CALEA IUBIRII, CALEA FRICII

joi, 25 noiembrie 2010



Întreaga noastră viaţa este un vis. Noi trăim într-o fantezie şi tot ceea ce ştim despre noi înşine nu reprezintă altceva decât propriul nostru adevăr.
Adevărul nostru personal nu este şi adevărul altor persoane, lucru valabil inclusiv pentru copiii sau pentru părinţii noştri. Gândiţi-vă de pildă ce credeţi dumneavoastră despre sine şi ce crede mama dumneavoastră. Ea afirmă că vă cunoaşte foarte bine, dar de fapt nu are nici cea mai mică idee cine sunteţi.
Ştiţi foarte bine acest lucru. La fel, oricât de bine v-aţi cunoaşte mama, dumneavoastră nu aveţi nici cea mai mică idee cine este ea de fapt. Ea are tot felul de fantezii interioare, pe care nu le-a împărtăşit niciodată, nimănui. Dumneavoastră nu aveţi de unde să ştiţi ce-i trece ei prin minte.
Dacă vă examinaţi viaţa şi încercaţi să vă amintiţi ce făceaţi la vârsta de 12 sau 13 ani, veţi constata că nu vă puteţi aduce aminte de mai mult de 5% din propria dumneavoastră viaţă. Evident, vă veţi aminti de lucrurile cele mai importante, cum ar fi numele pe care îl aveţi, căci acesta este unul din lucrurile pe care l-aţi repetat cel mai des. Sunt momente când uitaţi însă numele propriilor dumneavoastră copii, sau pe cel al prietenilor apropiaţi. Acest lucru se explică prin faptul că viaţa este alcătuită din vise – un număr nesfârşit de vise care se schimbă la infinit. Visele au tendinţa de a se dizolva, ceea ce explică de ce uităm atât de uşor.
Orice om are un vis personal al vieţii, care diferă complet de visul altor oameni. Noi visăm în funcţie de convingerile pe care le avem şi ne modificăm visul în funcţie de felul în care judecăm sau în care suntem victimizaţi. De aceea, visele unui om nu seamănă niciodată cu visele altcuiva. Într-o relaţie, noi putem pretinde că suntem la fel, că gândim la fel, că simţim la fel, că visăm la fel, dar acest lucru este absolut imposibil. Orice relaţie este alcătuită din doi visători care au vise diferite. Fiecare visător îşi visează visul în felul său propriu. De aceea, este important să acceptăm diferenţele care există între doi visători, să ne respectăm reciproc visele.
Noi putem avea mii de relaţii simultan, dar fiecare dintre ele se stabileşte între două persoane, şi numai între două. Eu am o relaţie cu fiecare din prietenii mei, dar cu fiecare în parte, nu cu mai mulţi simultan.
Am o relaţie cu fiecare din copiii mei, dar fiecare asemenea relaţie este diferită de celelalte. În funcţie de felul în care visează doi oameni, ei creează direcţia acelui vis comun pe care îl numim relaţie.
Orice relaţie pe care o avem – cu mama, cu tata, cu fraţii, cu prietenii – este unică, întrucât noi visăm astfel câte un mic vis comun cu fiecare din aceştia. Orice relaţie capătă viaţă din cauza celor doi parteneri.
La fel cum corpul este alcătuit din celule, visele sunt alcătuite din emoţii. Există două surse principale din care provin aceste emoţii: una este teama şi toate emoţiile care se nasc din teamă, iar cealaltă este iubirea şi toate emoţiile care se nasc din iubire. Noi experimentăm ambele tipuri de emoţii, dar cele care predomină de regulă sunt cele izvorâte din teamă. În lumea în care trăim, relaţiile normale se bazează într-o proporţie de 95% pe teamă şi numai de 5% pe iubire.
Evident, acest procent mediu variază de la un om la altul, dar chiar dacă teama nu depăşeşte 60%, iar iubirea 40%, tot putem spune că avem de-a face cu o relaţie bazată pe teamă.
Pentru a înţelege mai bine aceste emoţii, vom descrie anumite caracteristici ale fricii şi ale iubirii, pe care le-am numit "calea fricii" şi "calea iubirii". Cele doua căi sunt puncte de referinţă pentru a înţelege mai bine felul în care trăim. Ele reprezintă delimitări făcute pentru ca mintea logică să înţeleagă şi să poată controla deciziile pe care le luăm. Să vedem aşadar care sunt caracteristicile fricii şi ale iubirii.
Iubirea nu presupune nici un fel de obligaţii.
Teama este caracterizată în primul rând de obligaţii.
Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne aşteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.
Iubirea nu are aşteptări. Teama este plină de aşteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aştepţi să fii nevoit, dar te aştepţi ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama răneşte atât de uşor, în timp ce iubirea nu răneşte pe nimeni. Noi avem aşteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simţim răniţi – nu ni se pare drept.
Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are aşteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alţi oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se aşteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiţilor viaţa li se pare "în roz"; ei nu se aşteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.
Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înşişi. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: "Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reuşesc", înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naşte din lipsa respectului de sine.
Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.
Evident, dacă acesta din urmă dă greş, el îi întinde mâna, îl ajută să se ridice şi îi spune: "Continuă. Mai devreme sau mai târziu vei reuşi, sunt convins de acest lucru". Aceasta înseamnă compasiune, care nu are nimic de-a face cu mila. Compasiunea se naşte din respectul reciproc şi din iubire; mila se naşte din teamă şi din lipsă de respect.
Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.
Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi.
Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.
La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.
Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim ruşinaţi, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porţi cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi.
Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunţăm la suferinţă.
Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de aşteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.
Toate dramele şi toate suferinţele relaţionale se nasc din cauza faptului că oamenii folosesc canalele de comunicaţie care existau deja înainte ca ei să se nască.
Ei se judecă şi se victimizează reciproc, se bârfesc unii pe alţii, cu prietenii sau cu alte persoane, de multe ori în locuri sordide, cum ar fi un bar. Ei îşi învrăjbesc propriile rude şi chiar se bucură de acest lucru. Acumulează astfel otravă emoţională, pe care o transmit apoi copiilor lor. "Uite ce mi-a făcut taică-tău. Să nu te porţi niciodată ca el. Toţi bărbaţii sunt aşa, toate femeile sunt pe dincolo". Asta este educaţia pe care o dăm oamenilor pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, propriilor noştri copii, prietenilor noştri, partenerilor noştri de viaţă.
Pe calea fricii există atât de multe condiţii, atâtea aşteptări şi atâtea obligaţii încât noi ajungem să creăm o sumedenie de reguli numai pentru a ne proteja împotriva durerii emoţionale. Adevărul este că nu ar trebui să existe nici un fel de reguli. Aceste reguli afectează calitatea canalelor de comunicaţie dintre noi, căci cine se teme, minte. Dacă te aştepţi ca eu să mă port într-un anume fel, eu mă voi simţi obligat să mă port în acest fel, dar eu nu sunt aşa. Dacă mă port aşa cum sunt eu, tu te vei simţi rănit, te vei înfuria pe mine. De aceea, prefer să te mint, căci mă tem de judecata ta. Mă tem că vei da vina pe mine, că o să mă condamni, că o să mă pedepseşti. Şi de fiecare dată când îţi vei reaminti, mă vei pedepsi din nou şi din nou, pentru aceeaşi greşeală comisă cândva.
Nu se poate vorbi de justiţie decât pe calea iubirii. Dacă faci o greşeală, plăteşti o singură dată pentru ea, şi dacă te iubeşti cu adevărat, înveţi ceva din greşeala comisă. Pe calea fricii nu există dreptate.
Cine greşeşte plăteşte de o mie de ori pentru aceeaşi greşeală. El îşi pune şi partenerul/partenera de cuplu să plătească tot de o mie de ori pentru greşeala comisă. Această tactică dă naştere unui sentiment de nedreptate şi creează multe răni emoţionale, care vor conduce mai devreme sau mai târziu la eşec. Oamenii fac o dramă din orice, inclusiv din lucruri absolut minore. Aceste drame reprezintă esenţa relaţiilor specifice iadului, iar explicaţia este că ele au la bază teama.
Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi.
Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândeşte celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi aşezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului.
Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.
Adevărul este că noi nu ştim ce este iubirea. Relaţiile dintre noi au la bază egoismul, nu iubirea. Singurul lucru de care avem nevoie sunt acele doze mici care ne fac să ne simţim bine. Lipsa respectului conduce la războiul controlului, căci fiecare partener se simte responsabil pentru celălalt. Eu nu te pot controla pentru că nu te respect. Mă simt responsabil pentru tine, căci orice te afectează pe tine mă va răni pe mine mai devreme sau mai târziu, şi doresc să evit durerea.
Dacă văd că tu nu eşti responsabil la rândul tău, te voi bate la cap în toate felurile posibile, astfel încât să devii responsabil, dar "responsabil" din punctul meu personal de vedere. Asta nu înseamnă că punctul meu de vedere este corect.
Asta se întâmplă atunci când mergem pe calea fricii. Lipsa respectului ne face să ne comportăm ca şi cum celălalt nu ar fi suficient de bun sau de deştept ca să-şi dea seama singur ce este bine şi ce este rău pentru el. Pornim de la premisa că celălalt nu este suficient de puternic pentru a-şi asuma singur responsabilitatea pentru propria sa persoană. Noi preluăm controlul şi spunem: "Lasă-mă pe mine să am grijă de tine", "Fă cutare lucru, sau nu fă cutare lucru". Ne reprimăm astfel jumătatea şi încercăm să preluăm controlul asupra întregii relaţii. Dacă eu preiau controlul asupra întregii relaţii, care mai este rolul tău? Nici o relaţie nu poate funcţiona în acest fel.
Dacă acceptăm rolul celeilalte jumătăţi, noi putem crea împreună şi ne putem bucura de cel mai frumos vis. Nu trebuie să uităm însă că cealaltă parte are propriile ei vise, propria ei voinţă, iar noi nu-i putem controla visele, oricât de mult am încerca. De aceea, avem o singură opţiune: putem fie să creăm un conflict, adică un război al controlului, fie să devenim un partener şi să formăm împreună o echipă. Partenerii de echipă joacă împreună jocul, nu luptă unul împotriva celuilalt.
Dacă jucăm tenis alături de un partener, noi alcătuim o echipă şi nu jucăm niciodată unul împotriva celuilalt. Chiar dacă avem maniere diferite de a juca, scopul nostru este acelaşi: acela de a ne amuza împreună, de a juca şi de a câştiga meciul. Dacă jucăm cu un partener care ne spune: "Nu, nu juca aşa, joacă cum îţi spun eu, ceea ce faci tu este greşit", va fi imposibil să ne simţim bine. Mai devreme sau mai târziu, vom renunţa să mai jucăm cu acest partener. În loc să fim o echipă, acesta doreşte să ne controleze jocul. Dacă între noi nu există conceptul de echipă, conflictul este inevitabil. Dacă veţi privi relaţia dumneavoastră de cuplu ca pe o echipă, ea se va îmbunătăţi pe loc. La fel ca într-un joc, relaţia nu presupune neapărat un învingător şi un învins.
Adevăratul scop al jocului este distracţia.
Cine merge pe calea iubirii dăruieşte mai mult decât primeşte. Evident, el se iubeşte suficient de mult pe sine pentru a nu le permite oamenilor egoişti să profite de el. Asemenea oameni nu doresc să se răzbune, dar sunt suficient de fermi de la bun început.
Ei îi spun partenerului lor: "Nu-mi place să profiţi de mine, nu suport lipsa de respect sau de amabilitate. Nu am nevoie să fiu abuzat verbal, emoţional sau fizic. Nu-mi place să te ascult înjurând tot timpul. Asta nu înseamnă că eu sunt mai bun decât tine, dar iubesc frumuseţea, îmi place să râd, să mă distrez, să iubesc. Nu sunt egoist, dar nu-mi place să am tot timpul alături o victimă. Asta nu înseamnă că nu te iubesc, dar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru visele tale. Dacă vrei să rămâi alături de mine, Parazitului tău îi va fi greu să reziste, căci nu am de gând să reacţionez la necazurile tale inventate".
Aceasta atitudine nu are nimic de-a face cu egoismul, ci este consecinţa firească a iubirii de sine. Egoismul, controlul şi teama sunt capabile să ruineze orice relaţie. Generozitatea, libertatea şi iubirea sunt capabile să creeze cea mai frumoasă relaţie între toate: o relaţie de iubire fără sfârşit.
Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conştienţi, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei.
Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.
Mai departe, dacă înţelegem ce înseamnă iubirea şi ce înseamnă teama, putem deveni conştienţi de felul în care ne comunicăm visul altor persoane.

Don Miguel Ruiz

4 comentarii:

Ana Maria 27 noiembrie 2010, 18:08  

Buna seara,
Ai un blog interesant cu multe idei indraznete! Esti interesat de un schimb de link/ includere in blogroll cu site-ul meu?
Da-mi un mesaj pe blogul meu.
Seara frumoasa.

terapii naturiste 28 noiembrie 2010, 16:10  

Foarte interesant articolul. Tine-o tot asa! Multa bafta.

Angel 30 noiembrie 2010, 20:06  

te astept pe pasdeinger.blogspot.com

Trimiteți un comentariu

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP