Rugaciuni cu puteri vindecatoare (Psihoterapie isihastă) 1

luni, 16 ianuarie 2012


Există o medicină isihastă?

Termenul de „medicină isihastă“ este oarecum nou şi ipotetic. L-am întrebuinţat începând cu 1990, şi nu am fi prea încântaţi să ştim că noi l-am lansat, atunci. La câteva întâlniri de lucru, am dezbătut teme despre practici terapeutice din mediul monahal, elemente de psihoterapie clericală.
Ce este specific şi ce este asimilare (din terapii naturiste de ultimă oră) în aşa-zisa medicină isihastă?

Vindecări harice

Pe lângă mănăstirile româneşti funcţionau bolniţe (adică spitale) care erau în grija monahilor sau a duhovnicilor. Monahii practicau vindecări harice — unii din ei aveau darul vindecării prin pase, prin atingere cu mâna sau prin ritual de sfinţire. Alţii vindecau prin psiho-tehnici duhovniceşti, foarte eficiente (tratau tulburări de personalitate şi sindromul de posesiune).
Monahii mai foloseau şi leacuri: plante medicinale, decocturi; manevre osteopatice, orientarea dietei şi valorizarea postului.
Esenţială însă, aici, este concepţia de bază, hieratică (numită azi şi holistică), în care trupul este văzut ca un întreg fizic şi spiritual, în el reflectându-se chipul dumnezeirii, ca bază a armoniei şi a sănătăţii sale. În medicina holistică se consideră că boala se datorează pierderii divinului din noi, iar însănătoşirea este rezultatul restabilirii acestei legături.
Nu a existat însă un sistem coerent al acestei medicini isihaste — denumită şi sacro-terapie. Nu a existat nici vreun manual în genul tratatului „Ayurveda“ al indienilor sau în genul acelor „Tehnici de viaţă lungă“ ce se învaţă în şcoala Dao Jiao, a chinezilor. Totuşi, din elementele disparate ale practicilor terapeutice monahale, s-ar putea recupera câteva principii de mare interes.

Longevitate şi iluminare


Cunoaşterea divină înseamnă cunoaşterea vieţii. Dacă omul nu ar încălca legea care i-a fost revelată, el nu s-ar îmbolnăvi niciodată, iar viaţa lui ar fi lungă şi adevărată. Dar omul este neştiutor şi neputincios, incapabil să respecte legea revelată, iar boala este urmarea firească a ignoranţei.
Este importantă, aşadar, îmbunătăţirea atitudinii mentale, ce se poate realiza, în cazul medicilor, prin spiritualizarea actului vindecător, iar în cazul pacienţilor, prin sporirea credinţei. Se constată că cei credincioşi se vindecă mai repede.
O modalitate accesibilă de a realiza această îmbunătăţire ar fi redescoperirea Rugăciunii domneşti, care trebuie spusă zilnic, înainte de fiecare masă şi înainte de fiecare acţiune importantă, repetând-o de fiecare dată, de câte două ori. Această rugăciune activează în noi „păstrătorii vieţii“.
La fel, repetarea zilnică a celor 9 Fericiri, din Predica de pe Munte. Ele fortifică gândirea pozitivă şi ard afectele negative, convertindu-le în putere.
Terapia isihastă este însăşi practica isihastă. Mireanul care zice consecvent, de două ori pe zi, rugăciunea minţii în inimă (Oratio mentis) obţine un efect vindecător, îşi sporeşte imunitatea corpului.
Evident, rugăciunea nu trebuie practicată doar pentru motive de sănătate, căci sănătatea nu este un scop, ci un rezultat firesc al purificării şi al iluminării.
De aceea, când practicăm rugăciunea sau meditaţia isihastă, nu ne gândim la efectele medicale. Ele survin de la sine. Nu ne încărcăm mintea cu dorinţe sau concepte sau ingenioase rezultate. Scopul este trecerea de la trup la Duh, proces minunat care le vindecă pe toate.

Cele trei vindecări: trup, minte şi suflet


Ca şi la vechii evrei, medicina noastră, în vechime, era strâns legată de religie, de credinţă. Religia era văzută în trei ipostaze: vindecătoare a trupului (terapie), vindecătoare a minţii (liniştire, iluminare) şi vindecătoare a sufletului (mântuire).
Care sunt argumentele medicinii isihaste?
Rugăciunea dezvoltă puterea vindecătoare. Mulţi asceţi, care practică în mod consecvent rugăciunea, au dovedit aceasta. Ei au asociat darul vindecării cu ştiinţa vindecării, îmbinând cunoştinţele de medicină cu harul personal.
Părintele Elefterie, din Munţii Neamţului, combina osteopatia cu harul primit prin asceză, rezultatul fiind vindecările miraculoase pe care le făcea.
Părintele Arsenie Boca era renumit prin ceea ce am putea numi „terapia de cuplu“ şi disciplină sexuală, corectând medical şi sacerdotal „păcatele prin care se tâlhăreşte energia genetică“.
Şi astăzi, în mănăstiri, bolnavii găsesc asistenţă şi ajutor. Se îndreaptă către mănăstiri mai ales două categorii: oameni cu boli incurabile (somatic) şi cei cu tulburări mentale.
Terapia isihastă are însă, mai întâi, un caracter de profilaxie şi supraveghere. Spovedania are acest rol. Biserica practică dezlegări, în mod sistematic, cu toată colectivitatea creştină. Acestea (spovedania şi împărtăşania) constituie un mod minunat de îmbunătăţire, de „naştere din nou“, după cum sunt şi modalităţile de vindecare a tensiunilor psihice, înainte ca ele să somatizeze (sau chiar dacă au somatizat).
Adesea, după o împărtăşire, urmează o însănătoşire bruscă. Dar, mai ales, aşa se reglează echilibrul psihic al comunităţii.
Ştiinţa dezlegărilor este o chestiune pe care preoţii o stăpânesc bine. Dezlegarea dizolvă negativitatea ancestrală şi achiziţionată, ridică păcatele sau desface legăturile oculte.
Pentru cel căzut sub legare ocultă, dezlegarea preoţească este mai eficientă decât psihanaliza. A a părut astăzi o ramură nouă, etno–psihiatria, care ţine cont şi de aspectul religios, sacerdotal, al dezlegărilor, în tratamentul psihiatric.
Un caz special de dezlegare îl constituie alungarea unui duh rău — exorcizarea.

Doctoria rugăciunii pure


Terapia isihastă nu-i o simplă variantă a etno-psihiatriei. Ceea ce o face diferită, superioară, este „doctoria rugăciunii pure“, ca şi principiul unitar conform căruia starea de sănătate este restabilirea legăturii cu divinul.
Rugăciunea minţii în inimă, Oratio mentis, este ea însăşi o profilaxie şi un tratament. Liniştea lăuntrică (isihia) este terenul pe care se dizolvă orice conflict, orice boală, orice negativitate.
Verbul latin medeor (a îngriji, a vindeca) a dat cei doi termeni de care vorbim acum: medicină şi meditaţie. Medicina se ocupă de vindecare trupului, meditaţia — de vindecarea minţii şi de pregătirea terenului minţii pentru primirea salvării. Acesta este ultimul medicament. Astfel că un demers de medicină isihastă poate fi formulat în două cuvinte: „Rugaţi-vă neîncetat!“

Relaţia între păcate şi boli

O parabolă monahală zice: „Nu cere de la Dumnezeu darul vindecării, ci darul de a-ţi vedea propriile păcate!“.
De ce este mai important al doilea dar? Pentru că dacă-ţi vei vedea păcatele şi le vei îndrepta, tu nu te vei mai îmbolnăvi niciodată, şi deci nu vei avea nevoie de darul vindecării.
Care sunt păcatele, cum pot fi cunoscute şi ce boli ne pândesc dinspre ele? Cum se reflectă, în planul sănătăţii, încălcarea poruncilor revelate? Privind cazuistica bolnavilor, privind efectul, vezi că unul dintre tăietorii vieţii sunt grijile: obsesiile, rumegarea gândurilor. Cineva spunea chiar că grijile sunt „păcatul însuşi“. Ele sunt păcatul împotriva propriei tale naturi. Păcate cu urmări asupra sistemului nervos sau acele boli care ţin de somatizări nervoase.
Şi păcatul „negru“: mânia, duşmănia, osândirea aproapelui. Pe drept s-a spus într-o parabolă atonită, că: un om care făptuise multe greşeli în viaţa lui, a dobândit totuşi mântuirea pentru că n-a ocărât niciodată! Adică acela a avut o mare virtute: n-a osândit pe semenul său, nici cu vorba, nici cu gândul.
Foarte rar se întreabă omul ce legi universale a încălcat. Abia când se îmbolnăveşte, el stă uneori să se întrebe de ce s-a îmbolnăvit. Tratamentul medical este util în crize, dar este ineficient în destin. Căci restabilirea temporară, sau ieşirea din criză, este doar începutul adevăratei vindecări. Trebuie purificată rădăcina.
Restabilirea deplină a sănătăţii stă în practicarea respectului faţă de cele trei legi universale:
– relaţia armonioasă cu semenul;
– relaţia armonioasă cu sacrul;
– respectul vieţii în toate formele ei, începând de la nivelul personal, până la forme de viaţă elementare.
*
Există o relaţie între erori şi îmbolnăvire? Putem preveni sau remedia o îmbolnăvire prin eliminarea erorilor? Dar între personalitate şi boală, există o relaţie? Da, sigur că există! Un coeficient de personalitate bun presupune armonie, deci sănătate mentală şi sănătate somatică.
„Rumegarea gândurilor“ are efect asupra aparatului digestiv, pentru că, deşi este simbolică, se reflectă în planul concret. Simbolurile au o putere foarte mare. Noi „rumegăm“ simboluri, şi dacă nu le digerăm, aparatul digestiv se îmbolnăveşte. Dar nu toate aceste „rumegări“ duc la cancer.
Cunosc cazul concret al unui bărbat care făcea curse între soţie şi amantă, una locuind în cartierul Pionerilor–Tineretului, iar alta în Militari. Ele nu au ştiut niciodată una de alta. Personajul masculin nu mai este în viaţă, a murit de cancer la tubul digestiv. El nu a reuşit să digere această situaţie adulterină, deci o situaţie de păcat mortal. În asemenea cazuri se constată îmbolnăvire de cancer — când se săvârşeşte un păcat mortal! El a murit; dacă ar fi reuşit să „digere“ această situaţie duplicitară, credeţi că scăpa de cancer? Este o nedreptate a naturii. În natură există o echilibrare a câmpurilor, iar dacă el ar fi scăpat, nepăsându-i prea mult de adulter, boala s-ar fi reflectat în urmaşul său.
Aţi putea să mă întrebaţi: din moment ce întotdeauna binele este recompensat, iar răul este pedepsit, de ce nu sporeşte binele şi răul de ce nu descreşte? Sf. Augustin a dat răspunsul la această întrebare: răul nu scade pentru că, deşi este pedepsit întotdeauna, acest lucru se întâmplă cu mare întârziere. Niciodată imediat. Şi, până la pedeapsă, omul are timp să mai facă 100 de păcate… El primeşte o pedeapsă pentru păcatul pe care l-a făcut acum cinci ani; între timp a mai făcut 100 de păcate, pentru care nu este pedepsit imediat, ci peste alţi cinci ani.
Iată de ce mecanismul bio feed–back nu funcţionează atât de perfect la rasa umană. Totuşi întârzierea care se produce în primirea binelui şi la gestionarea răului este bună pentru om. Pentru că se întâmplă atâta rău încât, dacă am fi pedepsiţi imediat, mâine n-am mai fi. Faptul că suntem pedepsiţi cu întârziere este o şansă, pentru unii, să se salveze.
Cei sensibili, cei care pot să-şi însuşească o lecţie se salvează prin această întârziere. Ceilalţi — întunecaţii, închişii, îngustaţii, cei care nu simt — acumulează păcate în plus! Acesta ar fi un mecanism lent de întoarcere a culpei, a pedepsei pentru culpă.
Trebuie să înţelegem că nu orice „rumegare“ de gânduri va aduce disfuncţii grave în aparatul digestiv. Toţi oamenii digeră gânduri, e drept, dar ei se împart în două categorii:
– unii fac păcate împotriva semenului: prin ură, agresivitate, mânie
– alţii păcătuiesc împotriva lor înşişi – e vorba de auto-agresivitate, culpabilizare.
Urmarea în îmbolnăvire este diferită, la fiecare dintre aceste două categorii. Omul de care vorbeam mai devreme, care făcea curse între soţie şi amantă, comitea un păcat împotriva semenului, un păcat foarte grav, care a avut o urmare la fel de gravă.
Păcatul împotriva semenului este mult mai grav decât acela care se produce când rumegi gânduri care te privesc pe tine şi care nu vizează un atac împotriva celui de lângă tine. Şi aici se pot deosebi numeroase situaţii, „nuanţe“. „Rumegi“ gânduri când te-a vexat cineva şi nu eşti destul de pregătit lăuntric să înţelegi că nu te-a vexat ca om, ci o nevroză. Dacă ar înţelege asta, oameni nu ar mai „rumega“ gânduri. Este o categorie mai inofensivă, care nu determină boli incurabile, dar care poate evolua spre o nevroză de caracter. Asta înseamnă blocaje psihice, ineficienţă socială şi o mâhnire care poate să-ţi întunece viaţa şi să-ţi micşoreze bucuriile.
Să luăm cazul unei persoane care reacţionează spunându-şi: „Nu merit să trăiesc, mă simt inutil pe acest pământ…“. Dacă nutriţi asemenea gânduri, puteţi fi siguri că vă aşteaptă o pedepsire. Culpa împotriva ta însuţi este mai puţin gravă decât culpa împotriva semenului, dar tot foarte gravă este. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană duce la dizarmonii psihice, la un randament scăzut şi o micşorare a posibilităţilor, dar mai port duce la dezechilibre somatice. Multe boli ale simţurilor — boli de vedere, de auz, de percepţie — vin din nemulţumirea faţă de sine. Nu este puţin lucru. Bolile văzului vin dintr-o frică de viitor, de pildă, din frica de a vedea înainte. Unele conjunctivite grave vin dintr-o frică de viitor. Uitaţi-vă ce maşinărie complicată este omul, cum neîncrederea în sine poate duce la o boală de vedere.
Şi timiditatea este o culpă împotriva ta. Nemulţumire, neîncredere, rejectarea vieţii. Acel „nu merit să trăiesc“, „nu merit prea multe de la viaţă“. Acea stare retractilă.
Categoria care se auto-culpabilizează este foarte expusă la îmbolnăviri. Cunosc cazul unei fetiţe de 10 ani, victimă a conflictelor din familie. Părinţii se despart, dar în chip scandalos şi traumatizant pentru copil. Există despărţiri care produc un stres imens, cum sunt cele din cauze adulterine, sau cele legate de dizarmonii mentale ale unuia dintre părinţi, despărţiri care lasă traume asupra copilului. Fetiţa de care spuneam a căpătat o labilitate extremă, a făcut un sindrom de posesiune. Adică a început să se manifeste ca o posedată. Cazul s-a rezolvat foarte greu, cei mai buni terapeuţi căutând să-l elucideze. Un caz elucidat se tratează mai uşor. În mintea sa, copilul inventase un agent pedepsitor: deci demonul care o poseda era o elaborare a minţii sale. Ea se credea vinovată de ruptura părinţilor, ruptură care a avut atâta violenţă încât a născut inconştient, în ea, un mare sentiment de culpabilitate. Ea nu şi-a zis conştient: „Eu, copilul, sunt cauza rupturii dintre părinţi…“, ci sensibilitatea sa copilărească, neavând un prag de toleranţă la agresivitate, a sucombat.
A sucomba înseamnă a nu mai putea lupta. A nu mai lupta înseamnă că tu te vezi nu numai ca victimă, ci şi vinovat de ce s-a petrecut. În mintea fetei a apărut deci această idee şi atunci ea a căutat un agent pedepsitor, puternic, care s-o sprijine în acţiunea ei inconştientă de auto-eliminare. Şi atunci a dobândit sindromul de posesiune şi într-însa au apărut manifestări diavoleşti. Sub hipnoză, dialogând cu ea, terapeutul a întrebat: „Cine eşti tu, cel care chinui această fetiţă?“, iar copilul răspundea cu glas schimbat: „Eu sunt diavolul, vreau să iau viaţa acestei fetiţe!“. Acest agent pedepsitor din mintea fetiţei trebuia s-o suprime, trebuia s-o chinuie atât de tare, încât să o elimine.
Fetiţa a fost la un pas de moarte, însă a fost eliberată prin colaborarea între un preot şi un psiholog. De ce era nevoie de un preot? Pentru că noi avem un modelaj cultural atât de profund impregnat de credinţă încât, dacă entitatea „diavol“ se manifestă, înseamnă că subconştientul nostru poate fi reparat prin entitatea „sacerdot“. În mod obligatoriu, deci, a trebuit să fie chemat un preot, deoarece un psiholog singur nu ar fi putut duce la capăt terapia acelei fetiţe.
De altfel, dacă te auto-culpabilizezi, predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică este şi mai mare. Sugestibilitatea este mai mare la auto-culpabil, ca şi predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică.
Eu nu aş îngădui ca slujbele de exorcizare să fie făcute cu public; acest lucru este o mare greşeală. La noi se face asta, iar riscul dobândirii unui sindrom de posesiune, dacă asişti la un ritual de exorcizare, este foarte mare. E ca şi cum ai face o execuţie cu public. O exorcizare cu public este la fel de traumatizantă. Sigur, poţi să participi dacă eşti pregătit, şi mai ales dacă ştii că în psihicul tău nu există conflicte. Dar, de cele mai multe ori, oamenii care asistă sunt oameni foarte vulnerabili, cu puternice conflicte psihice, iar dacă ai conflicte psihice eşti sugestionabil. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul în care conflictul psihic este de natură să te facă să te învinovăţeşti: şi cine nu se învinovăţeşte? Noi suntem destul de slabi şi ne învinovăţim adesea, ori până şi cea mai mică idee de învinovăţire este o impuritate care deschide poarta preluării unui program demonic.
Exorcizările de la Cernica nu sunt de un dramatism prea mare, dar şi ele pot să lase în tine un program negativ. Cele de la Mănăstirea Sihăstria, însă, sunt de un dramatism extraordinar. Acolo, dacă nu eşti un om puternic şi fără conflicte, cu o existenţă purificată, rişti să preiei, măcar parţial, programul de demonizare. O slujbă de exorcizare — mai ales mediatizată, cum au fost câteva în ultimul timp — este teribil de răscolitoare anulând etajele conştientului, la cei care asistă. Oricât de tare ai fi, scena zvârcolirii demonizatului îţi surpă bariera raţională şi tu nu mai eşti stăpân pe conştient, informaţia trecând direct în subconştient. Dacă subconştientul nu este suficient de curat, informaţia aceasta cutremurătoare va lăsa o amprentă negativă care, în funcţie de conflictele pe care le ai — actuale sau ancestrale —, ar putea să nască limitări ale personalităţii, dacă nu chiar un sindrom de posesiune.
Riscul „contaminării“ este foarte mare, am văzut oameni cutremurându-se… Sunt lucruri care depăşesc posibilităţile de control ale unui om. Atunci te afli, pentru câteva minute, la discreţia subconştientului. Iar dacă acesta este curat, n-ai de ce te teme, într-adevăr. Dar ştim noi că este chiar fără nici o urmă de conflict? Nu putem şti!... Din publicul pe care l-am văzut asistând la exorcizări, mulţi sunt oameni de mare simplitate care vin cu necazuri din familiile lor… Orice conflict din familie măreşte sugestibilitatea şi lasă programul malefic să se strecoare în mintea ta.
Acestea sunt riscurile auto-culpabilizării, riscuri pe care ar trebui să le preîntâmpinăm. Cum poţi să preîntâmpini riscul acesta?
Unii confundă smerenia cu retractilitatea. A fi smerit nu înseamnă să-ţi spui: „Eu sunt un nimic pe această lume, mă mir că mai fac umbră pământului, nu merit acest lucru…“. Nu aceasta-i smerenia. Numai în faţa lui Dumnezeu noi suntem neînsemnaţi. Cehov spunea: „Numai în faţa lui Dumnezeu să te smereşti, nu în faţa ta însuţi în primul rând şi în faţa celor cu care convieţuieşti“. Smerenia nu trebuie să aibă aerul unei înjosiri. Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este un lucru extraordinar, dar nu şi în faţa ta şi a semenilor tăi. O să ripostaţi că părintele Cleopa zicea adesea „sunt un putregai“, dar el în faţa lui Dumnezeu zicea acest lucru. În faţa ta însuţi spui „sunt o putere!“ De ce? Pentru că te interesezi de destin, de mântuire. S-a constatat că în măsura în care te preocupi de soarta ta, de îmbunătăţirea ei, aduni putere. Este şi o primejdie şi un avantaj. Avantajul — scapi de îmbolnăviri. Dezavantajul — că aduni putere. E un mare dezavantaj să aduni putere, în primul rând pentru că devii mai primejdios pentru semenii tăi. Un om care adună putere dacă este vorbit de rău de semenul său, produce boală în acesta. Iată dezavantajul… Poţi să ajungi şi aici! Corectaţi-vă deci atitudinea şi înţelegeţi adevărata smerenie. Adevărata smerenie este să ştii că eşti un zero în faţa lui Dumnezeu şi în faţa eternităţii, dar, în acelaşi timp, să ştii că eşti o putere în timpul ce ţi s-a dat şi prin ajutorul pe care îl poţi da. Smerenie mai înseamnă să nu-l vexezi pe semenul tău: să renunţi la ego. Să devii un slujitor al semenului — un sens al smereniei şi un sens al încrederii în sine. Timiditatea, culpabilizarea, sugestionabilitatea — toate, aducătoare de rele — se vor diminua prin această grijă faţă de încrederea în sine. Vă puteţi chiar repeta la culcare, când mintea este în alfa: „Am încredere în mine, am încredere în mine…“.
Încrederea diminuează culpa. Un om care are încredere în el nu mai cade în păcatul vulnerabilităţii prin culpă. Auto-învinovăţirea poartă cu sine primejdii. Niciodată să nu spui: „Nu merit să trăiesc…“. A, dacă spui: „Nu merit să trăiesc mărunt…“, asta este altceva. O asemenea afirmaţie poate să-ţi dea chiar un elan. Merităm să facem umbră pământului, pentru că facem parte dintr-un plan divin. Altfel nu ne-am înmulţi, nu ar exista această curioasă dialectică a victoriei şi a înfrângerii. Merităm deci, cu prisosinţă, să trăim şi să facem umbră pământului. „Nu merit să trăiesc mărunt!“ — asta poţi s-o spui, dar nu ca o autoexcludere, ci ca o excludere a mărunţişului din viaţa ta. Astfel se va micşora auto-culpabilizarea, şi prin aceasta vei deveni mai puţin sugestionabil.
Adaptare la real. Cunosc cazul unei fete ce avea un prieten pe care îl idealiza, un om cu reale calităţi. Relaţia durase mult, verificată în timp ca armonioasă şi bună. Ei bine, într-o zi fata descoperă că acel prieten o înşeală. A fost şocată, prăbuşită. Cum ar trebui privită din exterior această situaţie? Să ne pară rău că ea a descoperit faptul? Observaţi că deodată, dintr-un om „ideal“, individul a devenit mizerabil şi rejectabil. Tânăra nu l-a mai putut suferi, şi în plus a făcut o depresie psihică.
Dar cum o putem ajuta pe această tânără femeie? O depresie „nerezolvată“poate să provoace multe stricăciuni în viaţa unui om. Deci cum o putem ajuta? În primul rând, putem să-i incităm adaptabilitatea. Ea deocamdată se află în stadiul când nu vrea să vadă pe nimeni, nu mănâncă, se închide în sine, tocmai a depăşit un episod suicidar. Va trebui să-i stimulăm adaptabilitatea; răul vine în primul rând din neadaptarea ei. Un adaptat ştie că fiinţa umană are atâtea moduri de a se conduce, încât poate oferi oricând surprize; şi ştiind aceasta, posibilitatea de a fi luat prin surprindere scade.
Râvnim la ideal, dar ne adaptăm la real. Când suferi crunt şi când te crezi victimă, ca prim auto-diagnostic şi prim-ajutor să-ţi spui ferm; „Sunt un neadaptat!“ Luare de cunoştinţă care trezeşte resursele adaptării…
Până una–alta, tânăra în discuţie, care a făcut o depresie puternică şi s-a izolat total, se vădeşte a fi o persoană care nu luptă. În cazuri din acestea se luptă. Pentru un partener lupţi — fie lupţi ca un om care vrea să-şi modifice partenerul, fie lupţi ca acele femei care nu sunt interesate să îşi modifice partenerul, ci numai să-l aibă. Ele nu îl vor numaidecât îmbunătăţit, ci îl vor al lor! Altele îl vor îmbunătăţit! Ei bine, îmbunătăţeşte-l! Natura umană este supusă căderii; partenerul tău ideal ar putea să te înşele chiar mâine, deoarece natura umană este supusă căderii, deoarece omul are instincte şi deoarece tu nu lupţi.
Acum 3 ani, un cunoscut mi se plângea că are dificultăţi în relaţia cu sexul opus şi că are impresia că nu este plăcut, deşi el este o persoană arătoasă. În puţinele întrevederi pe care le-am avut, mi-am dat seama că dificultatea lui venea din neîncrederea în sine, sentiment care „cheltuia“, sau, mai bine zis subestima, o calitate pe care el o avea. Întrebându-mă el de ce unii au succes, cum de reuşesc să producă un soi de fascinaţie asupra celor din jur, eu i-am spus că primul secret al fascinaţiei lui naturale este abstinenţa sexuală. El atunci a aflat că avea această calitate şi nu şi-o valoriza din cauza neîncrederii în sine. El o avea, cumva, dintr-o frustrare şi dintr-o neîndemânare totală de a stabili o relaţie cu sexul opus. Deodată, a aflat că posedă un tezaur, ceva care ar fi putut să-l ajute la îmbunătăţirea relaţiilor cu lumea. Această descoperire, că abstinenţa sexuală produce fascinaţie în chip natural, l-a ajutat să se lumineze. I-am explicat că doar neîncrederea îl făcea să se ferească. După un timp am observat că terapia dăduse asemenea roade, încât tânărul avea tendinţa să devină un Don Juan. Şi atunci a trebuit să indicăm o altă „terapie“, este vorba de practica autocontrolului. Fiind o persoană inteligentă, discuţia a avut şi de această dată efect.
Un alt exemplu… Cunosc o femeie, mai trupeşă, care l-a un moment dat, ca să slăbească, a început să ţină dietă severă, trăind doar cu apă. Ei bine, într-o zi a venit şi mi-a spus: „Mă îngraş din apă chioară!“. Când spui: „mă îngraş din apă chioară“, deja ai introdus în subconştient un program de îngrăşare. De ce însă la alţii nu „prinde“ acest program? De ce acest program nu funcţionează în toate cazurile?
Iată de ce: subconştientul nu primeşte programele, din cauză că, probabil, nu se simte destul de vinovat! În cazul particular de care vorbeam, este vorba de „vinovăţia“ de a fi gras sau slab. Persoana care spunea că se îngraşă cu apă rece avea un complex de auto-învinovăţire, iar acest complex crea sugestibilitate. Iată de ce această formulă putea să treacă direct în subconştient, iar dacă trece în subconştient, ea devine act. Dacă şi-ar fi zis: „slăbesc mâncând tone de pâine pe zi“, ar fi slăbit, pentru că, la cât de complexată era, subconştientul ar fi preluat orice program. Să credem atunci că toţi complexaţii preiau uşor programe? Da, mai ales cei care au un complex al auto-învinovăţirii.
Persoana despre care vorbeam se îngrăşa din apă rece — nu mânca mai nimic, ţinea post, dar era convinsă că se îngraşă cu apă rece şi mereu în mintea ei exista acest program. Şi cum în mentalul ei erau suficiente prejudecăţi, plus labilitatea — ea era foarte sugestionabilă — „programul“ de îngrăşare cu apă chioară era preluat imediat.
Iată de ce este esenţial să ne purificăm ancestrele şi mentalul — pentru această rezistenţă la programe aleatorii. Oamenii purificaţi sunt oameni foarte rezistenţi. Pe aceştia nu numai că blestemul nu-i atinge, undele mentale ale celor frustraţi sau ale vrăjitorilor nu îi ating, dar nici propriile lor superstiţii, nici propriile lor programe negative nu au efect! Mintea este un mecanism atât de subtil, încât nu ştii când intră răul, când s-a tradus un gând în act. De aceea Hristos spunea: „Vegheaţi neîncetat!“. Neîncetat trebuie să faceţi ceva pentru purificarea sorţii, pentru purificarea subconştientului, pentru că programul rău intră uşor în subconştientul nepurificat, deci vulnerabil.
Odată purificaţi, nimic malefic nu va intra în noi. Putem să asistăm chiar şi la exorcizările de la Sihăstria şi programele malefice nu vor intra în noi. Cazurile de posedare (cel puţin cele cercetate de noi) sunt programe distructive, nu sunt drăcuşori cu corniţe şi codiţă; sunt programe care pot intra în subconştientul tău dacă mintea este năpădită de conflicte.
Care sunt soluţiile de purificare a sorţii, terapiile? Indicăm patru categorii de soluţii:
a). Luarea la cunoştinţă, sistematică şi îndrumată. Mărturisirea, euharistia: cu un duhovnic sporit. Recursul la psihanaliză, când este cazul. Acestea sunt procedeele insight, de aflare a cheiţei conflictului.
b). Mai sunt procedeele holistice, profunde, dincolo de concepte. Cum ar fi protopostura, ca stabilizare mentală şi afectivă. Iar mai presus de toate, Oratio mentis. Toate sunt soluţii de restaurare a minţii, prin dizolvarea conflictelor, a impurităţilor. Acestea sunt marile soluţii; liniştirea minţii, lăsarea la o parte a tuturor întrebărilor dizolvă impurităţile…
În cazul tinerei femei de care vorbeam mai înainte, adaptabilitatea va spori când va înceta să îl acuze pe prietenul ei (de care, de altfel, s-a despărţit) că este un netrebnic, un păcătos. Osândirea ei sporeşte meritul lui. Cel osândit creşte, iar ea, osânditoarea, suferă. Ea nu ştie să lupte, şi atunci îl descalifică şi pe el — face, deci, două rele. Una că nu luptă şi a doua că osândeşte un om, ceea ce otrăveşte.
Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui. Pe un om sau îl îndreptăm sau îl evităm, iată adaptarea. Sigur, există o suferinţă până când intervine înţelegerea acestui fapt, dar suferinţa este exact ceea ce ascute simţul luptei şi naşte strategiile cele mai bune.
Totuşi, când suferim suntem în greşeală. Un om care suferă este un om în greşeală. Poate o să spuneţi: „Săraca fată, după ce că a fost înşelată, tot ea se află în greşeală?“… Da, ea se află în greşeală. El se află în păcat şi cine ştie în ce mod se va întoarce acest păcat asupra lui! El se află în păcat, dar fata se află în greşeală, iar greşeala este mare cât păcatul!
De unde putem atunci să ştim că ne aflăm în greşeală? Din faptul că suferim. Ori de câte ori suferi, e din cauza neadaptării tale şi din cauză că greşeşti undeva. Natura te-a înzestrat rău undeva, şi atunci ţi s-a dat o încercare ca să ştii, ca să lucrezi pentru tine, să pui la punct o neputinţă. „Nu mă culpabilizez, nu atac şi nu desfiinţez!“ — iată formula. Astfel răul va fi limitat.

Vasile Andru

3 comentarii:

Anonim,  16 ianuarie 2012, 18:10  

„Nu mă culpabilizez, nu atac şi nu desfiinţez!“

Anonim,  16 ianuarie 2012, 20:18  

Destul de rar citesc un articol cu care sa fiu de acord aproape in intregime!E atata nevoie sa ni se amintesca mereu aceste lucruri! Suntem de acord cu ele, dar le aplicam atat de rar. Ne facem rau noua insine si ne intrebam mereu care e problema, cu toate ca lucrurile sunt atat de simple!Multumesc

Trimiteți un comentariu

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP