Gradina fermecata...

Se povesteste ca in vremuri stravechi a fost pus intr-o gradina mirifica... un Om nemuritor. In mijlocul acestei gradini se afla un izvor a carui apa tasnea chiar din esenta Vietii. Acest izvor crea un fluviu care se despartea in trei brate si uda astfel intreaga gradina. Apele se infiltrau in pamant hranind tot felul de copaci miraculosi, ale caror fructe erau menite sa indestuleze trupul, sufletul precum si spiritul.
Pe masura ce distanta de izvor crestea apele saraceau iar fructele copacilor erau mai uscate, fiind hranitoare doar pentru trup.

Primul brat al fluviului se numea Intelepciune iar apele sale erau pline cu toate satisfactiile mintii, in amonte clarifica mintea iluminand-o cu principii esentiale pline de putere. Bratul se ramifica o data cu inaintarea ajungand la periferie sa fie o incurcatura haotica de paraiase anemice intretaiate ce curgeau in sensuri contradictorii.

Al doilea brat era cel al Iubirii, la inceput era adanc si linistit si te umplea de sentimente adanci si rafinate apoi curgerea devenea agitata cu vartejuri ametitoare care se roteau intre curenti reci si calzi terminandu-si ramificatiile intre baltoace si noroaie obscene si denaturante.

Ultimul brat al fluviului trecea prin asezarile oamenilor si se termina in locuinta mortilor.

Personajul nostru isi intinse cortul in mijlocul gradinii, isi ducea traiul linistit in aceasta zona si din cand in cand isi umplea ochi ulciorul cu apa proaspata din izvorul vietii. Stia in sufletul sau, printr-o instiintare nevazuta, ca daca se va departa prea mult de izvor atunci, negresit, sufletul i se va usca si va muri inaintea trupului cu blestemul de-a trai pana la sfarsitul trupului fara sa poata grabi finalul.

Pe nesimtite in sufletul omului isi facu loc Dorinta, mai intai subtil apoi cu trecerea timpului devenea tot mai evidenta, intelese astfel ca dorea sa afle ce este in departari si porni de-a lungul bratului Iubirii mai timid la inceput apoi din ce in ce mai indraznet...
Inainte chiar ca bratul sa se ramifice omul ezita un moment si vazu o bucata de zid chiar in fata sa, surprins de aparitie gandea ca il va putea ocoli. Dupa ocol, cand socotea c-a depasit obstacolul se gasi de-odata in fata unui nou zid mai inalt si mai puternic, mirat, se plimba de-a lungul lui cautand capatul, dar nu-l gaseste, inaintand ajunge din nou la primul zid, aveau legatura intre ele sau erau unite, deci era mai greu decat parea la prima vedere. Se hotari sa se intoarca si o lua pe langa fluviu in sens invers, ajunse din nou la izvor dar parca ceva se schimbase, atmosfera nu mai era aceeasi, nu se mai putea bucura, trebuia sa paraseasca locul primei lui fericiri in cautarea unor orizonturi noi, atragatoare, pline de mister si fugi...




Fuga nebuna i-a fost oprita insa repede de un nou zid. Hotarat lucru, trebuia cumva sa scape, iritat incepu sa alerge de-a lungul zidului, dar parca nici acest zid nu avea capat. Continua cautarea prin locurile neumblate dar gaseste zidurile cunoscute legate toate intre ele. Este inchis ca intr-un cerc... Ar vrea sa impinga, sa mute zidurile, sa iasa... De ce oare a continuat sa caute? Oare nu era multumit? Macar daca nu ajungea la concluzia ca este inchis intre niste ziduri reci si respingatoare... De ce n-a simtit punctul in care trebuia sa se intoarca?

Acum trebuia gasita o modalitate de iesire, sa fie liber. Limitele zidite sunt trasate de Legea Divina, de ce n-ar incalca-o, oricum nu mai are ce pierde. In acel moment, in zid, vede o spartura, trebuie sa iasa prin ea. Iese, da nu... intra de fapt intr-un loc mai ingust si mai intunecos. Isi intoarce privirea spre spartura prin care intrase, se micsora. Daca continua sa stea ar risca sa ramana pentru totdeauna acolo. Iese, scapase! Se bucura de lumina locului si de relativa lui vastitate. Dar acum dupa catva timp simte din nou monotonia, plictisul. Poate totusi, in cealalta parte, daca ar fi cautat mai mult ar fi gasit iesirea, fericirea, prea repede s-a speriat si a renuntat. Trebuia sa-I intoarca spatele cu totul Lui,celui care a creat aceasta gradina atat de ciudata! Da, acum este hotarat. Imediat zidul il lasa liber... liber ca sa intre intr-un loc si mai stramt.

Noua locuinta este intr-adevar si ea inchisa, cu deschidere doar spre cer, dar cine ar putea sa iasa pe acolo? Este mai intunecat aci, lucrurile care-l inconjoara sunt ascutite, respingatoare abia daca se mai disting culorile, aici aproape totul este cenusiu. Speranta fericirii asteptate s-a risipit luandu-i locul o stare mohorata asemanatoare cu tot ce-l inconjura. Este tentat sa se lase prada abandonului, indiferentei si astfel sa amorteasca, dar nu, el trebuie sa lupte, daca pana acum a depasit cu precautie limitele impuse, acum trebuie sa le incalce cu totul, trebuie sa se afunde si mai mult, macar sa mai simta ceva... Ca si cum inchisoarea i-ar cunoaste gandurile se deschise o usa care,dupa ce omul intra se inchise pentru totdeauna. Acum este intuneric total, se vede doar deasupra o mica fereastra prafuita si care lasa sa se vada foarte putin... Cerul. Inainta ocolind lucrurile cu greu ajunge la acelasi zid rece, de neclintit. Pune mana pe ce-l inconjoara si incearca sa le ghiceasca forma si continutul, se loveste de ele, cade apoi se ridica, din ce in ce mai greu. Din cand in cand un manunchi de raze de lumina ajung pana la el si-l ajutase se fereasca, sa se apere de mediul ostil din jurul lui. Daca ar fi ramas in starea de inocenta de la inceput ar fi fost oare fericit? Ce sa faca, cum sa iasa?

Exista totusi o iesire dar i se pare imposibil sa poata iesi pe acolo: fereastra spre cer. In acest moment ea se deschide putin si lasa sa patrunda o raza de lumina blanda si o adiere de vant, dar nu poate ajunge pana la ea... si fereastra s-a inchis. Totusi un adevar foarte important se lasa descoperit: lucrurile si evenimentele din jur aveau legatura directa cu starea lui de spirit, cu gandurile lui. Daca va crede ca este posibil sa ajunga la fereastra ea se va deschide si-l va elibera spre cer, ar vrea sa ajunga Acolo la El si i se pare ca-L vede, ca se apropie si fereastra se deschide...




O forta misterioasa, inexplicabila, il ridica, fereastra se deschide lasand libera trecerea prizonierului.

Vede cerul, vede norii, vede soarele, vede... Priveste in jos si de la inaltime vede gradina, locul inocentei sale, locul imprejurat de ziduri al primelor rataciri fata de sufletul sau, camera ingusta a iadului sau din care numai increderea l-a salvat. Totul are un sens privit de la inaltime, cercul de zid il apara de fapt de murdaria periferica a gradinii, gradina era imaginea universului sau interior, toti oamenii de pe al treilea brat traiau de fapt intr-o gradina interioara cu bogatiile si capcanele sale. Daca ar fi privit mereu pe cerul gradinii interioare ar fi fost fericit stand chiar si intr-o gradina inchisa, cu cat aprofunda mai mult cercetarea orientata catre cer granitele gradinii se deplasau mai mult catre exterior oferind o libertate mai mare.

In aceasta clipa este din nou asezat in vechea gradina dar ca renascut, va purta mereu in suflet lumina cereasca. Observa ca intre timp in gradina se schimbasera multe, cerul si lumina lui interioara departa granitele largind astfel universul cunoasterii armonioase. Imensul fluviu isi schimbase sensul curgerii indicand astfel evolutia viitoare a sufletului. Bratele sale par ca se intalnesc ca sa-l duca la izvorul vietii. Omul cauta mereu izvorul, nu stie ca, Creatorul Gradinii il mutase... in inima lui....

Autor- MagicLove