Revelarea Sinelui – poarta noastră către Nemurire (partea 2)

Repere ale trezirii sufletului

După cum am spus, prima victorie pe calea descoperirii de Sine o contituie trezirea amplă şi profundă a sufletului. Trezirea dorinţei pentru spiritualitate marchează trezirea reală a sufletului. Putem spune că, dacă definim Sufletul ca „produs al interacţiunii dintre materie şi spirit” (Cristian Ţurcanu), el reprezintă viaţa materiei, îmbogăţită de psyché, de psihismul specific fiinţei respective, exprimat prin ansamblul emoţiilor, sentimentelor, trăirilor, reprezentărilor afective ale evenimentelor, precum şi reacţiile afective ale fiinţei faţă de experienţele de viaţă.

Există mai multe semne ale trezirii sufletului: orice trăire copleşitoare, benefică, înălţătoare, orice fior magic care ne cuprinde în faţa unei opere de artă, când admirăm un colţ de natură sau orice altă manifestare a Frumosului, reprezintă momente de trezire a sufletului. Capacitatea de a trăi mai mereu acest gen de stări, aptitudinea de a ne manifesta continuu şi constant entuziasmul, pofta de viaţă, bucuria de a trăi, încrederea în noi şi în Dumnezeu, optimismul, capacitatea profundă de transfigurare faţă de tot ce ne înconjoară – toate acestea marchează permanentizarea trezirii sufletului. Atunci, sufletul acelor binecuvântate fiinţe nu mai cunoaşte doar „momente de trezire”, ci este VIU, participând continuu la sărbătoarea sublimă a vieţii! (pentru detalii privins trezirea sufletului, vezi şi cartea „Etapele obiective ale însănătoşirii, trezirii şi împlinirii sufletului”, de Cristian Constantin Ţurcanu).

Diferenţe ale conceptului de Sine în spiritualitate şi psihologia modernă

Dacă pentru diversele căi spirituale, Sinele semnifică esenţa ultimă a fiinţei umane, scânteia Divină din noi, conexiunea intimă cu Dumnezeu, reflectat în fiinţa noastră, conceptul de Sine are multiple înţelesuri, unele cu nuanţe complet diferite, în psihologia modernă.

Astfel, pentru a debuta cu conceptul enunţat de părintele psihanalizei, putem observa că ceea ce Sigmund Freud numea „das Es”, cea mai arhaică instanţă psihică, a fost tradus în limba română cu termenul echivalent de „Sine”. Constituit, în primul rând, din apanajul tendinţelor şi pulsiunilor instinctuale, în mare parte sexuale, dar şi cele care aparţin instinctului de conservare (considerat ulterior de Freud tot de natură libidinală), Sinele exprima acea forţă sau energie universală care acţionează inconştient şi infailibil în om. Desfăşurându-se după un program ereditar, activat încă de la naştere, o parte a Sine-lui va suferi o transformare, o dezvoltare specială, care va da naştere unei structuri-tampon numită „Eu”, parte conştientă şi zonă a spiritului nostru, care va acţiona intermediar între Sine şi lumea exterioară. Eu-l va îndeplini în relaţia cu Sinele rolul de cenzor al cerinţelor instinctuale.

Carl G. Jung are o concepţie cu mult mai „aventuros ştiinţifică”. El va extinde descoperirea lui Freud, referitoare la inconştient, dincolo de individ şi va vorbi de un inconştient care trece dincolo de noi, o „moştenire arhaică” şi colectivă, ca un „muzeu al vieţii” plin cu amintiri ale speciei umane. Inconştientul colectiv, numit de Jung „spiritul străbunilor noştri cărunţi”, conţine forţe psihice dinamice, care sunt identice la oamenii din toate societăţile. Aceste conţinuturi, „forme preexistente”, predispoziţii psihice înnăscute numite arhetipuri se manifestă ca imagini, simboluri, sentimente ancestrale, în viaţa, în visele şi fanteziile noastre şi îi conduc pe oameni în înţelegerea şi experimentarea adaptării la realitate.

Arhetipurile sunt de natură psihoidă şi se transmit pe calea „eredităţii psihice” sau prin „ereditatea socioculturală”. Ele sunt acceptate cu sensul de model simbolic comunitar sau de tipar – pattern cultural. Sinele-le, la Jung, este considerat „întregul” şi este văzut ca personalitatea totală, iar Eu-l, factorul prin excelenţă conştient, este subordonat prin definiţie Sinelui şi raportat la el ca parte la întreg.

Jung a dorit de fapt să demonstreze că personalitatea este o creaţie şi o „re-creaţie” continuă a subiectului, influenţat nu numai de trecut, ci şi de viitorul său, iar cel mai important proces al construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii este individuarea – un fenomen prin care o persoană devine un individ psihologic, o unitate separată, indivizibilă sau un întreg”.

După Jung, procesul individuării durează toată viaţa, iar sensul, direcţia lui devine Self-ul (Sinele), considerat un arhetip central şi unic, nucleul al spiritului şi al Eu-lui, totodată „miezul” personalităţii. El va parcurge stadii care cuprind întregul curs al vieţii şi nu se închide niciodată faţă de lume, ci aduce lumea în interiorul nostru. Lumea şi omul sunt după Jung două aspecte ale unei unităţi, – un „unus mundus” – şi ambele se bizuie pe acelaşi fundament.

Când structurile psihice au fost deplin individuate, în a doua parte a vieţii apare criza de identitate şi un nou nivel de dezvoltare – transcenderea – care conturează trasee individuale, personale. Toate diversităţile şi opoziţiile din psyche sunt transcendente, unite într-un întreg, iar prin această funcţie personalitatea ajunge la o stare de auto-îmbogăţire şi auto-împlinire.

Conform lui Jung realizarea Sinelui presupune orientarea către viitor, spre ceea ce aspiră individul să realizeze.

Jung s-a bazat îndeosebi pe cunoştinţele sale de istorie a simbolisticii ritualurilor umane, ca şi pe propriile vise şi fantezii. El a mărturisit că a găsit similarităţi deosebite între propriile trăiri sau vise şi cele ale pacienţilor. A tras concluzia că există simboluri arhaice universale prezente în psihism, comune generaţiilor umane trecute şi actuale care se regăsesc şi se manifestă în viaţa fiecărui individ sub forma arhetipurilor. El considera, de asemenea, că o incursiune în psihicul unei persoane echivalează cu o incursiune în psihicul întregii umanităţi, şi a demonstrat cum istoria ritualistică şi mitologică a speciei umane se regăseşte în fiecare om.
Pornind de la psihanaliză şi în urma studiilor îndelungate făcute asupra unei cazuistici relativ bogate, dar şi asupra propriei persoane, Jung şi-a structurat ideile într-o concepţie şi teorie aparte despre personalitate, atipică, totodată mistică. El a lansat o viziune extensivă asupra omului (care o depăşeşte cu mult pe aceea a lui Freud) în care Sine-le – arhetip central – joacă un rol major.

Realizarea Sinelui („Self-actualization”), proces pragmatic structural de împlinire a omului, este considerat de Jung aproape imposibil de realizat fără o cunoaştere profundă şi deplină a Self-ului.
Jung vedea în personalitate un ideal al maturităţii, adică acea deplinătate psihică bine definită, dotată cu forţă, capabilă să reziste oricăror încercări, un ţel înalt de atins în dezvoltarea fiinţei umane care-şi urmează calea evoluţiei spre împlinire şi progres. Acest proces de diferenţiere a individului, numit de el proces de maturaţie psihologică sau individuare, l-a înţeles ca pe o necesitate resimţită în individ şi programată în personalitate, care se serveşte de funcţia transcendentă, aceea care conturează trasee individuale de dezvoltare umană. Această funcţie nu s-ar actualiza niciodată dacă individul s-ar menţine doar pe căile prescrise de normele colective. El trebuie să asculte de legea propriei deveniri care-l îndeamnă spre căi noi, adică să se ridice deasupra identificării cu masele şi să-şi urmeze calea propriei chemări care-l ajută să-şi construiască o individualitate unică în felul ei.

Jung acceptă că toţi oamenii sunt egali, altfel ei nu ar putea fi supuşi aceloraşi iluzii şi că substratul sufletesc pe care se întemeiază conştiinţa individuală este pretutindeni acelaşi, fapt care îi ajută pe oameni să se înţeleagă între ei. Dar fiecare individ are înnăscută legea vieţii sale şi teoretic şansa să urmeze calea propriei diferenţieri, deci posibilitatea să devină o personalitate distinctă de ceilalţi şi individualizată.

Realizarea Sinelui în concepţia lui Jung înseamnă dezvoltare, şi ea urmează „calea împlinirii depline” şi a „desăvârşirii”. Sursa generatoare de energie psihică este conflictul şi opoziţia dintre conştiinţă şi inconştient, dintre inconştientul personal şi cel colectiv (funcţiile raţionale se opun celor iraţionale, „anima” se opune lui „animus” etc.). Dar funcţiile opuse sunt complementare formând în ultimă instanţă o sinteză, care va produce o integrare şi echilibrare în sistem.

Procesul individuării Jung îl consideră „o mare aventură” – călătorie orientată spre centrul personalităţii, spre Sinele care reprezintă unitatea. El integrează totul în personalitate şi asigură un echilibru fiind un factor motivator care-l impulsionează şi orientează pe individ în viaţă. „Împlinirea” omului este aproape imposibilă fără o cunoaştere deplină a Sine-lui, iar deplina realizare se află în viitor, în scop şi ideal, programator al evoluţiei umane marcată de trei principii: al progresului, regresului şi sincronicităţii. O rătăcire în această „aventură” şi pierdere a sensului apare ca o tulburare de „creştere” a personalităţii, aşa cum este considerată de Jung nevroza. Conştiinţa nevroticului nu poate controla şi integra inconştientul a cărui activitate îl înfricoşează. Adept al destinului, Jung consideră că omul civilizat şi hipercultivat este incapabil să perceapă adevărul despre Sine, cel al „chemării”, adevăr neconfirmat de nici o doctrină.

Măreţia „personalităţilor” nu a constat niciodată din supunerea necondiţionată la norme şi convenţii ci, dimpotrivă, din salutarea lor independentă faţă de reguli şi convenţionalisme. Personalităţile puternice se ridică deasupra maselor cramponate de teama încălcării convenţiilor, prejudecăţilor, convingerilor celorlalţi şi îşi aleg o cale proprie de evoluţie, ceea ce omului obişnuit îi pare ciudat şi chiar periculos. El îşi delegă speranţa şi idealul altcuiva şi asistă pasiv, neputincios la împlinirea şi realizarea altora, fapt care îi ridică semne de întrebare referitor la Sine, îl complexează şi îl revoltă sau îl reţine de la a se exprima. Înţelegerea omului obişnuit este îngrădită de zidurile celor mai puternice prejudecăţi. Să fii ca toţi ceilalţi, după Jung, este fireşte „patologic şi inoportun”.

„Calea din noi trebuie redescoperită pentru că ea este ca o fiinţă vie psihică” pe care filozofia chineză clasică o numeşte „Tao” şi o compară cu un curs de apă care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său final. „A fi în Tao înseamnă desăvârşire, deplinătate… şi realizare totală a sensului esenţial înnăscut lucrurilor”. În filozofia chineză, dar şi în concepţia lui Jung, personalitatea este considerată Tao.

Cu siguranţă, Jung a fost un vizionar al vremii sale, şi a deschis noi perspective ale psihologiei, contribuind la alinierea acesteia cu manifestările profunde, de natură spirituală, a obiectului său, sufletul sau psyché. Însă abordarea lui rămâne una teoretică, oarecum abstractă, fără a veni în sprijinul experimentării concrete a stărilor spirituale de « apropiere de Sine », sau de comuniune cu această structură profundă, imuabilă, a fiinţei noastre. O linie de evoluţie predominant experimentală a psihologiei moderne avea să o deschidă Stanislav Grof, celebrul părinte al nu mai puţin celebrei psihologii transpersonale. Teoriile sale privind « stările expansionate de conştiinţă » sunt fondate tocmai pe miile de experienţe ale pacienţilor şi subiecţilor săi, care au avut oportunitatea de a deschide porţi înspre tărâmurile necunoscute ale psihismului.

Un articol de psiholog Aida Surubaru
Societatea Academica AdAnima Bucuresti
www.adanima.org