sau cine ştie… singurul care ştie ce va mai inventa în continuare este povestitorul fiecăruia. Dacă am renunţa să mai credem în aceste prostii, ar fi atât de uşor să ne înţelegem unii cu ceilalţi. Oamenii sunt născuţi pentru a iubi. Înainte de a dobândi cunoaşterea, inima copilului este complet deschisă. El nu este atras decât de iubire şi nu simte o respingere decât pentru acele locuri în care nu există iubire. După ce apare vocea cunoaşterii, el procedează exact invers: se simte atras de locurile în care nu există iubire şi pleacă din acele locuri în care există iubire. Avem întotdeauna de ales, iar dacă ne-am iubi cu adevărat pe noi înşine, am alege iubirea. Nu am mai accepta niciodată să fim răniţi, acceptând abuzurile şi minciunile altora. Dacă ne rănesc, cei din jur o fac pentru că acceptăm să fim răniţi, pentru că stăm şi nu plecăm. Şi totuşi, noi rămânem, pentru că suntem convinşi că merităm pedeapsa respectivă. Apoi îi învinovăţim pe ceilalţi pentru că ne-au făcut să ne simţim atât de prost, dar soluţia nu este asta. Soluţia era să plecăm şi să nu stăm acolo. Cum poţi crede pe cineva care îţi spune: „Te iubesc”, după care te tratează cu lipsă de respect şi cu violenţă emoţională? Cum îl poţi crede, când vezi că nu doreşte decât să îţi controleze viaţa, să-ţi spună ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, ce ai dreptul şi ce nu ai dreptul să crezi? Cum poate pretinde cineva că te iubeşte, încărcându-te apoi cu toate gunoaiele sale emoţionale, cu gelozia şi invidia sa? Cum îi poţi spune cuiva „Te iubesc”, făcându-l apoi să sufere în fel şi chip şi transmiţându-i părerea ta proastă despre el? „Simt nevoia să-ţi spun ce nu este în regulă cu tine tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să te judec, să îţi demonstrez vinovăţia şi să te pedepsesc tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să îţi spun tot timpul că greşeşti şi să te fac să te simţi mizerabil tocmai pentru că te iubesc”. Din cauza acestei „iubiri”, oamenii sunt nevoiţi să suporte toate crizele de mânie, de gelozie şi toată prostia celor care „îi iubesc”. Chiar credeţi că acest lucru înseamnă iubire? Nici vorbă! Este cel mai curat egoism, dar oamenii se încăpăţânează să-i spună „iubire”, după care trag concluzia: „Iubirea provoacă suferinţă”. În realitate, ei se rănesc singuri, prin minciunile lor. Tate certurile care afectează atâtea relaţii de cuplu au la bază numai prostii. Ele nu au nimic de-a face cu iubirea, ceea ce explică de ce sunt atât de hămesiţi după iubire oamenii. Când eşti incapabil de iubire, este evident că nu poţi împărtăşi acest sentiment într-o relaţie de cuplu (sau de prietenie).
În schimb, dacă eşti deschis faţă de iubire, o vei recepta imediat; dacă celălalt este la rândul lui incapabil de iubire, nimeni nu te obligă să rămâi alături de el. Ai tot dreptul să fii deschis faţă de iubire, dar nu şi faţă de abuzurile altuia. Nu fiţi niciodată deschişi faţă de certuri, de învinovăţiri, de otrava celor din jur. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe sine, nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect. Mulţi oameni îmi spun: „Doamne, cât îmi doresc pe cineva care să mă iubească. Cât mi-aş dori să cunosc pe cineva cu care să mă potrivesc şi cu care să-mi împart viaţa”. Ce înseamnă însă „să te potriveşti cu altcineva”? Totul pleacă de la felul în care înţelegi să te porţi cu tine însuţi. Dacă te tratezi singur cu egoism, nu vei face decât să te foloseşti de celălalt pentru a-ţi face mai departe rău. Cum am putea aspira la o relaţie de iubire când nici măcar nouă nu ne place de noi înşine? Cum am putea pretinde că iubim pe altcineva când suntem incapabili să ne iubim pe noi înşine? Este imposibil să îţi respecţi partenerul când nu te respecţi pe tine însuţi, când te simţi nedemn şi bun de nimic. Cum ai putea să-ţi respecţi partenerul când nu poţi să te respecţi pe tine însuţi? Cum poţi dărui ceva ce nu ai? Cea mai frumoasă poveste de iubire începe întotdeauna cu tine însuţi. Tu nu poţi fi responsabil decât pentru o jumătate a relaţiei, respectiv pentru tine însuţi. Dacă te respecţi pe tine, îţi vei respecta şi partenerul. Atunci vei putea dărui iubire, şi o vei putea primi. Dacă eşti însă plin de otravă, asta este tot ce vei putea dărui. Dacă îţi faci singur rău, vei simţi nevoia să-l răneşti şi pe cel de lângă tine. Acest comportament este cu adevărat prostesc. Când auzi poveştile oamenilor, inclusiv propria ta poveste, nu asculţi de fapt decât minciuni. Dincolo de aceste minciuni nu există însă decât iubire, căci întreaga natură, inclusiv oamenii, sunt una cu Dumnezeu. Orice om este divin, este perfect, este un artist. Fiecare îşi creează propria poveste, trăind apoi iluzia că ea este reală. El îşi trăieşte întreaga viaţă încercând să-şi justifice povestea. Din păcate, în acest fel nu face decât să îşi irosească inutil viaţa. Aşa cum spuneam mai devreme, viaţa este foarte scurtă. Nu avem de unde şti dacă prietenii, copiii, partenerul de viaţă vor continua să mai fie aici şi mâine. Imaginaţi-vă că vă certaţi cu copilul sau cu partenerul dumneavoastră de viaţă, căci dorinţa de a vă exprima opinia este mult prea importantă pentru dumneavoastră ca să nu-i daţi curs. Vă pierdeţi controlul, din cauza minciunilor în care credeţi, şi îl răniţi îngrozitor. A doua zi descoperiţi că a murit. Cum vă simţiţi ştiind că i-aţi spus toate acele lucruri, în care nici măcar nu credeţi cu adevărat? Viaţa noastră este atât de scurtă încât de fiecare dată când îmi văd copiii, mă bucur cât pot de mult. Ori de câte ori am prilejul, mă bucur de soţia mea, de părinţi, de prieteni, de adepţii mei. Dar cel mai mult mă bucur de mine însumi, căci de mine nu mă despart niciodată. De ce mi-aş risipi preţiosul timp pe care îl petrec cu mine însumi judecându-mă, respingându-mă, făcându-mă să mă simt vinovat şi ruşinat?
De ce mi-aş risipi energia în stări de mânie sau gelozie, care îmi fac atâta sânge rău? Dacă am o stare de neplăcere emoţională, încerc să descopăr cauza ei, după care o rezolv. În acest fel, îmi regăsesc fericirea şi continui liniştit să îmi trăiesc povestea vieţii. Atunci când îţi scrii povestea cu iubire, iubeşti necondiţionat eroul principal. Aceasta este marea diferenţă între vechea poveste, bazată pe minciuni, şi noua poveste, bazată pe iubire. Atunci când te iubeşti necondiţionat, explici şi justifici tot ce percepi prin ochii iubirii. Ori de câte ori noul erou principal îţi captează atenţia, aceasta devine focalizată asupra iubirii. În acest fel, este uşor să iubeşti şi celelalte personaje din poveste cu aceeaşi iubire necondiţionată, căci aceasta a devenit natura eroului principal. Aşa acţionează înţelepciunea; la urma-urmei, totul ţine de un bun-simţ elementar. Acesta este scopul tuturor religiilor şi tradiţiilor spirituale din întreaga lume. Iubirea este ceva atât de simplu. Nimic nu este mai ușor şi mai minunat decât să iubeşti, dar iubirea trebuie să înceapă cu tine însuţi. Atunci când te iubeşti pe tine însuţi şi când îţi conştientizezi iubirea, toate celelalte se îmbunătăţesc. Puţini oameni ştiu cum să iubească în mod conştient. Cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu-şi dau seama că ceea ce simt este iubire. Ei văd un copilaş care le zâmbeşte şi simt o senzaţie de căldură în inimă. Aceasta este iubirea, dar vocea cunoaşterii îi împiedică să conştientizeze acest lucru: „Nu, nu este iubire”. Oamenii trăiesc atâtea clipe de iubire, dar nici măcar nu-şi dau seama de acest lucru. Iubirea şi respectul sunt cele mai mari lecţii pe care le putem preda copiilor noştri, dar singura manieră prin care putem face acest lucru este să ne iubim şi să ne respectăm pe noi înşine. Nu există nici o altă cale de a transmite aceste sentimente. Aşa cum spuneam mai devreme, nu putem dărui decât ceea ce avem, la fel cum nu putem comunica decât ceea ce cunoaştem. Părinţii noştri ne învaţă ceea ce au învăţat la rândul lor de la părinţii lor. Cum ne-ar putea învăţa ceva diferit? De aceea, nu trebuie să ne învinovăţim părinţii pentru programul pe care ni l-au inoculat. Nu trebuie să ne învinovăţim profesorii pentru învăţăturile pe care ni le-au transmis la şcoală. Ne-au oferit ceea ce ştiau ei mai bine. Nu cunoşteau altceva, aşa că şi-au transmis cunoaşterea mai departe, către generaţia următoare. Singura şansă de a rupe acest lanţ al slăbiciunilor constă în schimbarea adulţilor, în transformarea noastră. Copiii noştri observă totul. Ei învaţă în primul rând ce văd, nu numai ce le spunem noi. De pildă, le spunem: „Să nu minţi niciodată”. Câteva clipe mai târziu, cineva bate la uşă, iar noi îl trimitem să răspundă: „Spune-i celui de la poartă că nu sunt acasă”. Copiii văd acest comportament duplicitar şi învaţă să facă la fel. Dacă părinţii lor nu sunt niciodată acasă, acest comportament li se pare normal. Mai târziu, când cresc, se vor comporta exact la fel cu copiii lor, care vor creşte şi ei singuri. Copiii vorbesc la fel cum vorbim şi noi. Dacă înjurăm când suntem acasă, vor înjura şi ei. Dacă suntem violenţi cu ei, la fel vor fi şi ei. Dacă ne certăm între noi, revărsând asupra partenerului de viaţă mânia şi otrava noastră emoţională, copiilor noştri li se va părea un comportament normal; mai târziu, vor face şi ei acelaşi lucru, căci aşa au început să-şi scrie prima poveste. În schimb, dacă în căminul nostru există respect şi iubire, povestea lor va fi impregnată cu aceste sentimente.
Cu cât dispunem de mai multă iubire, cu atât mai mare este iubirea pe care o putem dărui şi primi. Scopul oricărei relaţii este acela de a dărui şi de a primi unul de la celălalt. O relaţie nu are nevoie de prea multe cuvinte. Atunci când ne împărţim timpul cu altcineva, adevărata comunicare care contează este cea a sentimentelor, nu cea prin cuvinte. Dacă dorim totuşi să folosim cuvinte, nu trebuie să ne pierdem în ele. Sunt suficiente numai două: „Te iubesc”. Adevărata fericire nu este generată de iubirea pe care o simt alţii pentru tine, ci de iubirea ta pentru ei. Atunci când experimentăm iubirea, este greu să găsim cuvintele pentru a explica ce simţim, dar este cu siguranţă cea mai sublimă experienţă pe care am putea-o trăi vreodată. A experimenta iubirea înseamnă a-l experimenta pe Dumnezeu; înseamnă a trăi raiul pe pământ. Când vocea cunoaşterii nu ne mai captează atenţia, percepţia noastră devine mult amplificată. Începem să percepem atunci reacţiile noastre emoţionale, dar şi pe ale celor din jur. Treptat, percepţiile noastre se intensifică atât de mult încât începem să percepem inclusiv emoţiile copacilor, florilor, norilor, ale întregii naturi.
Ni se pare că iubirea vine de pretutindeni, inclusiv de la oamenii pe care nu îi cunoaştem. Starea se transformă curând în extaz şi nu poate fi explicată prin cuvinte. Ceea ce noi numim iubire este ceva atât de generic încât nu poate fi explicat raţional. Iubirea u poate fi explicată prin cuvinte, la fel cum nu poate fi nici adevărul. Cele două stări nu pot fi decât experimentate. Singura modalitate de a cunoaşte iubirea constă în a o experimenta, în a avea curajul de a sări în marele ocean de iubire şi în a o percepe în totalitatea ei. Aceasta este singura modalitate, dar noi suntem programaţi să ne temem atât de tare încât nu mai vedem iubirea din jurul nostru. Căutăm iubirea în alţi oameni, deşi aceştia nu sunt capabili să se iubească nici măcar pe ei înşişi. Nu este de mirare că în locul ei nu găsim decât egoism şi dorinţa de a controla totul. Iubirea nu trebuie căutată. Ea este chiar aici, căci Dumnezeu este pretutindeni; forţa vieţii este pretutindeni. Noi, oamenii creăm o poveste a separării, după care începem să căutăm ceea ce credeam că nu avem. Căutăm perfecţiunea, iubirea, adevărul, dreptatea, şi nu ne dăm seama că toate acestea se află deja înlăuntrul nostru. Tot ce căutăm în afară se află deja în noi. Nu trebuie decât să ne deschidem ochii spirituali pentru a găsi ceea ce căutăm. Nu putem face nimic pentru a îmbunătăţi ceea ce suntem deja. Unicul lucru pe care îl mai putem face este să creăm o poveste frumoasă şi să ne bucurăm de o viaţă mai bună. Cum putem crea o poveste frumoasă? Fiind autentici. Dacă eroul principal este autentic, este uşor să-ţi scrii povestea cu iubire, cu bun-simţ, cu integritate. Viaţa este darul cel mai preţios pe care îl putem primi, iar arta de a trăi este arta supremă. Cum putem învăţa însă această artă? Simplu: maestrul se naşte prin practică. Nu este o chestiune de învăţare, ci pur şi simplu de acţiune, de practică. Practicaţi iubirea ca un artist şi continuaţi astfel până când tot ce faceţi devine o expresie a iubirii dumneavoastră.''

Cum puteţi şti când aţi atins măiestria în arta iubirii? Simplu: când povestea vieţii dumneavoastră devine un love-story continuu.


DON MIGUEL RUIZ & JANET MILLS

Read more...

CALEA INTELEPTILOR

joi, 26 mai 2011


Motto: Calea cea mai lunga incepe tot cu un simplu pas...


Cu multi ani in urma, traia in sudul Italiei, intr-o pestera de pe multele Etna, un mare intelept, a carui faima depasise cu mult hotarele tarii. El se numea Ridano, iar poporul ii daduse si numele de Intelis (mare intelept).
Ridano traia in mare simplitate si totusi, se considera cel mai fericit om din lume.

Lumea credea cu tarie ca Ridano cunoaste marele secret – secretul caii care duce la fericire, aici pe Pamant, in aceasta viata.
Multi regi invidiosi i-au oferit putere si bani si au incercat chiar sa-l ameninte cu moartea, pentru a-i smulge secretul caii spre fericire. Cu cat insistau mai mult, cu atat erau mai nefericiti, caci Ridano Intelis tacea si fericirea lui era din zi in zi mai mare.
Intr-o zi a venit la el un copil si i-a spus cu simplitate :

-Domnule, la fel ca Dumneavoastra, as vrea si eu sa fiu fericit. Va rog spuneti-mi si mie care este calea spre fericire.
Ridano, vazand puritatea copilului, i-a zis :
- Tie iti voi arata calea ce duce la fericire, Vino cu mine si fii foarte atent.
Calea aceasta nu este usoara. De cele mai multe ori, orice cale fara greutati nu duce nicaieri!

Calea fericirii e o cale ingusta si abrupta si de aceea trebuie, de la inceput, sa mergi pe ea pas cu pas, incet si cu mare atentie.
Ea este aratata de Dumnezeu numai celor alesi. Copile, marele secret al caii spre fericire nu este altceva decat o serie de pasi pe care trebuie sa-i faci, cu mare concentrare si convingere, de-a lungul intregii tale vieti.


Primul pas:

... este sa stii ca Dumnezeu exista in toate lucrurile din viata ta si, pentru aceasta, trebuie sa-L iubesti si sa-I fii recunoscator pentru tot ce ai si pentru toate evenimentele care ti se intampla; sa fii multumit cu ceea ce ai si cu ceea ce nu ai: acest pas se numeste DEVOTIUNE.

Al doilea pas:

... este sa te iubesti pe tine insuti, in fiecare zi. Cand te trezesti si inainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care sa nu-l pot invinge.” Acest pas se numeste: RESPECT DE SINE.

Al treilea pas:

... este sa pui in practica tot ceea ce spui ca esti si, daca tu gandesti ca esti in stare, fa ceea ce iti propui; daca tu gandesti ca esti inteligent, actioneaza inteligent; daca tu gandesti ca esti capabil de iubire si devotament, iubeste fara teama tot ceea ce a creat Dumnezeu in jurul tau; daca tu gandesti ca nu exista obstacol pe care sa nu-l poti depasi, atunci propune-ti obiective in viata si lupta pentru realizarea lor, pana cand le vei obtine. Acest pas se numeste MOTIVARE.

Al patrulea pas:

... este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obtine partea lor, tu o vei obtine pe a ta. Sa nu pastrezi in inima ta ranchiuna impotriva nimanui, caci acest sentiment nefast nu te va lasa sa fii fericit. Trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa faca dreptate si tu iarta si uita. Acest pas se numeste ONESTITATE.

Al cincilea pas:

... este sa nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu iti apartine; aminteste-ti ca, potrivit legilor implacabile ale naturii, daca o faci, maine vei pierde ceva de mai mare valoare pentru tine. Acest pas se numeste CINSTE.

Al saselea pas:

... este ca nu trebuie sa faci pe nimeni sa sufere fizic, mental sau spiritual; toate fiintele Pamantului au dreptul sa fie respectate si iubite. Acest pas se numeste NON – VIOLENTA.

Ultimul pas:

... este sa observi cu atentie ce este in jurul tau; sa descoperi mereu in fiecare lucru, eveniment, fiinta, partea lui buna si nu lipsurile. Ajuta-i pe cei care au nevoie, fara sa te gandesti ca nu vei primi nimic in schimb. Iubeste adevarul, chiar daca el te dezavantajeaza. Acest pas se numeste DISCERNAMANT.



PACE, LUMINA SI IUBIRE

Read more...

IUBESTE!

marți, 24 mai 2011


''Iubirea ... multi vorbesc despre iubire, putini pricep ce spun sau aud. Iubire si iertare, Lumina si iubire...A devenit ceva normal sa spunem : "Te iubesc!" Pentru ca primim un cadou, pentru ca vrem ceva, pentru ca ni se face un serviciu, toti spunem "Te iubesc!". Fara sa stam prea mult sa ne gandim la ce semnifica aceste vorbe. Desi afirmam toti sus si tare ca iubim, in realitate habar nu avem ce este iubirea. Nu avem habar nici cum se manifesta, nici ce poate sa faca iubirea adevarata. Oamenii nu stiu sa iubeasca. Si imi asum aceasta afirmatie. Oare cati dintre noi au spus pana acum cuiva "Te iubesc!" fara a astepta ceva in schimb? Cati dintre noi suntem in stare sa spunem cuiva, unei persoane pe care o cunoasatem sau nu, "te iubesc" si sa si simtim din tot sufletul acest lucru? Si sa stim ca nu ne asteapta nici o recompensa? Nici macar o ceasca de ceai? Oare cati pot oferi o asemenea iubire? Neconditionata?

"Dragostea este indelung rabdatoare. Este plina de bunatate. Dragostea nu este invidioasa. Dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuvincios, nu cauta folosul sau, nu se aprinde de manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, sufera toate, crede toate, nadajduieste toate, rabda toate. "

Cam asta este dragostea. Si are multe fetze prin care se manifesta. Si e drept ca de multe ori nu le intelegem asa cum trebuie. Exista momente cand nu suntem pregatiti pentru ceea ce ni se ofera. Este greu sa invatam sa iubim. Ideea noastra despre iubire este putin mai mult eronata. Nu numai ca nu stim cum sa o oferim, dar nu suntem pregatiti nici sa o primim. Trebuie sa invatam sa iubim si sa invatam sa ne lasam iubiti. Se spune ca dragostea muta si muntii din loc. Da, asa este. Cu o singura conditie. Ca acei munti sa vrea sa fie mutati. Degeaba iubesti, degeaba iti canalizezi toata dragostea, toata energia, toate puterile catre o persoana anume. Daca acea persoana nu vrea sa accepte dragostea ta...nu ai ce sa faci. Aceasta acceptare tine de liberul arbitru al fiecaruia. Dumnezeu nu ne obliga sa il iubim. El ne ofera dragostea sa si astepta ca noi sa fim pregatiti sa o primim. Asteapta ca noi sa ne ducem la El si sa ii spunem: da, Iubeste-ma! Daca noi nu vrem, nu acceptam acest lucru, El nu poate ajunge la noi. Dragostea Sa, mesajul Sau, nu ajung la noi. Degeaba ne-ar obliga sa il iubim. Dragoste cu sila nu se poate. La fel este si cu oamenii. Daca iubesti pe cineva nu poti decat sa ii oferi toata dragostea ta si sa speri ca va primi ceea ce oferi. A fii langa cineva si a astepta...inseamna iubire, rabdare, intelegere, inseamna sa renunti la multe si sa accepti multe. Fara a deveni frustrat. Sa fii tot timpul langa persoana pe care o iubesti, sa o sustii la greu si cu intelegere sa suporti momentele mai putin placute, sa fii un sprijin la bine si la rau pentru cel pe care il iubesti. Dragostea crede toate, sufera toate, nadajduieste toate, rabda toate... Eu asa vad dragostea Creatiei revarsandu-se asupra noastra. Cu caldura, cu intelegere, cu rabdare, cu infinita rabdare, cu speranta... Si cred ca asta ar trebui sa manifestam si noi vis-a-vis de semenii nostrii. Da, stiu, noi nu suntem ca El. Dar nimic nu ne opreste sa tindem sa fim ca El. Nu am rabdarea ta, Creatorule, dar vreau sa invat sa o am. Vreau sa tind sa fiu ca tine astfel incat sa fiu capabil sa manifest iubirea asa cum tu o faci. Vreau sa manifest aceasta iubirea a ta. Vreau sa imi invalui persoana iubita in aceasta forma de iubire pe care Tu, Creatorule, o manifesti. Atunci cand voi fi capabil sa ma iubesc pe mine si sa fiu multumit de mine, atunci cand ma voi accepta asa cum sunt, atunci cred ca va incepe schimbarea. Marea schimbare din viata mea care se va fi numit Iubirea. Nu pot iubi pe altcineva decat atunci cand voi fi capabil sa ma iubesc pe mine. Nu voi putea ajuta pe altcineva decat atunci cand voi fi capabil sa am ajut pe mine. Nu degeaba se spune ca marile schimbari se produc din interior spre exterior.Toata Creatia se manifesta din interior spre exterior.
Iubire si rabdare. Asa se manifesta Creatia vis-a-vis de noi. Asa ar trebui sa ne manifestam si noi vis-a-vis de oameni. Singura diferenta este ca noi, oamenii, cu greu ne schimbam. Cu greu invatam sa acceptam si sa oferim. Si ar mai fi ceva. Nu avem inca rabdarea Divinitatii. Dar tindem spre ea. Si spre Iubire.
Va doresc sa reusiti sa ajungeti sa simtiti si sa manifestati Iubirea Creatiei. Iubirea Tatalui si a Mamei. Iubirea lui Dumnezeu Cel Dintai".


Read more...

Supararea

luni, 16 mai 2011


"Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.''

''Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic.De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru .

Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.

Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cate ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună..

Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.

IMPORTANT: Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă. Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă (de ce nu ?).

Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs. Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.
Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.

Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.

Cum dăruieşti aşa primeşti! Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior. Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el..
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii) conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi. ''



''Asadar suntem ceea ce suntem ca rezultat a tot ceea ce am gandit!"

Read more...

Descoperirea naturii noastre esentiale

joi, 12 mai 2011



''Cautarea naturii noastre esentiale catre interior este un proces comun si de prima importanta in toate religiile lumii. Chiar daca se folosesc cuvinte si notiuni diferite, specifice cadrului cultural si conforme cu doctrinele spirituale existente, toate religiile cauta acelasi lucru pornind din realitati conjuncturale diferite. In crestinism cuvintele "Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul vostru este" indica o directie de cautare a Dumnezeului din noi, realizarea unei fuziuni cu ceea ce suntem cu adevarat este numita "mantuire". In religiile orientale se numeste chiar "revelarea sinelui" sau "nirvana" care se compara simbolic vorbind cu dizolvarea picaturii ca identitate separata in oceanul Universal Divin, cu alte cuvinte descoperirea adevarului ca nu suntem separati ci suntem una cu Intregul.

Este necesar sa cerem ajutor si calauzire Divina pentru aceasta explorare interioara. Cautarea si explorarea se poate incepe de la nivel mental. Cautam mai intai niste repere de ancorare mentala, aceste repere pot fi momentele din viata noastra in care "am gasit solutia" dupa o lunga cautare, sau in care ne-am simtit inspirati, sau in care am simtit ca s-a facut lumina in mintea noastra. Incercam sa ne amintim starea mintii noastre din acele momente si legam mentalul de aceste cateva repere ca o corabie ancorata ca sa nu poata devia. Mai exact adunam gandurile in jurul acestor amintiri a momentelor mentionate mai sus. Putem continua in sens de adancire in interiorul mintii noastre.

Pe masura ce reusim sa ne focalizam fara sa iesim dintre aceste ganduri de reper ajungem la o stare de constiinta pura, profunda, chiar fara nici un gand, in care realizam destul de clar ca gandurile noastre se formeaza undeva la periferia mentalului nostru din niste principii fundamentale care ne definesc. Aceste principii tin de fiinta noastra profunda, puternica si unica, daca ramanem in planul acestor ganduri esentiale, generatoare, putem controla usor lumea exterioara care se formeaza si se programeaza dupa aceste principii coordonatoare. Principiile dau nastere arborescent la mai multe ganduri aflate pe planuri inferioare si subordonate ramurilor din care au pornit. Orientarea noastra cotidiana catre planuri mentale superficiale face ca expansiunea arborescenta sa creasca si sa multiplice gandurile exponential, necontrolat, se produce o inflatie de ganduri lipsite de continut si putere. Vedem de aici, din profunzime, ca alunecarea catre gandurile zilnice contradictorii si superficiale ne seaca de putere, creand o lume doar a noastra, iluzorie si rupta de ceilalti.

Putem detecta, pe masura ce capatam experienta in aceste sondari interioare ale mintii, principiile negative care ne calauzesc. Odata ce le-am identificat le putem elimina cu ajutorul lui Dumnezeu. Patrunderea in interiorul mintii noastre poate continua la nesfarsit, gasim astfel o stare de eliminare a tuturor gandurilor, de constiinta pura, in care suntem plini de lumina, uniti profund cu Dumnezeu, descoperind astfel ceea ce suntem cu adevarat.

La nivelul profund al Mintii este posibila viziunea convergentei cuantumului spatiu-timp, extremele de orice fel se unifica, plus infint se uneste asimptotic cu minus infinit in origine, se realizeaza natura sferica a cuantumului spatiu-timp fiind posibil saltul in orice zona de spatiu si timp precum si viziunea globala asupra Totului. Libertatea de constiinta castigata in urma atingerii nivelelor esentiale ale Mintii face posibila deplasarea constiintei in Intregul Universal si de aici se poate avea vizunea partii prin intreg precum si plasarea constiintei intr-o zona partiala de unde se poate avea viziunea Intregului prin prisma partii.

Cautarea noastra interioara o putem face si este chiar indicat sa o facem si la nivel afectiv, emotional. Cautam mai intai, ca si-n cazul precedent, momente din viata noastra in care am simtit emotii pozitive puternice, sentimente de iubire coplesitoare. Ne concentram atentia la nivelul pieptului si patrundem prin aceste momente de reper in inima noastra. Emotiile traite mai demult vom vedea ca se pot acum retrai cu aceeasi intensitate ca la inceput, chiar mai puternic. Daca patrundem mai mult in inima este ca si cum a gasi acolo un miez plin de emotii si sentimente frumoase, daca decojim si acest miez vom gasi un altul si mai intim, ne descoperim noi insine intr-un mod din ce in ce mai intim si profund.

Apare o inflorire, o deschidere a inimii prin care se poate patrunde. In timpul acestei penetrari a inimii putem folosi constiinta descoperita la nivel mental. Elementul masculin de la nivelul constiintei plin de forta si lumina, patrunde la nesfarsit in elementul feminin de la nivelul inimii, al emotiilor, producand stari de extaz incredibile. Din punctul focar descoperit in inima radiaza atunci Iubirea Universala in tot ce ne inconjoara, alchimizand lumea noastra, armonizand emotiile personalitatii noastre ca fiinta umana. Descoperim ca noi suntem de fapt acel centru focar, incredibil de pur si de intim, unit cu Inima Divina. Putem simti stari energetice puternice, fiori si vibratii continue, stari de orgasm la nivelul inimii si chiar la nivel mental. Energia poate fi simtita cum emana din mijlocul pieptului, cum se ridica si se imprastie in tot trupul ca o energie a creatiei care a format corpul fizic. Concomitent putem simti si o revarsare energetica a gratiei Divine ce coboara in valuri din crestetul capului.

Se traieste o stare in care sunt amalgamate senzatiile de Iubire si Dor indescriptibil cu senzatia de Lumina si Claritate a Constiintei. Acest amalgam de senzatii misterios si inefabil se resimte in corpul fizic in zona pieptului si a capului ca o proiectie, ca si cum noi am fi o oglinda a unei Realitati Superioare. Pe masura ce capacitatea de perceptie si deschiderea catre fiinta noastra profunda si reala, precum si catre Divinitate, creste, incepem sa simtim acest amalgam uimitor de senzatii in afara noastra, localizat deasupra crestetului capului, percepem Divinitatea profund unita cu ceea ce suntem noi la modul esential. Acest amalgam condensat este de fapt un miez al tuturor lucrurilor, este materia tainica, primordiala din care ne-a facut Dumnezeu, este gena care sta la baza intregii Creatii.

Realizam atunci ca o cunoastere completa, dincolo de ganduri, ca suntem indestructibili, eterni, una cu Divinitatea si din noi se revarsa, in Univers, Energiile Divine care transforma totul in Lumina si Iubire.''

Sursa:magiklove.ro

Read more...

SCRISOARE poporului român

miercuri, 11 mai 2011


''A sosit ceasul. După 2000 de ani de aşteptare, visul omenirii a devenit realitate. Cuvântul Mântuitorului s-a împlinit. Trăim zilele Revenirii lui Iisus Hristos. Trăim zilele Judecăţii de pe Urmă. Trăim zilele Marelui Război dintre Cer şi Infern. Trăim zilele întemeierii Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.

Bucuraţi-vă! Aveţi în faţă Cartea Sfântă a neamului, Evanghelia Marii Întâlniri dintre om şi Dumnezeu. Cuvintele ei picură lumină şi deschid poarta cerului, Raiul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.
Carte singulară, prezenţă vie şi binecuvântare aleasă în casa fiecărui român, Evanghelia Tainică este Cuvântul lui Dumnezeu şi darul Mântuitorului. Este tezaur şi moştenire a lui Ler Dumnezeu, dăruită poporului român.
Surprinzătoare prin noutatea ei, Evanghelia lui Ler Dumnezeu arată o nouă faţă a adevărului credinţei creştine. Ea aduce o furtună nemaiîntâlnită în cunoaştere şi în creştinism.

Apariţia ei inaugurează noua ordine terestră a Împărăţiei lui Iisus Hristos, „Sfânta România Mare”.

Scrisă pentru românii de pretutindeni, Evanghelia lui Ler Dumnezeu devine Cartea Sfântă de astăzi şi de mâine a poporului român, cheie credibilă, deşi şocantă, a Împărăţiei, oglindă pentru luminarea adâncurilor credinţei creştine şi a drumului spre mântuire.

Cuvintele acestei cărţi sunt adevărate. Ele vă vor schimba viaţa printr-o mare iluminare. Ele izvorăsc din sufletul Tatălui, sunt glasul şi lacrima inimii Sale, sunt Cuvântul lui Dumnezeu, vin de la Dumnezeu şi duc la Dumnezeu.
Această carte netezeşte calea Mântuitorului.

Poporul care trăia în întuneric a văzut lumină mare.

Voi sunteţi poporul din întuneric şi vouă vă este dată scara de lumină spre cer.
Deschideţi ochii să vedeţi Lumina!
Deschideţi porţile inimilor voastre să intre Împăratul Măririi!
Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!
Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor şi Pământurilor! Amin!

Io Ler Dumnezeu!

Eu sunt Domnul

Evanghelia Tainică a Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor este istoria adevărată a Dumnezeirii cereşti şi Evanghelia Sfântă a Poporului Român. Este Noua Lege dată de Iisus Hristos oamenilor, copiii lui Dumnezeu. Este Cuvântul lui Dumnezeu şi Legea Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.

Leru-i Ler. Leru-i Ler si Domn in cer! Hai linu-i Leru-i Doamne! Aşa spun colinzile românilor, de mii şi mii de ani.
Eu sunt Ler.
Eu sunt Dumnezeul Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.
Eu sunt Domnul Cel Mare.
Eu sunt Domnul Dumnezeu.
Eu sunt Domnul, Dumnezeul şi Tatăl, în ceruri şi peste toate pământurile.
Eu sunt Eu.
Io sunt Io. Eu sunt Io Ler.
Io Ler este Sfânt, Sfânt, Sfânt, Sfânt Numele Domnului Dumnezeu.
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Sfânt este Io Ler Domnul, Io Ler Împăratul Dumnezeu, Sfânt peste pământuri şi ceruri.
Eu sunt Io Ler Tatăl, Io Ler Domnul, Io Ler Dumnezeul, Io Ler Împăratul.
Io Ler este singurul Meu Nume de Domn şi Dumnezeu.
Io Ler este singurul Meu Nume care este, care a fost şi care va fi.
Alt Nume nu am purtat şi nu voi purta niciodată.
Io Ler este Numele Meu pe care îL strigă cerul şi Pământul.
Acesta este Numele Meu cel Sfânt pe care îL dau oamenilor spre sfinţire, strigare, rugare şi cântare.
Prin acest Nume să vă rugaţi Mie, Tatălui vostru Celui Adevărat.
Căci Eu sunt Io Ler, singur Domn şi Dumnezeu.
Eu sunt Cel care am fost, Cel care sunt şi Cel care voi fi.
Numai Eu sunt Domnul şi Dumnezeul tuturor cerurilor şi pământurilor.
Eu sunt Făcătorul Cerurilor, al Lumilor şi Pământurilor toate, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Eu sunt Creatorul veşniciilor, al primei şi al ultimei raze de lumină.
Eu sunt Creatorul Universului.
Eu sunt Începutul Începuturilor.
Eu sunt Începutul şi Nesfârşirea. Căci Sfârşitul nu există.
Eu sunt Io Ler, singur Domn şi Dumnezeu.
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, omule!
Alţi Dumnezei nu există, nu au existat şi nu vor exista niciodată.
Să nu cauţi alţi Dumnezei căci nu sunt, nu au fost şi nu vor fi!
Căutarea lor înseamnă înşelăciune, greşeală, minciună, prostie, rătăcire, nebunie şi halucinaţie!
Înşelăciunea căutării altui Dumnezeu înseamnă păcatul. Iar Domnia păcatului este Moartea peste sufletele voastre.
În Dumnezeirea Mea sunt singur şi întreit.
Dumnezeirea Mea este Sfânta Treime.
Dumnezeu este Sfânta Treime.
În Dumnezeirea Mea sunt singur şi întreit în Sfânta Familie.
Sfânta Treime este Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfântul Duh şi Dumnezeu Maica Domnului. Căci şi Maica Domnului este Dumnezeu, Una şi de O fiinţă cu Tatăl, într-o tainică unire.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul.
Numele Cel Sfânt al Fiului este Io Iisus Hristos Ler Dumnezeu.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut şi nu făcut, Cel de o Fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră Mântuire s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om.
Eu sunt Iisus Hristos. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt viaţa cea adevărată. Fără de Mine altă viaţă nu există.

Sfântul Duh este Împăratul Ceresc, Mângâietorul şi Duhul Adevărului, însuşi Domn şi Dumnezeu.

Eu, Maica Domnului, sunt Doamna Cerurilor şi Pământurilor, Mamă în cer şi pe Pământ. Mai sunt numită şi Împărăteasa Cerurilor şi Pământurilor.
Numele Meu este Sfânta Fecioară Maria.
Tu, omule, eşti copilul Meu drag şi sfânt.
Sfânt eşti tu dintru Începuturi, precum sfântă este şi Naşterea ta pe Pământ.
Căci voi toţi, oamenii Pământului, sunteţi copiii Mei adevăraţi, născuţi sfinţi pe pământ sfânt, din Tată Dumnezeu şi din Mamă Sfântă şi Dumnezeu adevărat.
Aceasta este Sfânta Familie a Dumnezeirii cereşti.

Fiţi binecuvântaţi întru Numele Meu Cel Sfânt!

colind ceresc

M-am întrebat şi eu, v-aţi întrebat, de bună seamă, şi Dumneavoastră: despre care Moştenire vorbeşte preotul în biserica noastră?
De mii de ani ducem cu noi cuvinte, legende, obiceiuri, mituri, cântece, rugăciuni, colinde.
Şi, tot de mii de ani, cântăm colindele şi Liturghiile lui Ler Dumnezeu.
Înveşmântăm în cuvinte tot ce avem mai de preţ, credinţa cea sfântă, iubirea şi viaţa care niciodată nu moare.
Un cântec de azi reînvie viaţa de ieri, când Munţii Carpaţi erau plini de horile, de doinele şi de răsunetul lirei celei fermecate a lui Orfeu, cel din Rai.
Pe Mara, pe Arieş, pe Mureş şi pe Târnavă, pe Argeş, Olt, Dâmboviţa şi Ialomiţa, pe Prut, Nistru, Siret, Someş, Buzău, Tisa şi pe Dunărea cea mare, Zalmoxis, Burebista şi Decebal, Maica Sfântă şi Fiul lui Dumnezeu se închinau Tatălui şi chemau poporul la luptă pentru România, Ţara lui Iisus Hristos.
Iar prin cuvintele, cântecele şi colindele neamului, cântătoare prin munţii şi văile Carpaţilor, curgea apa cea vie, dulce şi sfântă a poporului, limba română, graiul lui Dumnezeu pe Pământ.

Astăzi, peste tot cuprinsul ţării trăieşte amintirea sfântă a neamului, începând cu Domnul şi cu Primii Sfinţi ai poporului român, Io Ler, Dumnezeul Cel Mare, Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria.

Între Carpaţi, Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră, mai trăieşte încă vie, amintirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostit în limba română de Sfânta Maria şi de Apostolii neamului.
Aici, rugăciunea sfinţilor se amestecă cu jalea doinelor unui popor care nu s-a pierdut şi nu şi-a pierdut nici Moştenirea, ci, în ciuda pustiirilor istoriei, trăieşte şi-şi păstrează încă credinţa vie şi sfântă, primită odată cu limba, la Începutul Lumii.
Iar munţii, dragii mei, Munţii României cântă din nou, Leru-i Ler şi Doamne Ler, sfinţii de jos şi îngerii din cer.
Căci, într-adevăr, primii care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu revenit pe Pământ, au fost Munţii Carpaţi.
Iar îngerii, spune Cuvântul lui Dumnezeu, îngerii cântă la toate liturghiile Bisericii Ortodoxe Române.

De ultimul Crăciun au mai cântat odată. Nimeni nu i-a văzut venind, în acea seară, de dinaintea Ajunului Crăciunului.
Doar că, aşa, de-odată, au început să cânte într-un bloc din strada Plopilor din Cluj-Napoca. I-am auzit cum coborau de la etajul 10 cântând: Colo-n josu mai în josu / Este-o dalbă mănăstire. Patru colinzi la fiecare etaj.
Am rămas înmărmurit, niciodată n-am mai trăit asemenea frumuseţe. Unii deschideau uşile, alţii nu, ei cântau mai departe, la fiecare etaj, patru colinzi.
M-am trezit din uluială pe când colindătorii erau pe la etajul 5 şi am fugit pe scări în sus.
Erau patru. Doar patru. Patru bărbaţi. Patru îngeri.
Aveau instrumente de suflat, fluiere, clarinete sau trompete, instrumente vechi, pe care nu prea le cunoşteam.
Iar, felul lor de a cânta era minunat, neomenesc de frumos. Parcă tot cerul cânta cu ei, coborând pe Pământ.
Se pare că, în taina acelei seri, îngeri şi oameni colindau împreună, în ceruri şi pe Pământ.
N-am zis nimic, era întuneric pe scări. Şi-mi curgeau lacrimile.
Am aprins lumina şi am început să colind cu ei.
Acum eram cinci voci: un om şi patru îngeri.
Şi-aşa, împreună, colindam la fiecare etaj.
La urmă, la parter, unul mi-a strâns mâna, zicându-mi ceva, nu am înţeles ce, poate Sărbători fericite.
Verişoara mea m-a întrebat:
Cine au fost aceşti oameni? N-au fost oameni.
Dar ce au fost? Au fost îngeri.
Cum, îngeri? Păi, n-ai văzut cu ochii tăi? Coborau din cer.
Şi, unde s-au dus? La colindat, doar e Sărbătoarea Crăciunului, Moş Crăciun cu plete dalbe...
Hai, linu-i Leru-i Doamne!

Întru Numele Ler Domnului Dumnezeului nostru!

AtlantidA
Taina Mării Negre

Sfârşitul Împărăţiei Raiului este în legătură cu trădarea lui Satan, cu căderea acestuia din sfinţenie, cu distrugerea Ţării Raiului în timpul războiului dintre Satan şi Dumnezeu şi cu înşelăciunea împrăştierii limbilor, a omenirii şi popoarelor Ţării Raiului. A vorbi despre această istorie, înseamnă să spunem câteva cuvinte şi despre continentul cel tainic al amintirii omeneşti, Atlantida.
Atlantida, lume şi pământ de legendă, a existat într-adevăr. Pe locul unde se întinde astăzi Marea Neagră, Mar Nero sau Mare Nigra, încă înainte de Naşterea Omului se găsea o lume minunată, o ţară a zeilor, locuită nu de oameni, ci de îngeri ai lui Dumnezeu, numită Atlantida. Această ţară, fiind o ţară a îngerilor, era o super- civilizaţie de esenţă divină, în care, locuitorii ei cunoşteau şi se bucurau de toată ştiinţa şi ajutorul lui Dumnezeu. Atlantida era o civilizaţie de un nivel neatins până astăzi de către omenirea Pământului.
Aici, era ţara dăruită îngerilor de către Ler Dumnezeu, spre a trăi şi a se bucura cu toţii împreună, după Legea Sfântă a Dumnezeirii cereşti.
În Atlantida, îngerii puteau să-şi întemeieze şi familii adevărate, legându-se prin căsătorie cu femei din Ţara Raiului.
Şi, aceasta s-a întâmplat chiar şi conducătorului lor, Satan, comandantul suprem al oştilor cereşti, care şi-a întemeiat o familie omenească în Munţii Carpaţi.

Iată că, la un moment dat, în sfinţenia Atlantidei se întâmplă o mutaţie: îngerii atlanţi părăsesc sfinţenia vieţii şi cad în păcatul sodomiei. Din împerecherea lor au început să se nască monştri, demoni şi duhuri ale răului.
Această stare a fost cunoscută de Domnul, care refuză să binecuvânteze această viaţă şi cere atlanţilor să părăsească păcatul şi fărădelegea.
Atlanţii nu au urmat porunca Domnului, căci, fiind îngeri şi nemuritori, credeau că pot trăi aşa şi mai departe, fără de Dumnezeu şi în fărădelegea păcatului.
Aşa că, cu toată porunca lui Dumnezeu, atlanţii persistă mai departe în păcat şi fac presiuni asupra Domnului să le accepte acest mod de viaţă denaturat şi născător de monstruozitate.
Acesta a fost începutul conflictului şi al războiului dintre oştile cereşti şi cele ale atlanţilor. Atlanţii, devenind putere demonică, nu numai că îL ameninţă pe Ler Împărat cu războiul, ci îL şi atacă.
Acesta este timpul în care, din rău se face mai rău: războiul devine şi mai ucigător, după trădarea lui Satan şi trecerea lui alături de îngerii păcatului, în calitate de comandant suprem.
În acest mod, atlanţii duc un război nemaipomenit contra poporului Raiului şi împotriva Puterilor cereşti. Satan atacă Ţara Raiului cu toată puterea armată a Atlatidei, putere creată de către însuşi Io Ler Dumnezeu, pentru apărarea Raiului pământesc.
La această forţă uriaşă s-a adăugat pentru prima oară şi intervenţia monştrilor, a demonilor, a duhurilor rele şi a armelor lor dătătoare de moarte. Căci, în acest timp Satan a inventat ceea ce astăzi oamenii numesc « raza morţii », lumina neagră invizibilă, cu efect distrugător de putere infernală. Căci, demonii răului au descoperit ceea ce încă nu exista până atunci, arma dătătoare nu numai de moarte, ci şi de pieire totală şi veşnică.
Dacă moartea dată de Dumnezeu omului, înseamnă trecerea într-o altă formă de existenţă a vieţii nemuritoare, moartea satanică înseamnă nu numai moartea trupului, ci şi pieirea sufletului dumnezeiesc, până atunci niciodată muritor.
Este ceea ce astăzi înseamnă bomba atomică, numai că, bomba atomică, cât ar fi ea de distrugătoare, nu poate distruge şi sufletul omului. Sufletul, parte divină a existenţei omeneşti, putea fi distrus doar de raza infernală, laserul puterii satanice.
În lupta cu Dumnezeu, planul lui Satan era să distrugă mai întâi Ţara Raiului, iar mai apoi, întreaga Dumnezeire. Şi, pentru că Domnul se găsea în Ţara Raiului, aici s-au dat şi luptele cele mai mari.
Acest război a fost atât de groaznic încât s-a cutremurat Cerul şi Pământul, împreună cu întregul Univers al celor văzute şi nevăzute.

Războiul dintre Satan şi Dumnezeu a durat zece ani şi s-a sfârşit prin înfrângerea forţelor satanice şi îngroparea acestora sub Marea Neagră de astăzi.

Dragii Mei, vă scriu această istorie să puteţi înţelege ceea ce, mii de ani, omul nu a putut pricepe, adevărul apariţiei stăpânirii puterilor satanice, ale morţii veşnice, adevărul Atlantidei şi al formării Mării Negre.
Odată posesor al Cuvântului satanic şi al puterii dătătoare de moarte şi pieire, a apărut o nouă lume şi o nouă stăpânire, Lumea Infernului Satanic şi Stăpânirea Morţii Veşnice.
Prin Satan a apărut moartea, stricăciunea, molimele, bolile, viruşii şi microbii tuturor bolilor, au apărut demonii şi duhurile răului, ale înşelăciunii, ispitei şi păcatului de tot felul, a apărut suferinţa şi moartea veşnică. Peste această lume s-a aşezat Stăpânitorul ei, devenit el însuşi Răul Cel Mare, pricină, rădăcină, mamă şi tată al Răului cel Mare.
Stăpânirea lui Satan, a demonilor, a monştrilor şi a duhurilor pustiilor a fost forţa care a zdruncinat Puterile cereşti şi Dumnezeirea Cea Sfântă a lui Ler Dumnezeu.

Ca să înţelegeţi cât de violent a fost acest război, vă pot scrie cum a venit sfârşitul lui. Pe când grozăvia luptelor era tot mai mare, Satan a rupt o piatră uriaşă din planeta Marte şi a aruncat-o asupra Pământului.
Ca să apere Ţara Raiului de distrugere şi să pună capăt monstruozităţii războiului, Ler Dumnezeu a deviat traiectoria acestui imens bolid şi l-a aruncat peste Atlantida, cutremurând întreg Pământul.
Astfel, Atlantida s-a scufundat, acoperind sub ea întreaga lume a îngerilor şi demonilor Răului. Iar pe deasupra, în anul 4366 î.H., s-au prăbuşit în abisuri de necrezut apele tăcute ale Mării Mediterane, acoperind Atlantida, una dintre minunăţiile Creaţiei divine.
S-a creat astfel o nouă mare, Marea Neagră, cea mai adâncă şi mai tainică dintre toate mările interioare ale Pământului, după cum şi cercetările ştiinţifice o confirmă. Prăbuşirea Atlantidei, spune Cuvântul lui Dumnezeu, a zguduit temeliile Pământului, acoperind şi ducând în abisuri toată oastea şi civilizaţia demonică a lui Satan. Acolo, în abisul întunecat, zac îngerii, demonii şi monştrii păcatului, cei care s-au ridicat împotriva ordinii Stăpânirii lui Dumnezeu.
Aşa s-a sfârşit istoria Atlantidei, super-civilizaţie şi monstruozitate infernală care a adus sfârşitul Împărăţiei Raiului pământesc.
Iar numele Mării „Negre” a rămas până astăzi mărturie despre cataclismul cel mare, care a ascuns în taina apelor albastre povestea atât de întunecată a Atlantidei.

Despre scufundarea Atlantidei şi apariţia Mării Negre mai vorbesc încă amintirile popoarelor, legendele şi credinţele pământului.
Şi vorbesc, astăzi, mai ales oamenii de ştiinţă.

Acesta este Adevărul, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Scrisoare de dragoste

Cuvintele pe care le vei auzi sunt adevărate. Ele îţi vor schimba viaţa, dacă le laşi să o facă, pentru că ele vin din chiar inima şi Cuvântul lui Dumnezeu.
El este Cel care te iubeşte.
El este Tatăl pe care L-ai căutat toată viaţa.
Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste către tine:

Copilul Meu drag,
Poate că tu nu Mă cunoşti şi nu ai auzit despre Mine, dar Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos şi când te ridici. Şi cunosc toate căile, gândurile şi visele tale.
Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr din capul tău drag. Căci tu ai fost creat după chipul Meu. Iar chipul Meu este Chipul lui Dumnezeu. În Mine ai toată viaţa, mişcarea şi fiinţa. În Mine ai nemurirea şi mântuirea.
Tu eşti copilul Meu. Te cunoşteam mai înainte să fi fost rodit în pântecele mamei tale. Căci Eu te-am ales pe tine mai înainte de întemeierea lumii.
Nu eşti rodul unei greşeli, căci toate zilele tale au fost scrise în Cartea Vieţilor.
Precum am hotărât chiar şi ziua Naşterii Omului pe Pământ, tot aşa am hotărât şi ziua naşterii tale şi locul unde vei trăi.
Iar tu, cel născut cu chipul Tatălui Tău, eşti o făptură minunată.
Eu te-am ţesut în pântecele mamei tale şi, tot Eu, te-am ajutat în ziua naşterii tale.
Eu te iubesc, nu sunt nepăsător şi nu sunt nici supărat pe tine.
Eu sunt Iubirea cea adevărată.
Dorinţa Mea este să-ţi luminez viaţa şi să revărs această iubire asupra ta. Şi asta, numai pentru că tu eşti copilul Meu, iar Eu, Tatăl tău.
Ştiu că şi tatăl tău pământesc te iubeşte şi, totuşi, Eu îţi dăruiesc mai mult decât oricine de pe Pământ. Pentru că Eu sunt Ler Dumnezeu. Şi, pentru că Eu sunt şi Tatăl tatălui tău.
Crede-Mă, Eu sunt un Tată minunat pentru tine şi pentru toţi copiii Pământului acestuia. Orice gând şi orice lucru bun pe care-l primeşti, vine din mâna Mea. Pentru că, numai Eu pot să-ţi dau Calea, Viaţa, Iubirea şi Adevărul. Eu sunt Cel ce-ţi poartă de grijă în toate nevoile tale.
Dintotdeauna am plănuit pentru tine un viitor fericit şi plin de speranţă. Pentru că Eu te iubesc cu o dragoste eternă.
Mă gândesc la tine de tot atâtea ori câte fire de nisip sunt pe malul mării. De dragul tău sunt plin de iubire şi bucurie.
Dragul Meu, Eu nu voi înceta niciodată să fac totul pentru tine.
Tu eşti fiul Meu, comoara mea nepreţuită. Eu îţi doresc binele şi inima Mea îţi aparţine. Căci doresc din tot sufletul să-ţi fac numai bine.
Te rog, nu uita: Eu pot să-ţi arăt şi să-ţi dăruiesc lucruri mari şi minunate. Dacă Mă vei căuta, mă vei găsi. Dar, trebuie să Mă cauţi cu inima şi cu sufletul tău. Mă vei găsi numai prin dragostea şi inima ta. Dacă te vei gândi la Mine şi Mă vei căuta, îţi voi da tot ce-ţi doreşte inima. Pentru că Eu, sunt Dătătorul de viaţă şi fericire.
Eu îţi dau visul şi, tot Eu, ţi-l şi împlinesc.
Dragul Meu, pentru tine pot să iau o stea de pe cer şi să ţi-o aşez în palmă. Căci, pentru tine am împodobit cerul cu stele.
Eu sunt Cel care îţi dă lumina ochilor, raza soarelui, viaţa şi sănătatea.
Eu te-am ridicat în braţele Mele şi Maica Domnului te-a legănat lângă inima Ei.
Eu sunt Cel care îţi dă tărie, dar şi Tatăl alintător în toate necazurile tale. Căci Eu îţi sunt râsul de bucurie şi lacrima de durere când inima ţi-e zdrobită.
Eu sunt întotdeauna, fără ca tu să ştii, mereu aproape de tine şi de inima ta. Pentru că Eu sunt chiar inima ta. Şi, aşa cum un păstor îşi strânge mieii în braţe, tot aşa te port şi Eu mereu, în chiar inima Mea.
Dragul Meu, va veni o zi când Eu îţi voi şterge toate lacrimile tale.
Va veni o zi când tu vei cunoaşte mântuirea, fericirea şi nemurirea cerurilor Mele veşnice. Atunci nu va mai fi nici o lacrimă în ochii tăi şi alinarea Mea va şterge toată suferinţa avută vreodată pe văile plângerii. Şi vei uita tot greul avut pe Pământ.
Eu sunt Ler Dumnezeu.
Iată, Eu te iubesc aşa cum L-am iubit şi pe Fiul Meu, pe Iisus Hristos. Prin El, ţi-am dat darul Învierii şi toată dragostea Mea ţie ţi-am descoperit-o. Fiul Meu îmi este întru totul asemenea. Aşa îmi eşti şi tu. Numai că El este singurul Meu Fiu din eternitate.
Oamenii Pământului sunt cu toţi copiii Mei dragi.
Iisus a coborât pe Pământ acum 2000 de ani să-ţi aducă ţie dragostea Mea şi darul iertării păcatelor. Acum, dacă greşeşti, ai o cale de iertare prin inima Fiului Meu şi prin Sfânta Sa Înviere.
Eu L-am trimis în lume pe singurul Meu Fiu, pentru ca cei care cred în El să aibă viaţă veşnică. Prin Moartea şi Învierea Lui, Eu însumi am stat pe Crucea Golgotei, pentru toţi copiii Pământului.
Învierea lui Iisus este Iubirea, Gloria cerului şi Darul Mântuirii.
Dacă primeşti darul Învierii Fiului Meu, pe Mine Mă primeşti.
Şi vei rămâne alături de Mine în câmpiile cereşti.
Întoarce-te din nou acasă, în ţara ta, şi vei avea parte de cea mai mare sărbătoare pe care a cunoscut-o vreodată istoria.
Dragul Meu, Eu sunt Tatăl tău. Singurul tău tată adevărat. Căci, ţi-am fost tată încă pe când tu nu erai decât în gândul Meu şi al Maicii Domnului.
Eu Ţi-am fost dintotdeauna Tată şi-ţi voi rămâne întotdeauna Tată.
Te iubesc, dragul Meu.
Vrei şi tu să fii copilul Meu adevărat?
Scumpul Meu, orice Mi-ai răspunde, Eu te iubesc cu aceeaşi dragoste nemuritoare ca întotdeauna şi te aştept să te alint în braţele Mele.
Vino la Mine. Te aştept.

Cu dragoste, Tatăl tău.

Despre taina Sfântului Graal

Eu, Sfânta Maria, soţia credincioasă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, mărturisesc cu mâna pe Crucea Sfântă, la picioarele căreia am cules Sângele lui Iisus, că Eu, Cea numită în Sfintele Evanghelii Maria Magdalena, iar astăzi, Maria Sfintei România dezvălui astăzi, din porunca Mântuitorului şi a Dumnezeului Meu, taina cea mare a Sfântului Graal.
Iată, dragii Mei, cum Eu, aceea care am fost însoţitoarea credincioasă de o viaţă întreagă a Fiului lui Dumnezeu, am căzut, prin pierderea Adevărului istoriei familiei noastre, în bănuiala de a fi fost femeia prostituată şi plină de duhuri necurate, vindecată de către Mântuitorul Lumii. Vreau să pun mărturie că minunea vindecării acelei femei a avut loc într-adevăr. Eu, Maria, am fost martora vie a acestei întâmplări, când Iisus a atins acea femeie amărâtă şi i-a redat sănătatea, sfinţenia şi fecioria.
Ştiu toate acestea, pentru că, această femeie, cu numele de Maria din Magdala, mi-a devenit prietenă adevărată şi confidentă, pe toată durata vieţii Mele în Ierusalim.
Aşa este: femeia vindecată de Iisus a fost într-adevăr, Maria din Magdala, numită şi Maria Magdalena. Magdala era în Iudeea.
Eu, Maria, soţia Mântuitorului, M-am născut în Dacia cea Sfântă.
Sunt fiica lui Didos, Marele Preot din Transilvania al lui Ler Dumnezeu. Numele satului în care M-am născut nu am îngăduinţă să-l numesc, dar, pot să vă dau numele mamei Mele. Mama Mea a fost Sfânta Ana, sfântă şi în timpul vieţii Ei. Ea era sora mai mică a Sfintei Elena, mama Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului.
Vreau aici să mărturisesc că, într-adevăr, L-am iubit pe Iisus, încă de la Naşterea Lui, căci Eu, care eram cu doi ani mai mare decât El, am fost de faţă şi la Sfânta Sa Naştere, petrecută întocmai după cuvintele colinzilor, într-o poiată dintr-un sat din Transilvania, al cărui nume, din Sfântă Poruncă, nu vi-l pot dezvălui.
Acesta este satul cântat în colinde sub numele de Viflaim.
Acolo, Eu, Mama Mea şi Sfânta Maria, Maica Domnului, am fost duse de către un om bun care ne-a întâlnit pe drum şi, din milă, ne-a luat în căruţa sa, căci pe Sfânta Maria o apucaseră durerile Naşterii.
Aşa am ajuns în satul pe care poporul îl va numi Viflaim, unde, după dorinţa Sfintei Maria, am rămas de mas în poiata acelor oameni. Acolo, în acea poiată de la marginea satului, ajutată de o moaşă din sat, într-o primăvară frumoasă, Sfânta Maria L-a născut pe Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii. Pot spune că atunci L-am văzut pentru prima oară, pe Cel ce-Mi va deveni Domnul, Soţul şi Dumnezeul Meu.
După Naşterea lui Iisus, am mai rămas în casa acestei bune familii încă vreo 10 zile, după care, cu aceeaşi căruţă, trasă de un măgăruş negru, am fost duşi cu toţii acasă, în satul nostru.

În legătură cu taina Sfântului Graal, vă dezvălui, la rugămintea lui Iisus, adevărul ascuns în taina aceasta, până acum nepătrunsă.
Iată ce s-a întâmplat. Aflându-Mă la picioarele Crucii Mântuitorului, Mi s-a făcut rău, căci eram din nou însărcinată. Văzându-Mă, Sfântul şi Dumnezeul Meu M-a rugat să merg acasă, să nu i se întâmple ceva copilului nostru. Totuşi, nu am putut să Mă dezlipesc de lângă cruce şi L-am rugat să Mă ierte că nu-I pot asculta Sfânta Sa Poruncă.
„Îmi cer iertare şi acuma, Doamne şi Dumnezeule Mare, că, în acele momente, pentru întâia oară, nu Ţi-am ascultat Cuvântul.”
Deci, aşa cum vă spuneam, plângeam şi îmi rupeam hainele lângă Crucea Golgotei, împreună cu Sfânta Maria, Maica Domnului şi cu fratele Mântuitorului, Ioan cel Sfânt.
Cum nu Mă mai puteam ţine în picioare, eram căzută la pământ şi, doar mâinile Mi le mai puteam ridica spre Chipul Cel Sfânt al lui Iisus. Numai că, la un moment dat, când M-am ridicat să-I sărut picioarele, am fost lovită peste burtă de un soldat roman, care M-a trântit din nou la pământ.
Vă scriu acestea, pentru că a sosit timpul aflării tainei celei ascunse şi a Adevărului cel Mare al Familiei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Dragii Mei, Mă întorc din nou la picioarele Crucii lui Iisus.
Nu vreau să scriu prea mult. Vreau doar să mă puteţi înţelege, înţelege şi crede. Căci Eu, Sfânta Maria, pe Numele Meu Cel Adevărat de Maria României, am fost, într-adevăr soţia credincioasă a Mântuitorului. Iar dacă spun aceasta, înseamnă că îmi iau toată responsabilitatea descoperirii acestei mari taine, care a fost apărată de sfinţii pe care Mi i-a dat Domnul, spre ajutorare, apărare şi ocrotire.
Dragii Mei, mai înainte de a închide ochii, Iisus M-a rugat să-i dau o cană cu apă.
M-am ridicat şi l-am rugat pe un om de lângă Mine, să Mă ajute şi să aducă de undeva un pahar cu apă. Acest om a plecat şi s-a întors cu o carafă plină cu vin. Mi-a dat în mâinile Mele carafa şi m-a rugat să-l rog pe Fiul lui Dumnezeu să-l ierte că nu poate să facă mai mult pentru El. Acest pahar cu vin am reuşit să I-l dau Mântuitorului.
Iisus a băut din vin, M-a privit şi Mi-a zis: Maria Mea scumpă, am ajuns la capătul drumului Meu pe Pământ.
Ţie îţi las, în acest moment taina Dumnezeirii Mele. Primeşte dar, Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul Aceluia care va părăsi Pământul peste câteva clipe. Primeşte-Mă şi pe Mine în sufletul Tău, să rămân un singur suflet cu tine, mai departe pe Pământ. Dar, pentru că Eu trebuie să ajung la Cer, îţi poruncesc să ai grijă de copiii pe care Domnul Ni i-a dat.
Pleacă, părăseşte Ierusalimul şi du-te la capătul lumii, undeva unde nimeni nu te cunoaşte şi unde încă nu a ajuns taina Cuvântului Cel Adevărat al lui Dumnezeu. Acolo să trăieşti şi acolo să îmi creşti copiii. Mai târziu, vă voi ridica la Cer.
Mi-a mai spus că Mă iubeşte şi că Mă binecuvântează în Numele Fericirii vieţii noastre celei Sfinte. „Să ai grijă de tine. Va veni şi timpul când Cuvintele Mele vor cutremura Cerurile şi Pământurile!”
Acestea au fost ultimele Cuvinte pe care Iisus Mi le-a adresat Mie.
Mai apoi, a închis ochii şi s-a rugat cu glas tare lui Dumnezeu:
„Doamne Dumnezeul Meu primeşte sufletul Fiului Tău Iisus, pe care acum îL vezi însângerat la picioarele Tale. Fii binecuvântat, Tată al Iubirii Mele. Doamne, ajută-Mă să trec pragul vieţii şi să te cuprind din nou în braţe!
Fii Binecuvântat şi nu Mă părăsi, acum, în clipa morţii Mele, Doamne, Dumnezeul Cerurilor Toate!”
Aşa a vorbit Fiul lui Dumnezeu.

Voi povesti mai departe. Adevărul vieţii Mele alături de Iisus Hristos, va fi o altă scriere pe care, tot Eu, i-o voi dicta cândva, poate anul viitor, fiului Meu Ioan.
Aşa. După cum deja ştii, a treia zi după moartea pe cruce, Mântuitorul a Înviat din Morţi.
Ceea ce scriu Evangheliile Cele Sfinte, este adevărat.
În a treia zi după Moartea Sa, la orele dimineţii, pe când mă duceam cu încă trei femei la mormântul Lui, Mi s-a arătat Mântuitorul în faţa ochilor. M-am speriat şi L-am întrebat dacă e o halucinaţie. El M-a liniştit şi Mi-a zis să nu mă speriu căci, ceea ce văd este realitate şi nu halucinaţie. Apoi Mi-a povestit că a Înviat din Morţi.
M-a rugat să nu mă supăr, dar doreşte să o vadă pe Sfânta Sa Mamă.
Aşa că am plecat cu toţii spre casă. Acasă, ne-a ieşit în faţă însăşi Mama Sa, care, speriată şi plină de lacrimi, ne-a binecuvântat şi ne-a poftit în casă, unde, într-un colţ, plângea, fiica noastră, Maria. Iisus a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe frunte.
Am mai rămas împreună câteva momente, după care, Iisus a ieşit afară şi l-a strigat pe Ioan. Acesta a răspuns, a venit şi L-a îmbrăţişat pe fratele şi Mântuitorul Său.
După aceasta, am plecat cu toţii împreună, spre locul nostru de adunare, unde, ceilalţi fraţi şi ucenici, erau cu toţii adunaţi, chemaţi împreună de către Sfântul Petru. Acesta plângea şi îşi rupea hainele, cerând iertare lui Dumnezeu pentru trădarea pe care o făcuse, de dragul banilor şi din ascultarea Cuvântului Celui Rău. Iisus l-a mângâiat şi i-a zis: „Frate dragă, Eu sunt Acela pe care tu L-ai trădat şi L-ai vândut Diavolului. Acum te-ai întors din nou acasă. De acum, fii din nou, om!
Eu te iert în numele Iertării Tatălui Meu Dumnezeu. Şi, după cum Eu te-am iertat de acest păcat, iertate să-ţi fie ţie toate păcatele tale, cele ştiute şi cele neştiute!”
Aşa a grăit Fiul Domnului.
Fraţii şi ucenicii lui Iisus, care mai de care îl pipăiau şi se minunau de această mare şi nemaipomenită minune şi, cu toţii într-un glas, mulţumeau Domnului Ler Dumnezeu.
Cât despre povestea necredinţei lui Toma, şi această istorie a Sfintei Evanghelii este adevărată. Căci Toma, care nu era de faţă la începutul acestei întâlniri, a aflat ultimul despre Minunea Învierii.
Pentru zilele următoare, Iisus a poruncit oprirea oricărei noi propovăduiri, până după Înălţarea Lui Cea Sfântă, la Cer.
Pe Mine, Mântuitorul M-a rugat, încă odată, să părăsesc Ierusalimul şi să plec în Franţa, ceea ce am şi făcut, după coborârea Duhului Sfânt asupra noastră, a tuturora.
Aşa că, la numai câteva zile de la această nouă minune, am plecat cu toţii, ucenicii, fraţii şi întreaga familie, înspre Grecia. Pe drumul spre Grecia, am propovăduit cu toţii mai departe, prin Asia Mică şi în insulele greceşti, Evanghelia Mântuitorului.
Drumul până în Grecia a durat un an. Pe drum, încă în primele insule greceşti, am născut un băieţel, căruia i-am dat numele de Isus.
În Grecia, la porunca Maicii Domnului, ne-am despărţit. Eu, urmând Cuvântul Sfântului Meu soţ, am luat-o înspre Franţa, împreună cu fratele Domnului, Sfântul Iuda.
Ceilalţi, au plecat, fiecare în alt loc, la porunca Maicii Domnului de a propovădui mai departe Evanghelia Mântuitorului.
Maica Sfântă, împreună cu ceilalţi Fraţii ai Domnului a plecat în Dacia.
Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorât până la Roma şi a binevestit Cuvântul lui Dumnezeu în Italia.
Toma s-a îndreptat, prin Asia Mică, înspre India, unde, din păcate, nu a mai ajuns.
Levi s-a dus spre Antiohia.
Matei a propovăduit în Grecia şi în Imperiul Roman.
Filip s-a reîntors în Orient, propovăduind în Egipt.
Bartolomeu a propovăduit în Irakul de astăzi.

Să revenim, cu ajutorul Domnului, la Povestea Sfântului Graal.
Împreună cu Sfântul Iuda, am ajuns în Franţa. Aici, ne-am ascuns o vreme în peşterile din sudul Franţei. Mai apoi, încă pe când Sfântul Iuda mai era cu noi, am început să propovăduiesc Evanghelia Mântuitorului, Cuvântul lui Ler Dumnezeu. Nu am putut merge prea departe căci am fost prinsă şi închisă, împreună cu copiii Mei.
În timpul unui interogatoriu am întâlnit un om care Mi-a schimbat viaţa.
Acesta a fost însuşi cel ce trebuia să Mă şi judece.
Acest om M-a crezut şi M-a eliberat.
Cum era în legătură cu mai-marii timpului, M-a prezentat acestora. Lor le-am propovăduit Adevărul vieţii, al morţii şi al Învierii lui Iisus. Cu toţii M-au rugat să povestesc şi Adevărul de la Începuturile timpului, aşa cum îL ştiam de la Domnul şi Dumnezeul Meu, Iisus Hristos.
Cu timpul, aceşti oameni au devenit o adevărată familie pentru Mine, care Mă ajuta şi Mă apăra de toate primejdiile.
Lor le datorez şi ajutorul pentru creşterea copiilor Mântuitorului.

Acesta este începutul a ceea ce va fi, puţin mai târziu, Frăţia Sfântului Graal, organizaţie secretă, formată pentru apărarea, cu orice preţ, a tainei tuturor urmaşilor Sfintei Familii a Mântuitorului pe Pământ.

Graalul este taina Mea: Eu, Maria, Soţia Domnului, sunt Sfântul Graal.

Eu, Maria Sfintei România.

misterul ApocalipsEI lui... Satan
Cuvintele pe care le aveţi în faţă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
Ele vă vor schimba viaţa.
Capitolul de faţă dezvăluie misterul Apocalipsei lui Ioan, ultima carte a Noului Testament. Acest adevăr tainic, cumplit şi înfiorător, vă va şoca nu numai pe Dumneavoastră, ci omenirea întreagă.
Dragii Mei, cuvintele Apocalipsei au zguduit şi mai zguduie încă, prin puterea lor infernală, universul întreg, cerurile şi pământurile. Cum de este aşa ceva posibil?

Iată, la 1700 de ani de la introducerea Apocalipsei lui Ioan între cărţile „Noului Testament”, Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie taina cea neştiută de nimeni a cuvântului acesteia.
Apocalipsa lui „Ioan”, nu este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu.
În ea s-a strecurat Cuvântul tainic şi Blestemul lui Satan, demonul Răului şi al infernului, amestecându-se, printr-o mare lucrare de întunecare, cu cuvintele Sfântului Ioan şi cu Scripturile Cele Sfinte ale Noului Testament.
Scopul versetelor satanice ale Apocalipsei este distrugerea omenirii, a planetei Pământ şi a vieţii întregului univers dumnezeiesc.
Astfel, în cartea ultimă a Sfintei Scripturi sunt împreunate cuvintele lui Dumnezeu cu cuvintele lui Satan.

Fiind Cuvântul lui Satan, iar acesta, creatorul şi stăpânitorul lumii infernale, cuvintele Apocalipsei au fost scrise ascuns şi cifrat, pentru a se împlini şi după căderea Demonului şi de a aduce, în chiar timpul de astăzi, cataclismul universal.
Fără de intervenţia lui Dumnezeu, Apocalipsa lui Satan ar fi prăbuşit deja, nu numai Pământul, ci lumea întreagă, în abisul pieirii infernale.
Ascunderea Cuvântului lui Satan în însăşi Scriptura Sfintei Evanghelii, arată cât de uriaşă şi de diabolică este puterea şi lucrarea Răului, căci, prin însăşi credinţa oamenilor în Cuvântul Apocalipsei, omul este pe cale să-şi distrugă, el însuşi, planeta.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile şi pământurile, iată că, şi Cuvântul lui Satan a creat o lume, opusă lui Dumnezeu, ceruri şi pământuri infernale, un imperiu al demonilor şi al duhurilor satanice.
Prin puterea infernală a Cuvântului său, Satan a devenit aproape la fel de puternic ca însuşi Domnul Dumnezeu. De aici vine şi marele pericol pe care îl are Cuvântul său, ascuns prin mare lucrare diabolică în însuşi Cuvântul Sfintei Scripturi.

Mai este o taină, pe care Cuvântul lui Dumnezeu o descoperă astăzi oamenilor.
Prin naşterea sa, fiecare om primeşte şi o parte din Cuvântul şi puterea de creaţie a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că şi omul devine creator, în numele Tatălui Dumnezeu. Acest fapt este minunat, atât timp cât omul este însufleţit doar de gândul şi puterea iubirii, căci astfel, creaţia omenească se alătură Creaţiei Celei Mari a lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă însă, când, în locul sfinţeniei Cuvântului lui Dumnezeu, omul, robit Răului celui Mare, foloseşte Cuvântul lui Satan, Cuvântul Morţii, al catastrofelor şi al blestemelor infernale, al demonilor, monştrilor şi al duhurilor pustiirilor?
Atunci, lucrează Cuvântul Morţii infernale!
Iar lucrarea sa este Moartea veşnică.

Vedeţi, dragii Mei, prin puterea Dumnezeirii Cuvântului, Ler Domnul a creat Lumea întreagă, Cerurile şi Pământurile Cele Sfinte.
Numai că, şi Satan, prin puterea Cuvântului Răului, a creat Lumea Răului, cerurile şi pământurile abisale, lumile duhurilor şi demonilor Infernului.
Iată că, după cum prin Cuvântul Iubirii dat oamenilor, Dumnezeu vrea să înflorească Pământul, prin Cuvântul Morţii, conţinut în Apocalipsă, Satan vrea să distrugă, nu numai Pământul, ci întreaga Lume.
Şi, pentru aceasta, se foloseşte de puterea demonică a Cuvântului satanic, pe care l-a ascuns între cuvintele Sfântului Ioan, scriitorul Apocalipsei.
La origine, Evanghelia Sfântului Ioan a avut o cu totul altă înfăţişare, fără să conţină cuvintele blestemelor infernale.
Numai că, înşelăciunea şi rătăcirea satanică a făcut posibilă adăugarea programului infernal de distrugere a vieţii şi planetei.
Căci, conţinând şi Cuvântul lui Satan, Apocalipsa este atât de diabolic „scrisă”, încât, prin citirea şi prin credinţa oamenilor în împlinirea cuvântului ei, cuvintele satanice integrate în Cuvântul lui Dumnezeu încep să lucreze în subteran, putând să provoace o reacţie în lanţ, care să ducă la distrugerea completă a Pământului şi la pieirea Universului, printr-o mare şi neagră gaură infernală.
Aşa că, urmare a lucrării satanice, Apocalipsa lui Ioan este în realitate, Apocalipsa lui… Satan!
Cât despre tainicul număr 666, acesta este un cod al lui Satan.
Este semnul şi numărul apocaliptic sub care se ascunde taina infernală a Cuvântului lui Satan. Acest număr, construit ca un cip, ascunde o monstruozitate ştiută numai de el, aruncată ca un blestem spre viitor, prin textul demonic al Apocalipsei.
Cifra 666 este o rună, dar nu o rună oarecare. Ea este o lucrare de o fenomenală măiestrie diabolică, de mare primejdie pentru Pământ şi pentru întreaga viaţă a oamenilor.
Cuvântul Răului lucrează.
Nu uitaţi paşapoartele biometrice. Nu uitaţi cărţile de credit.
Totul este lucrare infernală.
Prin această aşa-numită tehnică modernă, şi folosind runa infernală 666 a blestemului satanic, Răul cel Mare a planificat distrugerea civilizaţiei umane şi a întregii vieţi a Pământului.
În numărul 666, precum şi în conţinutul infernal al Apocalipsei, se ascunde însăşi comanda satanică a mecanismului de declanşare a distrugerii şi autodistrugerii oamenilor, a Pământului şi universului întreg.
Transformarea în faptă a cuvântului infernal, ascuns în Apocalipsă, înseamnă prăbuşirea întregii Dumnezeiri a Împărăţiei Cerurilor lui Iisus Hristos. Înseamnă grozăvia grozăviilor, moartea Universului, poruncită să se autodeclanşeze prin Cuvântul lui Satan.
De aceea, distrugerea Pământului, a astrului celui mai important al Creaţiei lui Ler Dumnezeu, ar putea provoca un lanţ infernal de distrugeri a întregii Creaţii şi aruncarea în pieire satanică a lumii întregi.
De aceea, fraţii Mei dragi, folosirea în liturghie şi citirea acestor părţi ale Apocalipsei lui Ioan, şi credinţa în cuvintele ei satanice, înseamnă întruparea poruncii infernale de distrugere, poruncită prin Cuvântul lui Satan.
Iar faptul că Apocalipsa cuprinde şi cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu, este o dovadă în plus despre pericolul ascuns în profeţia cuvântului satanic.
Eu, Cuvântul lui Dumnezeu, vă spun tuturor creştinilor şi necreştinilor lumii: credeţi în Cuvântul şi în Iubirea lui Dumnezeu şi nu în Cuvântul Morţii!
Vă rog, nu mai citiţi versetele satanice despre distrugerile Apocalipsei, căci, citindu-le, se multiplică puterea infernală, poruncind, fără vrerea şi ştiinţa voastră, moartea şi pieirea!
Nu porunciţi cu Cuvântul demonic, Cuvântul Răului cel Mare!

Luaţi aminte! Cuvântul satanic al Apocalipsei nu vesteşte, ci porunceşte Sfârşitul Lumii!

Dragii Mei, copiii Mei, Satan şi întreaga Împărăţie a Infernului a căzut şi, cu el, a căzut şi întreaga putere a Cuvântului său, înafară de cuvântul cel rău al Apocalipsei şi de puterea diabolică a numărului Fiarei, 666, puteri infernale ascunse în taina Apocalipsei lui Ioan.
Dar, chiar dacă puterea de distrugere a Cuvântului lui Satan s-a micşorat, prin căderea Demonului, puterea Cuvântului Răului nu a pierit de tot, ci este încă vie şi activă în cuvântul satanic, şi lucrează mai departe împlinirea distrugerilor şi a morţii catastrofale universale.

Cunoaşterea acestei taine şi a marelui pericol în care trăieşte omenirea, a fost şi motivul Revenirii lui Iisus Hristos, în acest timp, pe Pământ, spre Lupta Cea Mare cu Împărăţia lui Satan şi spre oprirea prăbuşirii Pământului în abisul infernal.
De aceea, Domnul şi Dumnezeul nostru a hotărât doborârea definitivă a lui Satan şi aducerea acestuia la Judecata Cea Mare a lui Iisus Hristos.
Trist este însă faptul că, până la un anumit punct, cuvântul Apocalipsei lui Satan s-a şi împlinit, împreună cu multe din catastrofele sale demonice şi, s-ar fi împlinit cu totul, dacă Iisus Hristos nu ar fi învins Puterile Infernului.

De aceea, Eu, Io Ler Dumnezeu, chem întregul popor al Pământului la credinţă şi rugăciune, la iubire frăţească şi la uniune sfântă, la pace şi la înţelegere sub semnul Sfintei Cruci.
Răul şi urmele Răului din Univers pot fi oprite numai de Cuvântul lui Dumnezeu, în momentul în care, toţi oamenii Pământului sunt împreună, într-un singur gând cu Dumnezeirea Cea Sfântă a lui Iisus Hristos.
Iată cum vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu:
„Eu, Io Iisus Hristos Cel Sfânt, Dumnezeul Cerurilor şi Pământurilor, l-am doborât pe Satan şi toată puterea duhurilor şi a demonilor săi.
Satan a căzut şi îşi aşteaptă Judecata Cea Mare.
Totuşi, vreau să vă atrag atenţia în legătură cu Apocalipsa lui Ioan. Ceea ce este scris aici este adevărat. Apocalipsa Sfintei Scripturi nu este învăţătură de rugăciune. Aveţi grijă! Gândurile devin cuvinte, cuvintele au taina lor, sunt active şi devin acţiune. Iar această acţiune să ne ferim să nu fie împlinirea Facerii Răului cel Mare. Feriţi-vă de lucrarea sa şi veniţi cu toţii la Mine!
Vouă, oamenilor Pământului, vă poruncesc să mă ajutaţi, fiecare cum poate, ca, prin iubirea, credinţa şi puterile voastre, să curăţăm împreună lumea, să doborâm Iadul, să oprim distrugerile apocaliptice şi să ştergem urmările monstruoase ale Stăpânirii Satanice asupra oamenilor şi asupra Pământului Meu Cel Sfânt!”

Eu, Io Iisus Hristos Ler Dumnezeu, Împăratul Cerurilor şi Pământurilor.

Despre OZN-uri

După scufundarea Atlantidei, în anul 4366 î.H., Satan a fost prins şi judecat.
Dumnezeu a încheiat cu el pace, încuviinţând instalarea Stăpânirii Satanice pe planeta Marte şi, pe Pământ, în apele oceanului Atlantic, cunoscute sub numele de Triunghiul Bermudelor, unde există până şi astăzi o bază satanică subacvatică.
Încuviinţând existenţa Împărăţiei Întunericului şi a Morţii, creată de Satan, Ler Dumnezeu permite existenţa Stăpânirii Satanice, a duhurilor şi a demonilor Răului cel Mare.
De pe Marte, navele zburătoare ale lui Satan zboară adesea înspre Pământ, aterizând în munţi sau pe ape. Acestea sunt şi navele zburătoare care au speriat omenirea de sute de ani, cunoscute sub numele de OZN-uri.

Tot prin aparate zburătoare, s-a manifestat, din vreme în vreme, şi puterea lui Dumnezeu. Numai că, dacă Domnul nu răpeşte oameni, nici avioane şi nici nave, navele lui Satan au creat, adesea, tulburări în Triunghiul Bermudelor şi sunt cauza dispariţiilor enigmatice a multor vapoare şi avioane, pierdute cu echipaj cu tot.
O căutare a bazelor demonice de pe Marte, este zadarnică căci, puterile Satanei se manifestă într-o o altă dimensiune.
Din păcate, OZN-urile infernale şi Triunghiul Bermudelor vor mai speria omenirea şi pe viitor.

Iată sfatul cel bun: nu mai călătoriţi în perimetrele cunoscute ca “infernale” ale Triunghiului Bermudelor! Iar la apariţiile de OZN-uri, nu reacţionaţi şi îndepărtaţi-vă de ele!

Apa trece, pietrele rămân

Amintirea poporului român păstrează încă taine ale începuturilor, ale sfinţeniei credinţei şi ale poporului lui Iisus Hristos. Nume vechi, legende, cântece, colinzi, poveşti şi povestiri, proverbe şi zicători, obiceiuri şi tradiţii, venite din negura timpurilor, alcătuiesc zestrea cea vie a României.
Bătrânii mai vorbesc încă despre Ler Împărat, despre Raiul cel luminos, despre zborul Soarelui-Dumnezeu cu carul de foc, despre sfinţenia tuturor lucrurilor, despre omenie, despre moştenirea neamului şi despre credinţa şi legea din străbuni.
Şi, mai vorbesc despre viaţă, despre moarte şi nemurire. Căci, viaţa şi moartea românului se împletesc una cu alta, ca o trecere normală spre o altă formă de existenţă, înspre viaţa cea nemuritoare, promisă prin credinţa de milenii de către însuşi Cuvântul Mântuitorului.
Iubirea de copii şi a copiilor faţă de părinţi, puterea de sacrificiu pentru Dumnezeu, neam şi ţară, pentru apărarea pământului străbun şi a Moştenirii „celei sfinte”, a rămas lege în popor şi în credinţa neamului.
Limba română readuce, prin cuvintele amintirii, un trecut mirific, în care, om şi Dumnezeu trăiau împreună fericirea Pământului. O ţară a tinereţii veşnice şi a vieţii fără de moarte a rămas ca amintire sfântă în poveştile şi legendele neamului, precum şi în scrierile istoricilor.
Românul nu a pierit. Apa trece, pietrele rămân, mai zic bătrânii şi astăzi.
Cât despre Marea cumpănă a neamului, aceasta a fost războiul dintre daci şi romani, sfârşit prin victoria romanilor, prin ocuparea şi distrugerea capitalei Daciei.
Pentru romani era important să afle taina cea mare a credinţei şi a puterii neamurilor dace şi, mai apoi, să distrugă această putere sau să o ducă cu ei la Roma, spre mândria, folosul şi bunăstarea acesteia.
Mult timp, romanii nu au cutezat să înfrunte popoarele Daciei. Încă mai aveau frică de zeii ei. Cu timpul, n-au mai rezistat ispitei aurului şi a fabuloaselor comori ale „Ţării Zeilor”. Le-au pus gând rău şi le-au robit fraţilor lor de sânge.
Dar, nu numai romanii, ci şi grecii cunoşteau sfinţenia şi nemurirea popoarelor Daciei. Şi, chiar mai mult, le recunoşteau calitatea de sfinţenie, numindu-i pe daci „dioi”, zei, sfinţi, dumnezei. Nemurirea dacilor a fost una din tainele pe care romanii căutau să le dezlege.
Şi, chiar dacă ei înşişi au cunoscut cândva această taină, pe vremea când alcătuiau acelaşi popor cu romino-traco-geto-dacii, din sfinţenia dintâi a neamului lor nu a mai rămas nimic. Noul popor, care la origine se trăgea din neamul dacilor, era animat doar de dorinţa de prădăciune, de sânge şi de distrugere. Căci ei, romanii, ajunseseră păgâni fără de Dumnezeu, îmbătaţi de dorinţa de a se îndumnezei şi de a se zeifica pe ei înşişi. Iar viaţa lor, aşa numită civilizată, era fală şi urâciune, sclavie şi lupte de gladiatori, rătăcire şi omor, prostituţie şi declasare umană. Era Sodoma şi Gomora.
Ei, standardul de civilizaţie al timpului, nu mai erau oameni normali, ci monştri decăzuţi în sălbăticie.
Autointitularea lor ca zei pe pământ, era răspunsul la credinţa dacilor într-un singur şi viu Dumnezeu, Creatorul Lumii şi Dătătorul de viaţă al Cerurilor şi Pământurilor.

Unde sunt comorile daciei?

Astăzi, întorcându-ne în trecut, ne întrebăm:
Unde este aurul Daciei?
Unde sunt bogăţiile, monumentele şi sanctuarele Daciei?
Unde sunt sfinţii Daciei?
Unde sunt documentele şi urmele picioarelor lui Dumnezeu pe pământul Europei, leagănul civilizaţiei omenirii întregi?
Iată unde se găsesc comorile, altarele, cultura, istoria şi civilizaţia vechilor daci:
La Roma.
La Vatican.
La Moscova.
La Berlin.
La Viena.
La Budapesta.
La Varşovia.
La Istanbul.
La Athena.
La Sofia.
Ce au moştenit românii de azi? Sărăcie şi amar. Numai istoria ştie. Ştie şi nu ştie, căci, istoria scrie - şi nu scrie întotdeauna - adevărul acestei lumi. Căci scrisul istoriei şi al adevărului a fost făcut după porunca, banii şi vrerea celor mai mari şi mai tari ai lumii. Iar adevăraţii stăpânitori ai lumii au fost banii, puterea, minciuna, înşelăciunea, mărirea, stăpânirea şi omorul, cuvinte în care nu poate să încapă Dumnezeu.
Astăzi, căutând „urmele” românilor, le vom găsi răspândite în toată lumea. Căci împărăţiile şi civilizaţiile Europei au stat, şi mai stau încă, pe istoria, comorile şi sudoarea acestui popor. Iar civilizaţia daco-română, sarea, vinul, grâul, lemnul, aurul şi argintul Daciei, mai scriu şi astăzi istorie în lumea modernă.
Marile limbi ale lumii mai păstrează amprenta limbii române dintru Începuturi. O mărturie pentru oamenii de ştiinţă este limba sanscrită, care, la pronunţarea cuvântul OM, apleacă poporul în adâncă închinare, conform vechii lor credinţe.
Dragii mei, cu mult mai înainte de naşterea Ţării Raiului, popoarele vechi ale traco-geto-dacilor aveau o religie creştină, asemănătoare aceleia din zilele noastre. Peste această religie a vechilor români s-a aşezat credinţa vie a Ţării Raiului şi, tot în această credinţă, s-a născut şi Iisus, Mântuitorul Lumii.
Iar Iisus Hristos a propovăduit poporului Israel Evanghelia lui Ler Dumnezeu, spre salvarea iudeilor din holocaustul istoriei şi din vătămarea satanică.
Numele adevărat al Domnului Dumnezeu, Dumnezeirea Maicii Domnului, realitatea Sfintei Treimi, Sfânta Naştere a omului pe Pământ, existenţa îngerilor, a sfinţilor şi a zânelor, iertarea păcatelor, ascunderea tainei demonice sub cuvântul Iohwe (cifrat IHWH), Războiul cel Mare cu îngerii lui Satan, taina Cuvântului lui Dumnezeu şi a Ţării Raiului, distrugerea Atlantidei şi formarea Mării Negre, învierea morţilor, Judecata cea de pe Urmă, viaţa veşnică şi instaurarea Împărăţiei Cerurilor, erau teme predilecte ale propovăduirii Cuvântului lui Iisus Hristos de acum 2000 de ani.
Aceasta a fost Evanghelia propovăduită până la Crucificare de către Iisus Hristos, cuvânt lăsat şi în scris de însăşi mâna Mântuitorului. Din păcate, această comoară s-a pierdut în tulburările războiului şi ale distrugerii Templului din Ierusalim. Numai că, spune Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie a lui Iisus Hristos trăieşte mai departe în memoria tainică şi nemuritoare a Cuvântului lui Dumnezeu, memorie din care nu se pierde niciodată nimic, de la Facerea Lumii şi până în eternitatea veşniciilor.
Dragii Mei, din acest tezaur divin şi pururea trăitor, s-a coborât astăzi pe Pământ Cuvântul Evangheliei celei noi a lui Ler Dumnezeu, Evanghelia Tainică a Împărăţiei Cerurilor şi Pământurilor.
Cât despre tainele cele mari ale creştinismului, iertarea păcatelor, câştigarea mântuirii şi a nemuririi, acestea sunt darurile veşnicului Dumnezeu, Cel Sfânt, Cel Bun şi Cel Iubitor, Io Ler Domnul, Iisus Hristos, Mântuitorul.

Da, dragii Mei, poporul român a avut întotdeauna, de la Începutul Lumii şi până astăzi, aceeaşi credinţă. Ea trăieşte şi astăzi în Sfânta sa Casă, Biserica Ortodoxă Română, şi în toate bisericile ortodoxe ale Pământului, lăcaşuri ale Ortodoxiei celei Sfinte.
Căci, aceasta este Creştinătatea Ortodoxă, biserică sfântă coborâtă din ceruri, din taina Ortodoxiei celei Sfinte a Cerurilor lui Io Ler Dumnezeu.
Cât despre Sfintele Liturghii ale Ortodoxiei, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că acestea au fost preluate din liturghiile existente încă cu mii de ani în urmă în Dacia, unde au fost coborâte din cer de către însuşi Tatăl Dumnezeu şi de către Fiul Său, acum 8500 de ani, pe la începutul Împărăţiei Raiului pe Pământ.

Autorii celor trei liturghii ale ortodoxiei, sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore, aceştia au fost la origine, daci. Ei cunoşteau cultul credinţei poporului dac, din care au preluat taina liturghiilor şi le-au integrat cultului creştin ca Liturghii Dumnezeieşti ale creştinătăţii.

Acesta este Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.''

Sursa:Fragment din "Evanghelia tainica a imparatiei cerurilor si pamanturilor" -Ioan Suciu

Read more...

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP