A trai cu adevarat…

Nu are sens sa te temi de moarte. Nu sfarsitul corpului fizic ar trebui sa ne preocupe, ci viata pe care o ducem, atat timp cat traim, care sa ne elibereze de moartea spirituala. Fiecare individ care se naste pe pamant are capacitatea de a deveni unic si special, diferit de tot ce a fost inaintea lui si de ce va veni dupa el.

Dar, pe masura ce devenim prizonieri asteptarilor sociale si ai stereotipurilor, ne blocam aceasta capacitate de auto-actualizare. Intervenim intre noi cei care suntem si noi cei ce am putea fi.

Moartea este cheia portii catre viata. Numai prin acceptarea mortalitatii noastre putem gasi forta si curajul de a respinge aceste roluri si asteptari exterioare si de a ne dedica fiecare zi a vietii noastre dezvoltarii depline. Trebuie sa invatam sa ne hranim din resursele noastre interioare, sa ne definim in functie de mesajul pe care-l primim de la sistemul nostru interior de valori, in loc sa incercam sa ne potrivim intr-un rol stereotip care nu ne vine bine.

Negarea mortii este responsabila partial de goliciunea si lipsa de sens a vietii unora; pentru ca, daca traiesti ca si cum ai trai pentru vecie, e foarte usor sa amani lucrurile pe care stii ca trebuie sa le faci. Iti traiesti viata pregatindu-te pentru ziua de maine sau aducandu-ti aminte de ziua de ieri, iar intre timp, pierzi ziua de azi. Pe cand, daca intelegi pe deplin ca fiecare zi poate fi ultima, iti faci timp sa cresti si sa devii din ce in ce mai mult ceea ce esti cu adevarat si sa te apropii de ceilalti.

Trebuie sa intelegem ca, indiferent de cate zile am mai avea, trebuie sa ne implicam total in dezvoltarea noastra personala. Traim intr-o epoca de nesiguranta, neliniste, teama si disperare. E esential sa devenim constienti de forta noastra interioara si sa invatam s-o folosim pentru dezvoltarea proprie si a celorlalti.

Avem nevoie disperata de oameni care sunt destul de dezvoltati pentru a invata sa traiasca si sa munceasca in cooperare cu semenii lor, cu intelegere si dragoste, sa le pese de ceilalti, fara sa astepte anumite servicii din partea acestora, ci pentru ca vor sa-i ajute dezinteresat. Daca imparti dragoste, vei primi dragoste; comportamentul tau te va ajuta sa cresti si vei fi lumina in intunericul acestor timpuri, fie ca e in camera unui pacient bolnav sau pe moarte, intr-un ghetou din Harlem, sau in propria ta casa.

Umanitatea va supravietui numai prin angajamentul si implicarea indivizilor in cresterea lor si a celorlalti. Acest lucru inseamna dezvoltarea unor relatii de dragoste in care toti sunt la fel de preocupati de fericirea personala si a semenilor. Prin aceasta implicare, indivizii vor contribui la ceea ce ar trebui sa fie de fapt umanitatea. Cheia acestei evolutii e moartea. Numai atunci cand vom fi in stare sa intelegem moartea, vom avea curajul sa devenim ce suntem destinati sa devenim.

Cand oamenii isi vor intelege locul in Univers, vor putea sa si-l revendice. Raspunsul nu e in cuvintele de pe aceasta pagina. Raspunsul e in tine. Tu poti deveni un canal si o sursa de forta interioara. Dar trebuie sa renunti la tot pentru a castiga totul. La ce trebuie sa renunti? La tot ce nu esti de fapt; la tot ce ai ales fara a alege si la tot ce pretuiesti fara a pretui; la tot ce ai acceptat doar pentru ca ai vrut sa te conformezi unei forte exterioare; la indoiala care te impiedica sa ai incredere in tine si sa te iubesti pe tine si pe altii.
Ce vei castiga? Te vei castiga doar pe tine, un eu care e linistit, care e in stare sa iubeasca si sa fie iubit si care intelege care e menirea sa.

Dar nu poti sa fii tu insuti decat daca nu esti altcineva. Trebuie sa renunti la aprobarea “lor”, oricine ar fi ei, si sa-ti evaluezi singur succesele si esecurile, in functie de propriile tale aspiratii care corespund valorilor tale. Nimic nu e mai simplu si mai complicat in acelasi timp.

Unde poti gasi forta si curajul de a respinge acele presiuni exterioare si de a-ti alege propriile valori?

Totul e in tine, daca stii sa te uiti cu atentie si fara teama. Moartea ne poate arata drumul, pentru ca, daca intelegem ca timpul nostru e limitat si nu stim cand se va sfarsi, vom putea sa ne traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Trebuie sa ne facem timp sa incepem acum, pas cu pas, intr-un ritm care sa nu ne sperie. Daca traiesti viata cu compasiune, rabdare, speranta si credinta, iti vei gasi in tine forta care sa te ghideze. Cand oamenii isi gasesc un loc linistit, doar al lor, atunci pot trai un rai personal care sa-i reformeze si sa-i ajute sa devina salvarea omenirii.

Moartea este stadiul final al cresterii in aceasta viata. Nu exista moarte totala. Numai corpul moare. Eul spiritual este etern. Poti interpreta acest lucru in ce mod doresti. Daca vrei, poti vedea esenta eterna a existentei tale ca impactul pe care il are fiecare actiune pe care o intreprinzi asupra celor pe care-i atingi si, la randul lor, asupra celor pe care ei ii ating, si asa mai departe, chiar si dupa ce viata ta se va fi terminat.

Nu vei sti niciodata, de exemplu, efectele zambetului si al cuvintelor de incurajare pe care le folosesti pentru a imbarbata pe cineva cu care vii in contact.

Poti fi mai linistit avand credinta ca exista o sursa a bunatatii si fortei mai puternica decat forta fiecaruia dintre noi, dar care e in interiorul nostru, si ca fiecare eu are o existenta care trece dincolo de mortalitatea fizicului si contribuie la formarea acelei forte superioare.

Moartea, in acest context, poate fi interpretata ca un fel de perdea intre existenta de care suntem constienti si cea care ne este ascunsa pana la ridicarea perdelei. Nu e important daca o deschidem simbolic pentru a intelege limitele existentei pe care o cunoastem, invatand in acest fel sa traim fiecare zi cat mai bine, sau daca o deschidem in momentul in care ne sfarsim existenta fizica.

Ceea ce e important e sa realizam ca, fie ca intelegem pe deplin de ce suntem aici sau ce ni se va intampla dupa moarte, scopul nostru ca fiinte umane este de a creste, de a ne uita in interiorul nostru pentru a gasi acea sursa de liniste, de intelegere si forta care formeaza eul fiecaruia din noi, si sa ne deschidem catre ceilalti cu dragoste, acceptare, rabdare si speranta pentru ceea ce putem deveni impreuna.

Pentru a te linisti, e nevoie sa ai un simt al istoriei, sa simti ca esti parte integranta din ce a fost inainte de tine si ce va fi dupa tine. In felul acesta, nu vei fi niciodata singur, iar graba de azi capata o noua perspectiva: nu-ti folosi timpul in mod frivol. Pretuieste-l, fa in asa fel incat sa cresti cu fiecare zi, sa afli lucruri noi si sa devii din ce in ce mai constient de propriul eu. Nu folosi aceasta crestere in mod egoist, ci pune-o in serviciul viitorului.

Nu lasa sa treaca nicio zi fara sa inveti ceva nou. Fa din fiecare zi o piatra din drumul spre dezvoltare. Nu te odihni pana cand n-ai facut ce trebuia. Dar adu-ti aminte – nu te grabi, mentine un ritm constant, nu irosi energia. Si, in cele din urma, nu lasa lucrurile neimportante sa te distraga de la viziunea asupra eternitatii…

Extras din “Moartea, stadiul final al evolutiei”, Dr. Elisabeth Kubler-Ross