Revelarea Sinelui – poarta noastră către Nemurire (partea 2)

vineri, 28 mai 2010


Repere ale trezirii sufletului

După cum am spus, prima victorie pe calea descoperirii de Sine o contituie trezirea amplă şi profundă a sufletului. Trezirea dorinţei pentru spiritualitate marchează trezirea reală a sufletului. Putem spune că, dacă definim Sufletul ca „produs al interacţiunii dintre materie şi spirit” (Cristian Ţurcanu), el reprezintă viaţa materiei, îmbogăţită de psyché, de psihismul specific fiinţei respective, exprimat prin ansamblul emoţiilor, sentimentelor, trăirilor, reprezentărilor afective ale evenimentelor, precum şi reacţiile afective ale fiinţei faţă de experienţele de viaţă.

Există mai multe semne ale trezirii sufletului: orice trăire copleşitoare, benefică, înălţătoare, orice fior magic care ne cuprinde în faţa unei opere de artă, când admirăm un colţ de natură sau orice altă manifestare a Frumosului, reprezintă momente de trezire a sufletului. Capacitatea de a trăi mai mereu acest gen de stări, aptitudinea de a ne manifesta continuu şi constant entuziasmul, pofta de viaţă, bucuria de a trăi, încrederea în noi şi în Dumnezeu, optimismul, capacitatea profundă de transfigurare faţă de tot ce ne înconjoară – toate acestea marchează permanentizarea trezirii sufletului. Atunci, sufletul acelor binecuvântate fiinţe nu mai cunoaşte doar „momente de trezire”, ci este VIU, participând continuu la sărbătoarea sublimă a vieţii! (pentru detalii privins trezirea sufletului, vezi şi cartea „Etapele obiective ale însănătoşirii, trezirii şi împlinirii sufletului”, de Cristian Constantin Ţurcanu).

Diferenţe ale conceptului de Sine în spiritualitate şi psihologia modernă

Dacă pentru diversele căi spirituale, Sinele semnifică esenţa ultimă a fiinţei umane, scânteia Divină din noi, conexiunea intimă cu Dumnezeu, reflectat în fiinţa noastră, conceptul de Sine are multiple înţelesuri, unele cu nuanţe complet diferite, în psihologia modernă.

Astfel, pentru a debuta cu conceptul enunţat de părintele psihanalizei, putem observa că ceea ce Sigmund Freud numea „das Es”, cea mai arhaică instanţă psihică, a fost tradus în limba română cu termenul echivalent de „Sine”. Constituit, în primul rând, din apanajul tendinţelor şi pulsiunilor instinctuale, în mare parte sexuale, dar şi cele care aparţin instinctului de conservare (considerat ulterior de Freud tot de natură libidinală), Sinele exprima acea forţă sau energie universală care acţionează inconştient şi infailibil în om. Desfăşurându-se după un program ereditar, activat încă de la naştere, o parte a Sine-lui va suferi o transformare, o dezvoltare specială, care va da naştere unei structuri-tampon numită „Eu”, parte conştientă şi zonă a spiritului nostru, care va acţiona intermediar între Sine şi lumea exterioară. Eu-l va îndeplini în relaţia cu Sinele rolul de cenzor al cerinţelor instinctuale.

Carl G. Jung are o concepţie cu mult mai „aventuros ştiinţifică”. El va extinde descoperirea lui Freud, referitoare la inconştient, dincolo de individ şi va vorbi de un inconştient care trece dincolo de noi, o „moştenire arhaică” şi colectivă, ca un „muzeu al vieţii” plin cu amintiri ale speciei umane. Inconştientul colectiv, numit de Jung „spiritul străbunilor noştri cărunţi”, conţine forţe psihice dinamice, care sunt identice la oamenii din toate societăţile. Aceste conţinuturi, „forme preexistente”, predispoziţii psihice înnăscute numite arhetipuri se manifestă ca imagini, simboluri, sentimente ancestrale, în viaţa, în visele şi fanteziile noastre şi îi conduc pe oameni în înţelegerea şi experimentarea adaptării la realitate.

Arhetipurile sunt de natură psihoidă şi se transmit pe calea „eredităţii psihice” sau prin „ereditatea socioculturală”. Ele sunt acceptate cu sensul de model simbolic comunitar sau de tipar – pattern cultural. Sinele-le, la Jung, este considerat „întregul” şi este văzut ca personalitatea totală, iar Eu-l, factorul prin excelenţă conştient, este subordonat prin definiţie Sinelui şi raportat la el ca parte la întreg.

Jung a dorit de fapt să demonstreze că personalitatea este o creaţie şi o „re-creaţie” continuă a subiectului, influenţat nu numai de trecut, ci şi de viitorul său, iar cel mai important proces al construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii este individuarea – un fenomen prin care o persoană devine un individ psihologic, o unitate separată, indivizibilă sau un întreg”.

După Jung, procesul individuării durează toată viaţa, iar sensul, direcţia lui devine Self-ul (Sinele), considerat un arhetip central şi unic, nucleul al spiritului şi al Eu-lui, totodată „miezul” personalităţii. El va parcurge stadii care cuprind întregul curs al vieţii şi nu se închide niciodată faţă de lume, ci aduce lumea în interiorul nostru. Lumea şi omul sunt după Jung două aspecte ale unei unităţi, – un „unus mundus” – şi ambele se bizuie pe acelaşi fundament.

Când structurile psihice au fost deplin individuate, în a doua parte a vieţii apare criza de identitate şi un nou nivel de dezvoltare – transcenderea – care conturează trasee individuale, personale. Toate diversităţile şi opoziţiile din psyche sunt transcendente, unite într-un întreg, iar prin această funcţie personalitatea ajunge la o stare de auto-îmbogăţire şi auto-împlinire.

Conform lui Jung realizarea Sinelui presupune orientarea către viitor, spre ceea ce aspiră individul să realizeze.

Jung s-a bazat îndeosebi pe cunoştinţele sale de istorie a simbolisticii ritualurilor umane, ca şi pe propriile vise şi fantezii. El a mărturisit că a găsit similarităţi deosebite între propriile trăiri sau vise şi cele ale pacienţilor. A tras concluzia că există simboluri arhaice universale prezente în psihism, comune generaţiilor umane trecute şi actuale care se regăsesc şi se manifestă în viaţa fiecărui individ sub forma arhetipurilor. El considera, de asemenea, că o incursiune în psihicul unei persoane echivalează cu o incursiune în psihicul întregii umanităţi, şi a demonstrat cum istoria ritualistică şi mitologică a speciei umane se regăseşte în fiecare om.
Pornind de la psihanaliză şi în urma studiilor îndelungate făcute asupra unei cazuistici relativ bogate, dar şi asupra propriei persoane, Jung şi-a structurat ideile într-o concepţie şi teorie aparte despre personalitate, atipică, totodată mistică. El a lansat o viziune extensivă asupra omului (care o depăşeşte cu mult pe aceea a lui Freud) în care Sine-le – arhetip central – joacă un rol major.

Realizarea Sinelui („Self-actualization”), proces pragmatic structural de împlinire a omului, este considerat de Jung aproape imposibil de realizat fără o cunoaştere profundă şi deplină a Self-ului.
Jung vedea în personalitate un ideal al maturităţii, adică acea deplinătate psihică bine definită, dotată cu forţă, capabilă să reziste oricăror încercări, un ţel înalt de atins în dezvoltarea fiinţei umane care-şi urmează calea evoluţiei spre împlinire şi progres. Acest proces de diferenţiere a individului, numit de el proces de maturaţie psihologică sau individuare, l-a înţeles ca pe o necesitate resimţită în individ şi programată în personalitate, care se serveşte de funcţia transcendentă, aceea care conturează trasee individuale de dezvoltare umană. Această funcţie nu s-ar actualiza niciodată dacă individul s-ar menţine doar pe căile prescrise de normele colective. El trebuie să asculte de legea propriei deveniri care-l îndeamnă spre căi noi, adică să se ridice deasupra identificării cu masele şi să-şi urmeze calea propriei chemări care-l ajută să-şi construiască o individualitate unică în felul ei.

Jung acceptă că toţi oamenii sunt egali, altfel ei nu ar putea fi supuşi aceloraşi iluzii şi că substratul sufletesc pe care se întemeiază conştiinţa individuală este pretutindeni acelaşi, fapt care îi ajută pe oameni să se înţeleagă între ei. Dar fiecare individ are înnăscută legea vieţii sale şi teoretic şansa să urmeze calea propriei diferenţieri, deci posibilitatea să devină o personalitate distinctă de ceilalţi şi individualizată.

Realizarea Sinelui în concepţia lui Jung înseamnă dezvoltare, şi ea urmează „calea împlinirii depline” şi a „desăvârşirii”. Sursa generatoare de energie psihică este conflictul şi opoziţia dintre conştiinţă şi inconştient, dintre inconştientul personal şi cel colectiv (funcţiile raţionale se opun celor iraţionale, „anima” se opune lui „animus” etc.). Dar funcţiile opuse sunt complementare formând în ultimă instanţă o sinteză, care va produce o integrare şi echilibrare în sistem.

Procesul individuării Jung îl consideră „o mare aventură” – călătorie orientată spre centrul personalităţii, spre Sinele care reprezintă unitatea. El integrează totul în personalitate şi asigură un echilibru fiind un factor motivator care-l impulsionează şi orientează pe individ în viaţă. „Împlinirea” omului este aproape imposibilă fără o cunoaştere deplină a Sine-lui, iar deplina realizare se află în viitor, în scop şi ideal, programator al evoluţiei umane marcată de trei principii: al progresului, regresului şi sincronicităţii. O rătăcire în această „aventură” şi pierdere a sensului apare ca o tulburare de „creştere” a personalităţii, aşa cum este considerată de Jung nevroza. Conştiinţa nevroticului nu poate controla şi integra inconştientul a cărui activitate îl înfricoşează. Adept al destinului, Jung consideră că omul civilizat şi hipercultivat este incapabil să perceapă adevărul despre Sine, cel al „chemării”, adevăr neconfirmat de nici o doctrină.

Măreţia „personalităţilor” nu a constat niciodată din supunerea necondiţionată la norme şi convenţii ci, dimpotrivă, din salutarea lor independentă faţă de reguli şi convenţionalisme. Personalităţile puternice se ridică deasupra maselor cramponate de teama încălcării convenţiilor, prejudecăţilor, convingerilor celorlalţi şi îşi aleg o cale proprie de evoluţie, ceea ce omului obişnuit îi pare ciudat şi chiar periculos. El îşi delegă speranţa şi idealul altcuiva şi asistă pasiv, neputincios la împlinirea şi realizarea altora, fapt care îi ridică semne de întrebare referitor la Sine, îl complexează şi îl revoltă sau îl reţine de la a se exprima. Înţelegerea omului obişnuit este îngrădită de zidurile celor mai puternice prejudecăţi. Să fii ca toţi ceilalţi, după Jung, este fireşte „patologic şi inoportun”.

„Calea din noi trebuie redescoperită pentru că ea este ca o fiinţă vie psihică” pe care filozofia chineză clasică o numeşte „Tao” şi o compară cu un curs de apă care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său final. „A fi în Tao înseamnă desăvârşire, deplinătate… şi realizare totală a sensului esenţial înnăscut lucrurilor”. În filozofia chineză, dar şi în concepţia lui Jung, personalitatea este considerată Tao.

Cu siguranţă, Jung a fost un vizionar al vremii sale, şi a deschis noi perspective ale psihologiei, contribuind la alinierea acesteia cu manifestările profunde, de natură spirituală, a obiectului său, sufletul sau psyché. Însă abordarea lui rămâne una teoretică, oarecum abstractă, fără a veni în sprijinul experimentării concrete a stărilor spirituale de « apropiere de Sine », sau de comuniune cu această structură profundă, imuabilă, a fiinţei noastre. O linie de evoluţie predominant experimentală a psihologiei moderne avea să o deschidă Stanislav Grof, celebrul părinte al nu mai puţin celebrei psihologii transpersonale. Teoriile sale privind « stările expansionate de conştiinţă » sunt fondate tocmai pe miile de experienţe ale pacienţilor şi subiecţilor săi, care au avut oportunitatea de a deschide porţi înspre tărâmurile necunoscute ale psihismului.

Un articol de psiholog Aida Surubaru
Societatea Academica AdAnima Bucuresti
www.adanima.org

Read more...

Revelarea Sinelui – poarta noastră către Nemurire (partea 1)

miercuri, 26 mai 2010


Toate tradiţiile spirituale autentice vorbesc despre etapele care se cer a fi parcurse în drumul nostru către Îndumnezeire. Indiferent de numele acestor căi, de specificul lor şi de împletirea cu tradiţiile regiunii de unde au emanat, toate acestea conduc în acelaşi loc: acela al descoperirii de Sine, adică al revelării depline a scânteii Divine din noi. Fiul Omului devine expresia vie a Tatălui Ceresc, cu care este pe deplin identificat lăuntric, trăindu-şi din plin condiţia de fiinţă desăvârşită.

O primă etapă de parcurs aduce în viaţa neofitului o perioadă de ucenicie care îl confruntă cu cunoaşterea propriei personalităţi: aspirantul la Eternitate învaţă să se observe cu obiectivitate, să-şi cunoască părţile luminoase şi pe cele umbrite, să asculte şi să se supună, să se disciplineze interior şi exterior – cu alte cuvinte, „să devină unitar” la nivelul personalităţii. Această etapă, deşi de început, este esenţială, şi mulţi aspiranţi rămân un timp indefinit de lung aici, dacă nu sunt suficient de detaşaţi de propriile patimi şi faţete. Putem să observăm anumite laturi luminoase din noi – talente, generozitate, umor, afectivitate dăruită celor din jur – dar, dacă ne oglindim prea mult în ele, vom avea soarta lui Narcis cel frumos, atras de propria imagine oglindită în unda apei, în care s-a şi scufundat. Putem şi să ne lăsăm robiţi de laturile de umbră – de setea de putere, de impactul subjugant pe care îl putem avea asupra altora, de sentimentele de vinovăţie nesfârşită date de faptul că ne considerăm prea agresivi, impulsivi, lipsiţi de inteligenţă, de iubire, de haruri etc.

Cei care nu au curajul să privească aceste descoperiri ale structurii caracterului lor ca pe nişte simple experienţe, ca pe forme de cunoaştere, nu vor trece prea curând de primii paşi întru desăvârşirea spirituală…. Este important să observăm zgura din noi, şi să credem cu tărie că rolul ei este doar de a ascunde diamantele firii noastre Divine. Rolul Umbrei noastre este doar de a ne aprinde curajul de a „sparge” cuirasa sub care palpită Sufletul cel dăruit cu haruri!

Tocmai acesta este şi semnalul parcurgerii primei etape întru desăvârşire: trezirea sufletului, manifestarea neîngrădită, liberă şi intensă a emoţiilor, sentimentelor, năzuinţelor şi idealurilor noastre, grefate pe suportul intuiţiei de tip superior, şi pe constanta elevare, rafinare a imboldurilor noastre lăuntrice. În acest context, sufletul este privit ca un conglomerat de emoţii, sentimente, dorinţe şi aspiraţii conştiente de obiectul lor, orientate mereu ascendent, către un principiu suprem.

Psihiatrul elveţian Carl Gustav Jung vorbea despre axa Eu – Sine, ca element central al evoluţiei fiinţei umane. Pornim de la mai multe faţete ale noastre, de la mai multe Eu-ri. Avem multiple scenarii sociale – într-un fel suntem la serviciu, faţă de şefi şi respectiv, de subalterni; într-un fel suntem în familie, şi faţă de cei apropiaţi; într-un fel de comportăm la biserică, în alt fel la o petrecere intimă, etc. Avem complexe de comportamente şi atitudini pe care, aidoma unor costume pe care le tot schimbăm, le „îmbrăcăm” în funcţie de situaţia în care ne aflăm.

Jucăm roluri, pe scena posibilităţilor infinite ale Vieţii, şi acestea ne sunt date tocmai pentru ca, în final, să ne Cunoaştem pe noi înşine. Să ne Oglindim în cele din jur, pentru a ne vedea faţetele – Eu-rile. Apoi, odată aduse în lumina conştiinţei, vom trece în mod natural (dacă acestea sunt sănătoase şi pregătite!), la unificarea lor într-o structură coerentă şi bine articulată de personalitate, Eul nostru global, intrinsec…

Sufletul îşi începe căutarea de Sine. Dacă la început ne oglindim în elementele exterioare (fiinţe care ne reflectă laturi ale propriei manifestări, obiecte care exprimă preferinţele noastre etc.), acum, în a doua etapă a Căii, ne îndreptăm către un Centru al fiinţei noastre. Eul se caută pe Sine. Obişnuit să fie oglindit în ceva, şi deja relativ unificat, Eul tânjeşte după ceva mai înalt, mai cuprinzător, care să-i confere un sens… Acest Eu este efemer, supus morţii şi devenirii. Este normal ca el să ducă dorul după ceva peren, care să-l reprezinte dincolo de Neant….

Dacă oglindirea se realiza mai întâi pe orizontală, între diferite faţete ale personalităţii sau eu-ri, acum ea se dezvoltă pe verticală: Eul, ca un tot unitar, se caută şi şi tinde să se regăsească în ceva etern, imuabil, peren. Acesta este Sinele, scânteia Divină din Om. Acum, în această etapă, majoritatea căutătorilor pe calea desăvârşirii se orientează ferm către o anumită şcoală spirituală sau o modalitate autentică de contactare a Divinităţii. Ne-am născut cu această vagă amintire, ca un vis neştiut, despre perfecţiunea din noi, despre originea noastră Divină. Şi tindem să ne întoarcem Acasă, să ne regăsim Paradisul pierdut…

Străfulgerările iluminatorii care apar acum, în această etapă, reflectă fulgurante manifestări ale Sinelui, acea voce eterată, profund ascunsă în inima noastră spirituală, care ne cheamă în continuu. Nu există un punct terminus al acestui drum. Revelarea Sinelui este un proces continuu, care se cristalizează în paralel cu viaţa noastră „în lume”, şi de aceea el nu are un sfârşit definit. Se poate însă spune că, cu cât devenim mai conştienţi de Divinul din noi, cu atât ne înscriem mai mult în parcurgerea celei de-a treia etape a aventurii spirituale a desăvârşirii noastre. Aceasta constă, în esenţă, în cosmizarea, universalizarea stării de Îndumnezeire, în care suntem Una cu totul.

Suntem mărturia vie a Dumnezeului din noi, şi începem să devenim tot mai conştienţi că Totul este Dumnezeu, că orice formă de manifestare este El! Fuziunea totală, oceanică, cu Dumnezeu Tatăl este dezideratul ultim, care marchează şi sfârşitul căutărilor noastre.
Este important să avem în conştiinţă faptul că aceste etape nu sunt decât jaloane orientative. Noi, oamenii, ne desfăşurăm amplele pocese interioare „în paralel”, până la un anumit nivel. Aşadar, există momente binecuvântate, ale unor trăiri iluminatorii, alternate cu perioade de cădere în materie şi în terna rutină socială; există şi riscurile unor involuţii, ale unui regres spiritual, când o fiinţă ajunsă deja la anumite achiziţii şi trăiri elevate „cade” la anumite teste ale vieţii, regresând apoi cu mult sub nivelul de pornire… Este exemplul acelor oameni investiţi cu anumite puteri spirituale sau oculte, pe care apoi le folosesc în scopuri malefice sau egoiste. Aşadar, în această căutare perpetuă a sensului profund al existenţei noastre ca fiinţe divine, este esenţial să aplicăm, mereu şi mereu, povaţa lui Iisus: „Vegheaţi, vegheaţi neîncetat!”

Un articol de psiholog Aida Surubaru
Societatea Academica AdAnima Bucuresti
www.adanima.org

Read more...

Reconectarea

luni, 24 mai 2010


Să dăm tonul

''Gâsca polară nu trebuie sa facă baie, ca să se facLăa a lbă.
fel nici tu nu trebuie să faci nimic, decât să fii tu însuţi.”
Lao Tse
Emoţii personale
Ca să recunoşti că eşti doar o parte din experienţa totală
de vindecare, nu ai nevoie să ajungi la cine ştie ce stare de
detaşare zen, sau altceva. Dimpotrivă, adesea observ că energia
se amplifică, atunci când se amplifică, mai întâi, emoţiile
mele. Destul de ciudat, dar contează prea puţin dacă sunt impresionat
de ceva şi scap o lacrimă, sau dacă, pur şi simplu,
mă simt foarte fericit.
Este important să păstrăm un nivel de detaşare faţă de
întreaga situaţie, căci ataşamentul este unul dintre puţinele
lucruri care pot interfera şi încetini acest proces de vindecare.
Atunci când vă bucuraţi din plin de emoţiile voastre, vă
daţi voie să vă menţineţi la acest nivel de prezenţă detaşată.
Adesea, fericirea şi alte stări elevate de emoţie contribuie
foarte mult la starea de detaşare, pentru că detaşarea
nu înseamnă detaşare de viaţă, ci de nevoia de a îndruma, de
a controla, înseamnă detaşarea de rezultatele celeilalte persoane.
Astfel, veţi putea să fiţi în acest proces, fără a investi
nimic în rezultatele sale.
Stările de emoţie amplificată vă permit să rămâneţi absorbiţi
de propria voastră experienţă şi să contribuiţi la ea, fiind
observatorul şi subiectul observat, în acelaşi timp. Această
stare ajută persoana de pe masă să intre în samadhi, în propria
unime, unde să poată fi şi să-şi trăiască propria experienţă.
Dar toţi suntem unul: pe măsură ce procesul devine mai
profund, veţi vedea şi veţi simţi manifestarea unei intensităţi
uimitoare. De cele mai multe ori, asta vă duce imediat într-un
spaţiu mai vast de conştientă şi observaţie, care va intensifica,
din nou, interacţiunea pe care o va simţi pacientul.
Pe măsură ce acest ciclu evoluează, vă aflaţi imobilizaţi
în această cunoaştere indescriptibilă, într-un mod rafinat şi
atemporal.
S-a întâmplat ceva amuzant, în drum spre vindecător
Hai să fim cinstiţi - râsul nu e un lucru pe care, în mod
normal, l-am asocia cu durerea, cu disconfortul şi cu boala.
Şcolile de medicină au calitatea că îţi pot extirpa simţul
umorului mai rapid decât ar putea un chirurg să îţi scoată
amigdalele. Nici educaţia non-alopată nu e mai brează, în
sensul acesta.
Feţele de vindecători solemni şi savanţii în medicină
cu mutre împietrite nu sunt nici ei de prea mare ajutor.
Slavă Domnului, că există dr. Bernie Siegel, autorul volumului
Iubire, medicină si minuni - dar oamenii ca el sunt
rari. El prezintă perspectiva din care un simţ al umorului
sănătos este promotorul unei bune sănătăţi; râsul este asociat
cu bunăstarea fiinţei, care este asociată cu un sistem imunitar
puternic şi cu o recuperare mai rapidă după boli sau răni.
Dacă acceptăm că vindecarea reconectivă vine printr-o inteligenţă
superioară sau universală - şi că rezultatul va fi cel
care este cel mai potrivit - indiferent de ceea ce noi sau cealaltă
persoană considerăm, în mod conştient, că ar fi cel mai
potrivit - atunci de ce ne mai zbatem? Pentru numele luiDumnezeu, unii dintre voi chiar arătaţi ca şi cum aţi avea nevoie
de vreo două-trei prune uscate.
Inseninaţi-vă. Râsul îi face pe oameni să se simtă confortabil.
Una dintre priorităţile iniţiale pe care le aveţi - cu
fiecare dintre pacienţii pe care îi vedeţi - este să îi scoateţi din
starea de cfeconfort şi să îi aduceţi într-una de confort - la
nivel fizic, emoţional, mental, spiritual şi în orice alt mod posibil.
Ideea e că lucrurile sunt amuzante. Viata e amuzantă.
Dacă nu vrei să 'fii acolo unde se râde, nu vrei să fii unde e
viaţă. După cum spune Ron Roth, autorul cărţii Sfântul Duh
al vindecării „Nu vă mai luaţi aşa de mult în serios. Oricum,
sunteti singurii care o faceţi”
Ce este iubirea?
Când au început experienţele mele cu aceste vindecări,
nimeni nu a găsit de cuviinţă să îmi trimită şi un manual de
utilizare. Tot ce ştiam era că eu plecasem de la cabinet într-o
vineri, gândindu-mă că sunt chiropractician, iar când m-am
întors, luni dimineaţă, mi-am dat seama că, de fapt, sunt
altceva. Aşa cum am spus şi mai devreme, am hotărât să
merg la alţii ca să caut răspunsurile. Am luat reviste New
Age din librării şi de prin magazinele de nutriţie şi sănătate,
am răsfoit paginile cu anunţurile celor care practică diverse
forme de vindecare şi i-am sunat pe cei care, după fotografii,
păreau a fi cei mai sănătoşi la minte.
Mi-am stabilit întâlniri cu oamenii ăştia, le-am spus ce
făceam si chiar le-am arătat. Când au văzut reacţiile pe care
le stârnesc aceste frecvenţe, am observat că mulţi deveneau
dintr-o dată un pic supăraţi. Cel puţin unii dintre ei deveneau,
as zice eu, chiar îmbufnaţi. Văzându-le consternarea,
i-am întrebat dacă făcusem ceva ca să o provoc.
Îmi spuneau: „Noi am petrecut ani în şir, încercând să
ne acordăm la inimile noastre si să lucrăm cu iubirea.
Tu, pur si simplu te-ai trezit, într-o zi, cu darul ăsta.Dacă un truism este transmis din generaţie în generaţie
de-a lungul timpului - iar adevărul este adevărul este adevărul
- atunci există probabilitatea ca el să fie adevărat şi
astăzi. Dar dacă un lucru era fals în trecut - şi dacă adevărul
încă mai este adevăr - atunci ceva care a fost fals va rămâne
fals. Mpoate fi ceva mult mai vechi - dar la fel de fals.
Acum aşezaţi-vă o clipă, ţineţi-vă bine, iar dacă aveţi
vreo două-trei funii de usturoi pe lângă voi, atârnaţi-le de gât,
căci vă voi spune un lucru care s-ar putea să vă cam zgâlţâie
fundamentele false: Nu există ceea ce este numit rău.
Nu există entităţi al căror scop, în existenţa lor, este să
vă facă viaţa un calvar, sau să se ascundă prin încăperi întunecoase
si prin dulapuri, aşteptând momentul potrivit să vă
sară în spate şi să facă „Bau!” Nu numai asta, dar nici nu au
veri care să vi se atârne de umeri şi pe care să fiţi nevoiţi să
vi-i daţi jos printr-o şedinţă de vindecare săptămânală sau
lunară, sau care să fie alungaţi cu pandantive scumpe, burduşite
cu pietre preţioase. Nu vă mai flataţi astfel. Astea sunt
născociri şi fantezii inventate, întărite numai de frica voastră
de ele. Dacă astfel de entităţi chiar au existat cândva, acum
ele au murit cu toatele. Au murit de râs la toate bufoneriile
pe care le-aţi făcut, în încercarea de a vă proteja de ele. Una
a murit chiar ieri, când a aflat cât aţi dat pe amuleta cea nouă.
Hai să aruncăm o privire la câteva dintre ritualurile
noastre bazate pe frică:
Flori - ca să nu vină fantomele
Scuturarea mâinilor - ca să scăpaţi de energia negativă
a altor persoane, pe care aţi adunat-o pe mâini în
timpul şedinţei
Boluri cu apă - ca să adune energia negativă pe care o
scuturaţi de pe mâini
Sare - se pune în apă, pentru a sparge energia
negativă care s-a adunat în apă după ce v-aţi scu-turato
de pe mâiniAlcool - ca să vă daţi pe mâini, în caz că nu aveţi la
îndemână bolul şi sarea şi apa în care să le scuturaţi
Lumânări - se ard anumite culori pentru protecţie
Direcţii de mişcare - vă întoarceţi sau mergeţi
numai în anumite direcţii (dreapta, stânga, în
sensul acelor de ceasornic, în sens contrar acelor de
ceasornic - în funcţie de şcoala sau de linia la care
v-aţi afiliat)
Direcţii de poziţionare - pacientul trebuie să fie
îndreptat într-o anumită direcţie (cu capul spre nord,
spre sud, spre est sau spre vest, în funcţie de şcoala
sau de linia la care v-aţi afiliat)
Mâinile - mâna dreaptă este mâna care dă; mâna stângă
este mâna care primeşte
Bijuterii şi/sau obiecte din piele - trebuie îndepărtate,
pentru a nu interfera cu vindecarea
Expirarea - exhalarea de energie negativă
A „tăia” coloana vertebrală - se stă în partea
dreaptă a persoanei, dacă lucraţi pe partea dreaptă, si în
partea stângă, dacă lucraţi pe partea stângă a corpului
persoanei, pentru a nu le „tăia coloana vertebrală”
Şerveţele - ca să vă ştergeţi lacrimile, după ce aţi râs
aşa de tare la câteva dintre aste ritualuri, încât aţi
suflat şi aţi stins lumânările, sau după ce aţi plâns
că, din greşeală, aţi omorât florile, pe care le-aţi pus
în apa sărată în care trebuia să vă scuturaţi
mâinile.., şi rugăciunile nu le aduc înapoi.
Nu putem să ne aflăm în iubire, atâta vreme cât întărim
conceptul de frică, înclinaţia noastră culturală este să ne
decorăm fricile cu ritualuri, păcălindu-ne apoi să credem că
aceste ritualuri sunt expresii ale iubirii.Zădărnicim rugăciunea, atunci când o folosim pentru
protecţie - căci de ce anume ne protejăm, folosind aceste ritualuri
şi rugăciuni? De nimic altceva, decât de natura amorfă
a fricilor noastre - pur şi simplu, pentru că mâncăm conceptul
de rău pe pâine. Dar nu ne dăm seama că răul este doar
spectrul unei iluzii.
Petrecem atâta timp protejându-ne de ceva care nici nu
există, aşa că nu e de mirare că ne rămâne atât de puţină
vreme ca să ne ocupăm de ceea ce există cu adevărat
Atenţia noastră creează întrupări iluzorii ale răului
-care, la rândul lor, ne atrag din ce în ce mai mult atenţia,
astfel încât sistemele noastre de credinţe încep să se susţină şi
să se confirme pe sine. Pur şi simplu, de multe ori, nu ne
dăm seama că mergem acolo unde este atenţia noastră.
Chiar credeţi că dacă fluturaţi un buchet de flori în faţa
unei fantome, aceasta se va întoarce şi va fugi ca din
puşcă? Poate, Dar numai dacă are alergie la flori.
Dacă se află o fantomă primprejur, ea nu e acolo pentru
voi. Ea îşi are treaba ei, propriul ei scop, pentru care şi~a
întrerupt ciclul
Si cum e cu scuturarea energiei negative de pe mâini,
într-un bol cu apă sărată? încercaţi să o înecaţi?
Asta ar funcţiona numai dacă energia respectivă vine
dintr-un univers cu apă dulce,
Problema inerentă cu toate ritualurile astea de protecţie
este că, de fapt, atunci când faceţi ceva care este menit să vă
protejeze, vă spuneţi că există ceva de care să vă temeţi
-chiar si dacă e vorba de direcţia în care este îndreptată o
persoană, de mâna pe care trebuie să o folosiţi sau, pur şi
simplu, de teama de a nu „greşi”,
Deci, cu cât sunteţi mai puţin conştienţi de componenta
bazată pe frică a ritualului, cu atât mai mult vor pătrunde
efectele fricii, Aceeaşi componentă de frică se aplică şi altor
comportamente ritualice şi superstiţii, cum ar fi îndepărtarea
bijuteriilor şi a obiectelor din piele.Atunci când vă daţi jos aceste obiecte - voi sau pacientul
- vă spuneţi că voi înşivă nu sunteţi destul, că voi şi ceea
ce canalizaţi este de natură limitată.
Să vă dau doar un motiv pentru care ştiu că aceste lucruri
sunt adevărate: Când au început să apară aceste vindecări,
pacienţii mei credeau că vin la chiropractician - şi eu
credeam că asta sunt. Nu putea să existe o situaţie mai potrivită.
Bineînţeles, ca pacienţi pentru chiropractică, ei veneau cu
cizmele de piele cu carâmbi de oţel, cu curele grele, cu brăţări
metalice la glezne şi cu toate celelalte bijuterii obişnuite,
Nu aveam nici un motiv să le sugerez să îşi dea jos bijuteriile
sau obiectele din piele. Nu m-am oprit să spun rugăciuni
sau să ard tămâie sau să-i afum cu salvie, nici nu am ancorat
energia încăperii cu cristale în culorile chakrelor, importate
din America de Sud. Eu doar am privit, cu uimire copilărească.
Fără nici un ataşament, fără nici o constrângere, fără
nici un ritual, fără nici o frică.
Doar vindecări de la Univers - pur şi simplu.

Sursa:Reconectarea-Eric Pearl

Read more...

Valoarea iubirii

sâmbătă, 22 mai 2010



Se spune ca iubirea inlatura suferinta, ca poate transcende si aduce fericirea. De fapt toate marile religii ale omenirii propovaduiesc iubirea ca fiind cel mai inalt mesaj, cea mai inalta forma de abstractizare a religiei, a conditiei umane.
Acesta este mesajul lui Iisus, al lui Ramakrishna, Rumi, Budha, Ghandi etc. Toti spun acelasi lucru. In orient se spune ca iubirea arde karma iar in occident ca ea depaseste conditia umana. Este unul si acelasi lucru. Dar ce are iubirea de a face cu aceasta? Cand ea apare conditia umana obisnuita ia sfarsit.
Toate preocuparile ce ne ghidau pana atunci viata trec pe un loc secundar, primesc mai putina energie. Chiar daca continua sa existe, iubirea este cea in care acum constiinta se dizolva.
Judecata se schimba. Starea interioara se schimba. Apare candoarea.
Daca nu ai facut-o niciodata, acum vei realiza ca arunci miezuri la pasarele, ca mangai un caine vagabond care dintr-odata iti este drag. Perceptia asupra lumii din jurul tau se schimba, devii un Mare Suflet - "Maha-atma" iar starea aceasta curge prin tine. Ia exista permanent, poat fi simtita tot timpul dar datorita preocuparilor si framantarilor mintii, pierduti de contactul cu frumosul, cu armonia, avem nevoie de un "soc" pozitiv pentru a ne trezi, de ceva uimitor care sa ne poata smulge din cotidian.
Ceva armonios, bland, fascinat, cald, poate fi o opera de arta, un loc minunat in natura sau prezenta unei fiinte umane. Iubirea este expresia armoniei frumusetii si perfectiunii universale, de aceea nu apare in dezordine, in haos. Ceva armonios si deosebit poate trezi iubirea din noi, facand-o sa se reverse in exterior.
Pana acum ai fost ocupat, ai fost orb la frumusetea din jur la momentele speciale la armonia care mentine foarte inteligent intreaga ordine. Doar acum ceva extraordinar te-a facut sa vezi toate acestea.
Cele mai mari sacrificii in istoria umanitatii au fost facute din iubire: Orpheu, coborand in infern dupa Euridiche, Rada care a fost gata sa intre in infern pentru Krishna, doar pentru a-l salva de o durere, Iisus s-a sacrificat din iubire pentru oameni, Divina Comedie nu ar fi fost scrisa fara existenta lui Beatrice care l-a inspirat atat de profund pe Dante, iubirea lui Eliade pentru Maitrey etc.
Iubirea este ca care le face chiar si pe animale sa isi regaseasca stapanii strabatand sute de kilometrii fara ca ele sa fi stiut unde se afla acestia iar literatura abunda de episoade care scot in evidenta puterea nebanuita si misterioasa a iubirii.
Cand iubirea apare poetii scriu, cantaretii canta, pictoii picteaza si toate acestea devin capodopere, devin elixir. Daca ei ar face asta cand sunt tristi atunci arta lor ar deveni trista. De aceea arta facuta in iubire vindeca.

Magia iubirii

Doar o traire afectiva face trecerea de la stiinta la mistica, de la comunicare la comuniune. Caldura sufleteasca invie, creaza forme si da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul.
Fara acea caldura sufleteasca cunoasterea ar deveni expunere si nu experienta. Cand sufletul tau se deschide atunci pentru tine se deschide intreg universul. Fara iubire universul poate fi conceput, dar nu si experimentat.Sensul cuvantului latinesc A-mor (fara moarte) este iubirea.
El desemneaza tocmai faptul ca iubirea ramane dincolo de moarte, ca ea este cea care transcende iar tot ce este iluzoriu isi pierde acum valoarea. A iubi inseamna a renunta la tine, la egoul tau, este un sacrificiu, cuvant din latinescul sacrum-facere - orice sacrificiu este o fapta sacra.

Acolo, atunci apare iubirea.

Sursa:esoterism.ro

Read more...

DUMNEZEU ESTE. DUMNEZEU VA IUBEŞTE CU O DRAGOSTE FOARTE MARE

vineri, 21 mai 2010

DUMNEZEU ESTE. DUMNEZEU VA IUBEŞTE CU O DRAGOSTE FOARTE MARE, O DRAGOSTE DEPASIND INTELEGEREA, CĂCI EL ESTE VIATA CARE SUNTETI, PAMANTUL PE CARE CALCATI, AERUL PE CARE-L RESPIRATI

Fraţii mei mult iubiţi, mulţi dintre voi aţi învăţat de secole că esenţa numită
Dumnezeu este un personaj sever şi de temut, gata de a judeca. Dar Dumnezeu cu siguranţă
nu este nimic din toate acestea. Dumnezeu care judecă, care intimidează, care persecută n-a
existat niciodată, în afară de spiritul şi inima omului. Omul a creat un Dumnezeu care
condamnă pe unii sau exaltă pe alţii. Acest Dumnezeu este de la om, a fost creat de om,
voinţa omului.

Dumnezeul pe care-l cunosc, Dumnezeul pe care-l iubesc, care este forţă ce
emană din mine şi din împărăţia ce sunt, este un Dumnezeu al dragostei plenare, scutit de
orice judecată. El este numai aceasta. Dumnezeu vă iubeşte cu o dragoste foarte mare, o
dragoste ce depăseşte înţelegerea, căci El este viaţa care sunteţi, pământul pe care călcaţi,
aerul pe care-l respiraţi. El este culoarea pielii voastre, frumuseţea ochilor voştri, dulceaţa
mâinilor voastre. El este voi înşivă în orice moment al vieţii voastre, în toată gândirea, în toată
fapta, până la ungherele cele mai ascunse ale sufletului vostru.
Dumnezeu este o forţă care consumă totul şi este totul. El este vântul ce suflă
peste ape, frunzele ce cresc şi apoi cad, simplitatea trandafirului, intens prin culoarea sa.
Dumnezeu este îndrăgostitul, înlănţuiţii, copii care râd, părul cu reflexe de miere. El este
Soarele ce răsare, steaua strălucitoare în noapte, Luna care merge pe cer în miezul nopţii.
Dumnezeu este frumoasa insectă, pasărea umilă în zborul ei, neînsemnată şi umila rimă.
Dumnezeu este mişcare şi culoare, sunet şi lumină. Dumnezeu este pasiune. Dumnezeu este
dragoste. Dumnezeu este bucurie. Dumnezeu este tristete. Ceea ce este, tot ce este, este şi
ceea ce numiti voi Dumnezeu Tatăl, totalitatea Vieţii, iubitorul de tot ceea ce există Dumnezeu
nu este un personaj aparte, aşezat pe un tron şi care judecă viaţa întreagă. Dumnezeu este
viaţa întreagă fiecare moment ce bate. El este ceea ce este continuu, etern.
Credeţi voi că viaţa v-a judecat vreodată? Ea n-a făcut-o niciodată. Căci dacă
Dumnezeu, care este ceea ce voi sunteţi, v-ar fi judecat pe voi sau pe oricine altcineva, cu
siguranţă pe El însuşi s-ar fi judecat! Si de ce inteligenţa Supremă ar fi făcut asemenea lucru?
Forţa Vitală pe care voi o numiţi Tatăl, nu are facultatea de a judeca. Căci viaţa nu
este dotată cu personalitate, cu un egou capabil a percepe o parte din sine ca fiind ceea ce
numim bun sau rău, drept sau greşit, perfect sau imperfect.
Dumnezeu, prin El însuşi, este complet lipsit de bine sau de rău. El este complet
lipsit de aspecte pozitive sau negative. El este total lipsit de perfecţiune, căci imperfecţiunea
impune limite Vieţii Sale debordante, tot timpul în mişcare, tot timpul în transformare.
Dumnezeu este, atât. Mult-iubitul vostru Părinte (Tată) nu este decât un lucru: este, ca astfel
toate lucrurile să poată exprima viaţa care este Dumnezeu.
Tatăl nu vede nici răul, nici greşeala: nu se vede decât pe El însuşi. Tatăl nu vede
eşecul, El vede doar Fiinţa Sa în mişcare pentru totdeauna. Voi produceţi florile Vieţii şi chiar
lucruri care dezonorează, şi Tatăl devine josnicia şi El devine florile, dar El nu judecă
niciodată încercând să înţeleagă ce este inferior şi ce este superior. El este şi atât. Este bine
că este aşa, căci dacă ar fi cu adevărat acest Dumnezeu creat de om nimeni n-ar vedea
vreodată ceea ce se cheamă „Porţile Raiului”. Nimeni! Căci nimeni nu ar putea vreodată să
satisfacă aşteptările acestui Dumnezeu creat de om.
Dumnezeul pe care-l cunosc este fără limită. El este Fiinţa Supremă, totalitatea
neîmpărţită a ceea ce este. Si ceea ce este numit Tatăl, sunteţi voi şi scena Vieţii unde vă
exprimaţi Eul divin încarcat de sens. El v-a dăruit un Eu Unic şi liber arbitru ca, în fine, să
puteţi deveni ceea ce doriţi să deveniţi, ca voi să puteţi percepe viaţa în care Dumnezeu este
după propria voastră alegere. Si nimic din ceea ce aţi făcut vreodată sau gândit, cât de
dezgustător sau jalnic sau minunat ar fi fost percepţia voastră, nu a apărut lui Dumnezeu
altfel decât în calitatea sa de a fi.
Numai voi, prin atitudinile voastre sau acceptarea atitudinilor altora, voi vă veţi fi
judecat. Numai voi aţi hotărât că acel lucru este bun şi celălalt rău, acel lucru drept şi celălat
nedrept; căci pentru Tatăl nimic nu este bun sau rău, drept sau nedrept. Orice lucru este parte
din „a fi numit Dumnezeu – Atotputernic”. Dumnezeu vă iubeşte cu o dragoste mare,
profundă, depăşind tot ce se poate închipui, căci El v-a acordat să creaţi viaţa voastră în
funcţie de dorinţele voastre. Tatăl v-a iubit întotdeauna. El nu vă poate percepe în alt mod,
căci ceea ce sunteţi voi, aceea este şi El.
Dar ce este Dumnezeu în forma Lui Supremă? El este Gândire. Tatăl este, după o
înţelegere largită, Gândire, căci gândirea este ultimul creator a tot ceea ce este, ceea ce a
fost şi care va fi vreodată. Gândirea este substanţa din care toate lucrurile sunt create. Căci
tot ceea ce există are ca izvor iniţial Gândirea, suprema inteligenţă numită de spirit
Dumnezeu.

V-aţi întrebat voi vreodată ce asigură coeziunea lucrurilor, fiecare în desenul lui şi
forma sa unică? Este Gândirea, „lipiciul cosmic” numit iubire. Gândirea este cea care asigură
coeziunea materiei. Este dragostea la cel mai înalt nivel (suprem) căci toate lucrurile au fost
mai întâi concepute de gândire, care este Dumnezeu, şi este Dragostea Tatălui pentru
gândire care ţine la locul lor toate lucrurile.
Toate lucrurile, înţelegând şi corpul vostru, datorează coeziunea lor lui Dumnezeu.
Ceea ce asigură coeziunea dintre celulele şi moleculele corpului vostru este iubirea
admirabilă şi minunată a gândirii ce este într-adevăr Dumnezeu. Fără Gândire, corpul vostru
nu ar exista, materia n-ar exista - nimic n-ar exista. Gândirea este cea care creează viaţa.
Credeţi voi că Dumnezeu, gândirea care menţine împreună şi leagă toate - este o
entitate severă şi înfricoşătoare? Nu, nu este. Tatăl este bucurie plenară, căci nu ştie a fi
altceva. El este orice formă de viaţă vibrând în armonie unele cu celelalte, şi această vibraţie
emite un sunet comparabil cu un râs răsunător. Dacă veţi asculta intens, veţi auzi chiar şi
muzica Tatălui, râsul tatălui - un râs extrem de voios. Niciodată nu l-am auzit plângând.
In consecinţă, cine este Dumnezeu, cauza preţioaselor voastre fiinţe? Uimitoarea
forţă de Viaţă, care curge prin mijlocul vostru, care vă leagă şi vă uneşte pe toţi, care este
promisiunea vieţii după această viaţă şi eternitatea înaintea voastră? Este Fiinţa care este
Gândire. Este viaţa care este continuă. Este Fiinţa care iubeşte tot ceea ce este. Este Fiinţa
care din iubire acordă Vieţii fiinţarea (existenţa). Este Fiinţa care este bucuria totală şi
absolută. Iată care este moştenirea voastră şi destinul vostru.

Ramtha- Cartea Alba

Read more...

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP