Meditatia inimii – cale de întoarcere înauntrul fiintei

vineri, 9 martie 2012





Meditatia inimii este una dintre cele mai puternice cai pentru a intra în stari de constiinta extinsa. Este cunoscută din timpuri stravechi, diferite variante şi tehnici regăsindu-se în traditii raspîndite pe întreaga planeta. Aceste tehnici au fost preluate de către ramurile transpersonale ale psihologiei occidentale şi folosite în investigaţiile sale asupra conştiinţei. Din această perspectivă, psihicul nu este decît o felie îngustă din marea sferă a conştiinţei, iar trupul omenesc este o materializare la frontiera dintre conştiinţa supremă, necreată, şi conştiinţa individuală. Meditaţia inimii este un mijloc de a accesa această zonă de interferenţă a straturilor fiinţei, avînd ca scop expansiunea conştiinţei. Efectul terapeutic derivă din integrarea la nivel psihic a acestor niveluri elevate de conştiinţă şi din conştientizarea fiinţei în întregimea sa. Inima nu este văzută ca organ al trupului fizic, ci ca punct energetic esenţial prin care conştiinţa universală se manifestă în plan imediat.

Inima. Vorbim de multe ori despre inimă folosind expresii uzuale. “Mă doare inima. Mi se rupe inima. A avea inima deschisă”. Rareori însă ne întrebăm de unde vin aceste expresii, ce legătură au ele cu realitatea? De cele mai multe ori, atunci cînd ne gîndim la sensul unei asemenea expresii care s-a perpetuat din generaţie în generaţie, credem că este vorba despre o metaforă. O metaforă bună, cu putere de sugestie. Pentru o mare durere, de pildă, spunem “mi se rupe inima”, sau “am simţit că m-a lovit în inimă”. Cine dintre noi nu ştie faptul că inima poate cu adevărat să “doară”? Cu toate acestea, nimeni nu-şi închipuie cu adevărat că este vorba despre organul fizic ce pompează sînge în trupuri. Inima nu doare, cu excepţia situaţiilor în care este vorba despre o boală fizică. Şi atunci, de unde vine această idee a “durerii inimii”? Se pare că, în tradiţia orală, o suferinţă interioară, sufletească, este asociată cumva cu trupul, prin intermediul inimii. Dacă mergem şi mai departe cu această mică investigaţie, vom descoperi că nu numai suferinţa sufletească este asociată cu zona inimii, ci şi bucuria şi, în general, orice fel de sentiment puternic. Inima pare a fi un fel de oglindă a sufletului care reflectă în trup stările noastre interioare.

Inima, poarta ancestrală de intrare în noi înşine 
Luaţi toate expresiile în care se vorbeşte despre inimă şi veţi vedea că ele reflectă realităţi lăuntrice. Acest lucru devine şi mai interesant atunci cînd constatăm că, pretutindeni în lume, în toate timpurile, oameni de toate rasele au ştiut acest lucru: faptul că inima este o legătură între realitatea interioară, simţită şi realitatea exterioară, aşa cum o percepem noi. În reprezentările rupestre din peşterile de la Lascaux, vechi de 20 de mii de ani, există un desen în care este înfăţişat un fel de şaman oficiind un fel de ritual al vînătorii. Cel mai evident lucru este inima sa enormă, roşie, părînd a fi unită printr-un straniu joc de linii cu inima animalului ce urmează să fie vînat. În culturile neolitice autohtone, Gumelniţa, Boian, Cucuteni, vechi de şase mii de ani, ceramica are, printre spirale şi curbe alb-roşii, reprezentări ale inimii. În culturile africane, australiene, polineziene, amerindiene, precolumbiene, pretutindeni inima ocupă un loc esenţial, ca şi cum omenirea ar fi ştiut dintotdeauna ca inima este un fel de poartă către straturi ale fiinţei pe care nu le putem simţi altfel.


Dumnezeu vorbeşte prin inima omului
Europa nu face excepţie. În tradiţia iudeo-creştină, inima îşi păstrează poziţia privilegiată de legatură, de cheie a porţilor către transcendenţă. Dumnezeu vorbeşte prin inima omului, iar adevărata cunoaştere, conform acestei tradiţii din care şi noi facem parte, este posibilă numai prin inimă. Părinţii creştini ai deşertului, sfinţii creştini, evangheliile, toate au în centru această idee a inimii ca punct prin care fiinţa omenească poate accesa spaţiile celeste. Faimoasa “Rugăciune a Inimii” sau “Rugăciunea lui Iisus” a supravieţuit pînă în zilele noastre şi este încă practicată de către călugării ortodocşi în mănăstiri ca una dintre cele mai puternice tehnici ale căii mistice.

 Orientalii consideră inima centru al fiinţei omeneşti
La fel ca şi celelalte mari tradiţii spirituale ale lumii, în Orient inima este privită ca şi centru al fiinţei. Ca şi vechii evrei, chinezii şi hinduşii cunoşteau punctele energetice numite “chakre” şi considerau aceste puncte nu numai porţi prin care energiile cosmosului răzbat în lumea materială ci, mai mult decît atît, că aceste puncte permit energiilor cosmosului să creeze corpul material. Chakra inimii, în Orient, este, ca şi în lumea creştină, poarta prin care fiinţa omenească poate lua contact cu adevărata sa natură care, altfel, îi rămîne necunoscută.

Ce înseamnă, de fapt, “meditaţia inimii”?
Am făcut aceste remarci despre ceea ce înseamnă inima ca şi centru simbolic al fiinţei, numai pentru a ajunge la sintagma “meditaţia inimii”. Alăturarea acestor termeni, “meditaţie” – care vine din tradiţia orientală şi “inimă” – un termen care pentru majoritatea europenilor are legătură cu tradiţia creştină, pare ciudată. Aceasta pentru că europenii concep lumile celeste şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, ca fiind ceva exterior fiinţei lor, ceva ce trebuie căutat în afara ei. Termenul de “rugăciune” implică o adresare către exterior. Puţini mai ştiu astăzi faptul că primii creştini îl căutau pe Dumnezeu în interior şi nu în exterior. În inima lor, şi nu în ceruri. Mai bine spus, drumul către ceruri trecea prin inimă. La fel ca şi orientalii, ei practicau interiorizarea. Iar această interiorizare, în termenii orientului, se numeşte “meditaţie”. Meditaţie înseamnă, de fapt, non-acţiune mentală. Înseamnă a nu judeca, a nu compara, a nu încerca să înţelegi. Înseamnă a nu implica mintea în evaluarea a ceea ce observăm. Înseamnă a ne scufunda, perfect lucizi, în starea de a fi. Sîntem, şi atît. Nu înseamnă a lupta împotriva gîndirii, ci a observa gîndirea. Nu a evalua ceea ce simţim, ci a observa. Într-un fel, meditaţia înseamnă a nu face nimic, ci a fi, pur şi simplu. În “meditaţia inimii” nu facem decît să fim în inima noastră, conştienţi, trezi, lucizi. Înseamnă să ne focalizăm de fapt, întreaga atenţie de care sîntem capabili, în inimă. Şi din nou trebuie să fac precizarea că nu vorbim despre inimă ca organ al trupului nostru, ci despre un punct energetic, un centru simbolic al fiinţei noastre în jurul căruia este articulată întreaga sa construcţie. Pe majoritatea dintre noi îi sperie perspectiva de a nu încerca să înţeleagă, pentru că singurul mod pe care îl mai cunoaştem, în timpurile noastre, de a investiga lumea, este prin cunoaştere, prin analiză. Civilizaţia tehnologică în care trăim, exterioară, crede că trebuie să înţeleagă cu mintea o lume exterioară. Numai că focalizîndu-ne permanent atenţia pe lumea exterioară, neglijăm ceea ce misticii tuturor timpurilor numeau “suflet”. Trăim în exterior, iar interiorul nostru a devenit ca o casă nelocuită. Locatarul, propria noastră conştiinţă, este tot timpul plecat. Iar casa, în absenţa locatarului său, se ruinează, părăsită. Meditaţia inimii este una dintre tehnicile de întoarcere în interior, de focalizare a atenţiei integrale către ceea ce se află înăuntru. A intra înăuntrul fiinţei noastre presupune curajul de a abandona nu numai exteriorul, ci şi mijloacele cu care evaluăm acest exterior: mecanismele minţii. Ca şi miezul incandescent al stelelor, inima este miezul incandescent al fiinţei omeneşti Mircea Eliade numea “tehnici ale sacrului” acele metode dezvoltate de umanitate de-a lungul timpului, pentru a intra în contact cu universul nevăzut a cărui individualizare este fiinţa omenească. Meditaţia inimii este una dintre aceste tehnici. Ea nu aparţine uneia sau alteia dintre tradiţiile spirituale ale omenirii, ci este o moştenire comună, ce poate fi regăsită sub diferite forme, pretutindeni. Dacă ne-am imagina fiinţa omenească, cu tot ceea ce implică ea, drept o sferă, atunci această sferă are centrul în inima noastră. Este un punct de energie, ca un vortex, ca un vîrtej energetic dacă vreţi. Imaginaţi-vă universul ca pe un fluviu de energie în mişcare, aşa cum îl descrie fizica cuantică, iar în acest fluviu vortexuri energetice mai mari şi mai mici. Unele vortexuri vor da naştere în spectrul bazic unor stele. Altele, mai mici, vor da naştere fiinţelor omeneşti.

Ca şi miezul incandescent al stelelor, inima este miezul incandescent al fiinţei omeneşti.
În jurul acestui miez ce reprezintă legătura cu restul universului, este clădită întreaga arhitectură a fiinţei. La fel ca şi stelele, avem un corp fizic, material, dens, care este primul dintre straturile fiinţei, apoi, corpuri din ce în ce mai rarefiate şi mai subtile. Sîntem fiinţe de o complexitate şi de o frumuseţe inimaginabile, numai că de acolo, de la nivelul acela al fiinţei noastre unde ne poziţionăm în mod obişnuit, această complexitate şi frumuseţe a fiinţei ne este inaccesibilă. Acest nivel al cunoaşterii obişnuite, al stării ordinare de conştiinţă, este nivelul minţii, al gîndirii. Este un nivel fundamental, desigur, pentru existenţa omenească, pentru că, în afara lui nu am putea funcţiona în lume aşa cum o cunoaştem. Dar nu este singurul. Cea mai mare parte a fiinţei noastre fundamentale ne-a rămas necunoscută. Dacă oamenii primordiali cunoşteau diferitele straturi ale fiinţei, noi astăzi nu mai cunoaştem decît unul: stratul mental. Fiinţa noastră este dezechilibrată. Sîntem străini nu numai de straturile rarefiate ale fiinţei, ci chiar şi de cele foarte dense, materiale, cum ar fi trupul nostru. Aceasta pentru că nivelul minţii se află undeva între zonele dense şi cele celeste.


Depăşirea nivelului mental prin “starea de conştiinţă extinsă”
Psihologia transpersonală, care-şi are originile în intuiţiile esenţiale ale lui Jung şi care a evoluat mult în ultima jumătate de secol, vorbeşte despre “stări de conştiinţă modificată sau extinsă”. Aceste stări se referă exact la depăşirea nivelului mental, analitic şi evaluativ şi pătrunderea în zone ale psihicului nostru de care nu sîntem conştienţi în mod obişnuit. Psihologia modernă, ca şi fizica modernă, ca şi biologia, chimia şi altele, descoperă acum lucruri care erau binecunoscute misticilor de acum mii de ani, din toate colţurile lumii. Şi, mai precis, că deşi ne imaginăm fiinţa omenească precum o entitate bine definită, avînd limite clare, în realitatea cea mare, aceste limite nu există. Aşa a ajuns psihologia transpersonală să redescopere aceste străvechi tehnici ale sacrului în încercarea sa de a recartografia geografia conştiinţei umane. Ritualurile şamanice bazate pe magia sunetului de tobe, felurite tehnici de respiraţie, felurite forme ale meditaţiei şi ale rugăciunii, yoga, atingerea terapeutică, toate acestea şi multe altele încă sînt folosite pentru a experimenta stări de conştiinţă extinsă. Meditaţia inimii este una dintre aceste tehnici folosite în cercetarea multiplelor straturi ale conştiinţei.

Avem prea multe în exterior şi mai puţine repere interioare
La ce foloseşte însă experimentarea unor stări de conştiinţă extinsă? La ce e bună meditaţia, rugăciunea şi toate celelalte tehnici ale căutării de sine? La ce ne-ar putea folosi această căutare în adîncurile şi în înalturile fiinţei noastre? Am putea foarte bine să căutăm răspunsul invers, pornind de la ceea ce numim realitate ordinară. Niciodată omenirea nu a avut mai multe lucruri materiale în exterior şi mai puţine repere interioare. Trăim într-o lume stăpînită de tehnologie, de obiecte, în exterior, iar interiorul nostru e mai sărac decît a fost vreodată în istoria omenirii. Niciodată oamenii nu au fost mai alienaţi, mai însinguraţi decît în zilele noastre. Niciodată rătăcirea de sine nu a luat forme mai primejdioase. Iar această rătăcire îşi are cauza în pierderea conştiinţei apartenenţei la marele univers. Oamenii se văd pe ei înşişi rupţi de restul oamenilor şi de restul universului, singuri, obiecte separate într-un univers mecanic şi impersonal. Aceasta este alienarea. Separare. Iar rezultatul, în zilele noastre, este unul paradoxal: acela că din ce în e mai mulţi oameni se întorc către adevărurile străvechi pe care le redescoperă odată cu ştiinţa contemporană. Aşa se explică intersul uriaş pentru spiritualitate, pentru căutarea de sine, pentru o viziune extinsă asupra fiinţei…

Nu sîntem doar minte, ci mult mai mult decît atît
Meditaţia inimii este una dintre căile fundamentale de întoarcere către adevărata dimensiune a fiinţei. Odată experimentată această extindere a conştiinţei, relaţia noastră cu noi înşine, cu corpul nostru, cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre, dar şi cu lumea înconjurătoare se schimbă. Avem de-a face cu o reaşezare a modului în care privim lumea şi în care relaţionăm cu ea. Esenţa acestei relaţionări nu mai este “ceea ce gîndim despre” ci “ceea ce simţim despre”. Descoperim cît de departe eram nu numai faţă de ceilalţi, dar şi faţă de noi înşine. Descoperim că a ne experimenta integral pe noi înşine este echivalent cu a experimenta viaţa. Descoperim cît de săracă este relaţionarea exclusiv prin minte, în comparaţie cu “a fi una cu totul”. Acum, cînd vă vorbesc “despre meditaţia inimii”, mă adresez minţii voastre, nivelului raţional al fiinţei voastre, iar voi construiţi o imagine mentală despre ceea ce înseamnă meditaţia inimii. Asta nu înseamnă că “ştiţi” ce este meditaţia inimii, ci ştiţi ceva “despre” ea. A şti despre ceva, nu înseamnă a trăi acel ceva. A şti despre meditaţia inimii este o experienţă de mii de ori mai săracă decît a o experimenta. Imaginaţi-vă acum că întreaga noastră viaţă se petrece la nivel mental. Că nu părăsim acest nivel al fiinţei niciodată. Vom şti totul despre viaţă şi a trăi, dar ne va scăpa ceva esenţial: experimentarea vieţii însăşi. Credem că iubim pe cineva şi, în realitate, în permanenţă, în loc să ne focalizăm atenţia în inimă şi în corp pentru a simţi iubirea, atenţia noastră e focalizată pe vorbăria nesfîrşită a minţii care-şi dă cu părerea “despre iubire”. În timp ce mintea pălăvrăgeşte despre iubire, iubirea ne scapă printre degete. Acelaşi lucru se petrece cu orice experienţă. În faţa unui apus de soare, mintea pălăvrăgeşte: “vai ce frumos, parcă e în filmul ăla…”. Experienţa apusului ne scapă. Viaţa ne scapă, odată privită prin prisma reductoare a minţii. Meditaţia inimii este un exerciţiu de întoarcere la “a fi”, la “a simţi”. Cum spuneam mai devreme, este un alt mod de a investiga realitatea, un mod mai complet. Nu sîntem doar minte, ci mult mai mult decît atît. Este vorba despre recuperarea celeilalte jumătăţi a fiinţei noastre.

Un exerciţiu: simţiţi-vă inima prin intermediul respiraţiei
Desigur, cu cîteva exerciţii de întoarcere la inima noastră, la centrul fiinţei noastre, nu vom reuşi să contrabalansăm o viaţă întreagă de şedere pe palierul minţii. Pentru aceasta este nevoie de un efort voluntar şi mai ales de încredere în puterea fiinţei noastre interioare de a se regăsi pe sine. Vestea bună însă este aceea că, după ce veţi deprinde cîteva tehnici simple de focalizare asupra inimii, puteţi exersa oricînd, în orice moment, orice aţi face, oriunde aţi fi. Atunci cînd sînteţi obosiţi, sau trişti, sau deprimaţi, sau atunci cînd aveţi acea senzaţie pe care mulţi dintre voi o cunoaşteţi, că viaţa alunecă pe lîngă voi, opriţi-vă, aduceţi-vă aminte de inima voastră şi racordaţi-vă la ea prin intermediul respiraţiei voastre. Sînt suficiente cîteva minute de conexiune cu esenţa fiinţei voastre, pentru ca să vă recăpătaţi echilibrul. Apoi, lăsaţi mintea să se odihnească pentru un timp şi puteţi experimenta starea de a fi. O să descoperiţi repede că mintea, ca şi cum ar fi independentă de voinţa noastră, nu este de acord cu această procedură. Acest lucru este adevărat. Noi înşine, în ceea ce sîntem noi mai important, nu sîntem una cu mintea noastră, aşa cum sîntem obişnuiţi să credem. Mintea nu e decît un instrument care, uneori, crede că este stăpînul. Nu încercaţi să vă opriţi fluxul gîndurilor. Deşi sînteţi stăpînii propriei minţi, nu sînteţi obişnuiţi cu această situaţie, pentru că de obicei mintea vă stăpîneşte pe voi şi nu invers. Pentru început, mărginiţi-vă doar să o observaţi, avînd conştiinţa că nu sînteţi una cu ea, ci o entitate mult mai cuprinzătoare, mai largă, mai înţeleaptă. Acesta ar putea fi începutul unui drum a cărui putere transformatoare v-ar putea schimba viaţa.

 Sursa : Meditatia inimii – Elena Francisc

1 comentarii:

3D 9 martie 2012, 14:17  

Faceti-o cu totii... Este vremea!

Trimiteți un comentariu

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP