Revelarea Sinelui – poarta noastră către Nemurire (partea 1)

Toate tradiţiile spirituale autentice vorbesc despre etapele care se cer a fi parcurse în drumul nostru către Îndumnezeire. Indiferent de numele acestor căi, de specificul lor şi de împletirea cu tradiţiile regiunii de unde au emanat, toate acestea conduc în acelaşi loc: acela al descoperirii de Sine, adică al revelării depline a scânteii Divine din noi. Fiul Omului devine expresia vie a Tatălui Ceresc, cu care este pe deplin identificat lăuntric, trăindu-şi din plin condiţia de fiinţă desăvârşită.

O primă etapă de parcurs aduce în viaţa neofitului o perioadă de ucenicie care îl confruntă cu cunoaşterea propriei personalităţi: aspirantul la Eternitate învaţă să se observe cu obiectivitate, să-şi cunoască părţile luminoase şi pe cele umbrite, să asculte şi să se supună, să se disciplineze interior şi exterior – cu alte cuvinte, „să devină unitar” la nivelul personalităţii. Această etapă, deşi de început, este esenţială, şi mulţi aspiranţi rămân un timp indefinit de lung aici, dacă nu sunt suficient de detaşaţi de propriile patimi şi faţete. Putem să observăm anumite laturi luminoase din noi – talente, generozitate, umor, afectivitate dăruită celor din jur – dar, dacă ne oglindim prea mult în ele, vom avea soarta lui Narcis cel frumos, atras de propria imagine oglindită în unda apei, în care s-a şi scufundat. Putem şi să ne lăsăm robiţi de laturile de umbră – de setea de putere, de impactul subjugant pe care îl putem avea asupra altora, de sentimentele de vinovăţie nesfârşită date de faptul că ne considerăm prea agresivi, impulsivi, lipsiţi de inteligenţă, de iubire, de haruri etc.

Cei care nu au curajul să privească aceste descoperiri ale structurii caracterului lor ca pe nişte simple experienţe, ca pe forme de cunoaştere, nu vor trece prea curând de primii paşi întru desăvârşirea spirituală…. Este important să observăm zgura din noi, şi să credem cu tărie că rolul ei este doar de a ascunde diamantele firii noastre Divine. Rolul Umbrei noastre este doar de a ne aprinde curajul de a „sparge” cuirasa sub care palpită Sufletul cel dăruit cu haruri!

Tocmai acesta este şi semnalul parcurgerii primei etape întru desăvârşire: trezirea sufletului, manifestarea neîngrădită, liberă şi intensă a emoţiilor, sentimentelor, năzuinţelor şi idealurilor noastre, grefate pe suportul intuiţiei de tip superior, şi pe constanta elevare, rafinare a imboldurilor noastre lăuntrice. În acest context, sufletul este privit ca un conglomerat de emoţii, sentimente, dorinţe şi aspiraţii conştiente de obiectul lor, orientate mereu ascendent, către un principiu suprem.

Psihiatrul elveţian Carl Gustav Jung vorbea despre axa Eu – Sine, ca element central al evoluţiei fiinţei umane. Pornim de la mai multe faţete ale noastre, de la mai multe Eu-ri. Avem multiple scenarii sociale – într-un fel suntem la serviciu, faţă de şefi şi respectiv, de subalterni; într-un fel suntem în familie, şi faţă de cei apropiaţi; într-un fel de comportăm la biserică, în alt fel la o petrecere intimă, etc. Avem complexe de comportamente şi atitudini pe care, aidoma unor costume pe care le tot schimbăm, le „îmbrăcăm” în funcţie de situaţia în care ne aflăm.

Jucăm roluri, pe scena posibilităţilor infinite ale Vieţii, şi acestea ne sunt date tocmai pentru ca, în final, să ne Cunoaştem pe noi înşine. Să ne Oglindim în cele din jur, pentru a ne vedea faţetele – Eu-rile. Apoi, odată aduse în lumina conştiinţei, vom trece în mod natural (dacă acestea sunt sănătoase şi pregătite!), la unificarea lor într-o structură coerentă şi bine articulată de personalitate, Eul nostru global, intrinsec…

Sufletul îşi începe căutarea de Sine. Dacă la început ne oglindim în elementele exterioare (fiinţe care ne reflectă laturi ale propriei manifestări, obiecte care exprimă preferinţele noastre etc.), acum, în a doua etapă a Căii, ne îndreptăm către un Centru al fiinţei noastre. Eul se caută pe Sine. Obişnuit să fie oglindit în ceva, şi deja relativ unificat, Eul tânjeşte după ceva mai înalt, mai cuprinzător, care să-i confere un sens… Acest Eu este efemer, supus morţii şi devenirii. Este normal ca el să ducă dorul după ceva peren, care să-l reprezinte dincolo de Neant….

Dacă oglindirea se realiza mai întâi pe orizontală, între diferite faţete ale personalităţii sau eu-ri, acum ea se dezvoltă pe verticală: Eul, ca un tot unitar, se caută şi şi tinde să se regăsească în ceva etern, imuabil, peren. Acesta este Sinele, scânteia Divină din Om. Acum, în această etapă, majoritatea căutătorilor pe calea desăvârşirii se orientează ferm către o anumită şcoală spirituală sau o modalitate autentică de contactare a Divinităţii. Ne-am născut cu această vagă amintire, ca un vis neştiut, despre perfecţiunea din noi, despre originea noastră Divină. Şi tindem să ne întoarcem Acasă, să ne regăsim Paradisul pierdut…

Străfulgerările iluminatorii care apar acum, în această etapă, reflectă fulgurante manifestări ale Sinelui, acea voce eterată, profund ascunsă în inima noastră spirituală, care ne cheamă în continuu. Nu există un punct terminus al acestui drum. Revelarea Sinelui este un proces continuu, care se cristalizează în paralel cu viaţa noastră „în lume”, şi de aceea el nu are un sfârşit definit. Se poate însă spune că, cu cât devenim mai conştienţi de Divinul din noi, cu atât ne înscriem mai mult în parcurgerea celei de-a treia etape a aventurii spirituale a desăvârşirii noastre. Aceasta constă, în esenţă, în cosmizarea, universalizarea stării de Îndumnezeire, în care suntem Una cu totul.

Suntem mărturia vie a Dumnezeului din noi, şi începem să devenim tot mai conştienţi că Totul este Dumnezeu, că orice formă de manifestare este El! Fuziunea totală, oceanică, cu Dumnezeu Tatăl este dezideratul ultim, care marchează şi sfârşitul căutărilor noastre.
Este important să avem în conştiinţă faptul că aceste etape nu sunt decât jaloane orientative. Noi, oamenii, ne desfăşurăm amplele pocese interioare „în paralel”, până la un anumit nivel. Aşadar, există momente binecuvântate, ale unor trăiri iluminatorii, alternate cu perioade de cădere în materie şi în terna rutină socială; există şi riscurile unor involuţii, ale unui regres spiritual, când o fiinţă ajunsă deja la anumite achiziţii şi trăiri elevate „cade” la anumite teste ale vieţii, regresând apoi cu mult sub nivelul de pornire… Este exemplul acelor oameni investiţi cu anumite puteri spirituale sau oculte, pe care apoi le folosesc în scopuri malefice sau egoiste. Aşadar, în această căutare perpetuă a sensului profund al existenţei noastre ca fiinţe divine, este esenţial să aplicăm, mereu şi mereu, povaţa lui Iisus: „Vegheaţi, vegheaţi neîncetat!”

Un articol de psiholog Aida Surubaru
Societatea Academica AdAnima Bucuresti
www.adanima.org