Rugaciuni cu puteri vindecatoare (Psihoterapie isihastă) 3

joi, 19 ianuarie 2012


Vindecări miraculoase

Cheia vindecărilor: trăirea în duh


Pe Sf. Munte Athos vom auzi adesea că s-au săvârşit minuni. S-ar putea zice că, acolo, miracolul este fapt cotidian.
Sunt ajutoare cereşti sau minuni săvârşite prin evlavie şi prin icoana Maicii Domnului: însănătoşiri, salvarea unei obşti, daruri neaşteptate, schimbarea vieţii.
Alte ajutoare minunate vin dinspre relicve sfinte, locuri consacrate, sau dinspre asceţi sporiţi.
De ce pe Sfântul Munte se petrec miracole mai mult decât oriunde?
Iată de ce. Pentru că ei, cei de acolo, trăiesc în Duh, şi nu în trup. Asceţii de pe Munte, nevoitorii, fie la obşte, fie la pustie, toţi trăiesc în Duh. Chiar şi pelerinii, călătorii care vin acolo cunosc şi ei trăirea în Duh. Ei vin pentru o perioadă limitată. Dar şi în acest interval limitat, ei cunosc influenţa puternică a mediului atonit şi, măcar pe timpul acela, ci trăiesc în duh, nu în trup. Unii din aceşti călători vor prelungi starea de trăire în duh şi după revenirea în lume.

Ce înseamnă a trăi în trup


Sunt trei stări de trăire: în trup, în minte şi în duh.
A trăi în trup înseamnă a rămâne conectat la sursa păcatului. Înseamnă a trăi înrobit patimilor, simţurilor. A te gândi doar la mâncare, la sex, la satisfacerea nevoilor primare: a te gândi la bani şi la funcţii: a fi dominat de ambiţii şi egoism. A trăi între griji şi plăcere.
Un mare păcat este grija. Un subtil păcat este plăcerea sau satisfacerea imediată a simţurilor. Grija este îmbolnăvirea, plăcerea este regresie psihică.
Grijile înseamnă a trăi în trup. A te identifica deci cu trupul, cu partea ta căzătoare şi vulnerabilă. În slavonă, grejnik înseamnă păcătos. Pe drept cuvânt: cel copleşit de griji e un păcătos…

Bucătăria şi mintea dăruirii


Un participant la Cercul de practică isihastă Oratio mentis obiectează:
– Dar noi trebuie să avem grija rugăciunii de toată vremea! Înseamnă că grija este un păcat?
Răspunsul: Noi trebuie să avem stăruinţa rugăciunii. Deci, nu grija ei, nu obsesia ei, nu apăsarea ei: ci stăruinţa ei… Stăruinţa este senină, dulce, roditoare.
O participantă zice:
– Ce folos că ne simţim bine şi eliberaţi de griji la întâlnirile Filocalice! Dar, după aceea mergem acasă şi ne năpădesc grijile gospodăriei, grijile bucătăriei… Înseamnă că noi, gospodinele facem păcate că stăm în bucătărie?
Răspunsul: Treburile gospodăriei sunt slujiri, nu griji. Bucătăria este slujire, nu grijă. Transformă mintea: de la mintea grijii, la mintea slujirii. Slujirea înseamnă: muncă dezinteresată de a obţine profit personal imediat, cu simţul dăruirii, cu drag şi fără bombăneală.
Parabola „Marta şi Maria“ a fost rău înţeleasă de oameni. Hristos nu dezaprobă faptul că Marta munceşte. El dezaprobă că Marta bombăneşte şi scânceşte! Hristos o găseşte exemplară pe Maria nu pentru că ar renunţa la muncă, ci pentru că renunţă la bombăneală, iar mintea ei e pregătită pentru contemplaţia divinului. Că dacă înlături bombăneala şi obsesiile şi invidia — capeţi mintea slujirii, mintea limpede a bunătăţii şi a sănătăţii.
Aşa se face trecerea de la trup la Duh.
Mai amintim că definiţia Iluminării (a doua din cele patru iluminări) este: o continuă bunătate a minţii şi a inimii.

Principiul plăcerii


Spuneam că mare păcat este grija (pentru că blochează, întunecă, îmbolnăveşte) şi cel mai subtil păcat este plăcerea, pentru că duce la stagnare, la regresie infantilă, la indiferenţă religioasă, cădere.
În psihologie, se vorbeşte de două principii care guvernează procesele mintale: principiul plăcerii (infantil) şi principiul realităţii (comportament de adaptare, de ajustare la dificultăţi). Principiul plăcerii revendică îndeplinirea imediată a unor trebuinţe; iar când acestea nu pot fi împlinite, omul scânceşte, înjură, bombăneşte, urlă; sau, în alte cazuri, el cade în reverie, vise compensatorii, ascundere în boală…
La adult, principiul plăcerii se poate manifesta prin reverie şi vis, ca satisfacere iluzorie; dar şi prin revendicări vehemente, nemulţumiri şi mânie, în cazuri de dizarmonie nervoasă. Aceasta se remediază sau se corectează prin practica despătimirii (vezi rugăciunea lui Efrem Sirul).

Mintea mulţumirii şi a iertării


Facem distincţie între plăcere şi mulţumire.
Mulţumirea este stare salvatoare: este stabilitatea emoţională.
Sf. Pavel defineşte astfel condiţia înaltei evoluţii spirituale: „Rugaţi-vă neîncetat. Întru toate mulţumiţi“ (I Tes. 5:17-18).
Prin mulţumire înţelegem un stadiu al minţii foarte stabil, ferit de fluctuaţii afective, ferit de exaltare, pe de o parte şi de scrânteală, pe de altă parte.
Mulţumirea dezvăluie un psihism calm, puternic, senin: nu se încântă când primeşte zăhărelul, nu înjură când îl frustrezi de zăhărel.
Este „mintea de viaţă lungă“. Căci a mulţumi provine din cuvintele a mulţi–ani. Vezi termenul popular întrebuinţat şi de Sadoveanu: mulţănesc, adică îţi urez mulţi ani!
Iar în slavonă, „mulţumesc“ se spune bogdaprosti, adică: Dumnezeu dă iertare.
Înţelegem, prin această referire la etimologie, de ce mintea mulţumirii este mintea vieţii lungi, este mintea iertării. Şi, mai ales, este mintea care face trecerea de la plăcere la realitate, de la trup la Duh.

Şocul iniţiatic şi menţinerea treziei


Când sursa impresiilor păcătoase este retezată, începe trăirea în duh.
Importantă este menţinerea acestei trăiri. Căci unii primesc darul treziei în duh, o clipă, fie prin contactul cu locul sacru, fie prin puterea unui duhovnic sau maestru; dar menţinerea treziei este grea.
Pentru menţinerea în Duh sunt necesare ajutoare, asceză exterioară, procedee, context salvator. Omul este slab şi are nevoie de sprijin.
Menţinem mintea în Duh şi în trezie, prin rugăciune, prin cele 7 taine, prin simboluri religioase.
Ne amintim că symbolon înseamnă unire. Iar contrarul lui symbolon (unire) este diabolos, care înseamnă dezbinare, rupere, scindare, învrăjbire.
Symbolon este şi „Crezul“ de la Niceea (simbolul credinţei); symbolon este şi o imagine care declanşează o amintire divină, un context salvator, o experienţă spirituală.

Omul deschide 12000 de uşi pe an


Un exemplu de simbolizare: Uşa. Obiect comun, cu care ne întâlnim zilnic… Pentru cel sporit în duh, uşa este nu numai un cadru dreptunghiular de ieşire şi intrare; ci el îşi aminteşte sensul duhovnicesc, cel rostit de Hristos: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla.“ (Ioan 10:9).
O uşă desparte două spaţii: spaţiul amorf, al lumii, şi spaţiul consacrat: al casei, al bisericii, al chiliei, al trapezei.
Când deschizi o uşă, să-ţi aminteşti de aceasta, şi astfel intrările şi ieşirile vor fi binecuvântate… Şi, cum omul deschide 12000 de uşi pe an, ar avea ocazia să-şi reactualizeze planul spiritual de 12000 de ori…
Deschiderea unei uşi devine un exerciţiu spiritual. Faceţi-l mereu, zilnic.

Simboluri salvatoare


Crucea: simbolul mântuirii.
Cartea: simbolul mărturisirii.
Lumânarea: simbolul hristic, lumina vieţii.
Icoana: simbolul întrupării divinului în istorie.
Muntele: simbolul credinţei.
Mâna: simbolul vindecării.
Piciorul: simbolul slujirii, al ascultării.
Tripticul crucea + ancora + inima simbolizează: credinţă, nădejde, dragoste (I Corinteni 13:13).
Apa: simbolul purificării.
Pâinea şi vinul: simboluri euharistice. Ca exprimare spirituală, rememorăm simbolul pâinii (=trup hristic) la fiecare masă.
Arborii: Iisus, fericirea cerească; Învierea corpului (pe morminte); omul botezat faţă de cel nebotezat (copacul verde şi copacul uscat).
Florile: simbolul harurilor Sf. Duh.
Nuca: perfecţiunea omenească.
Metania: simbolul învierii omului din moartea păcatului.
Toaca: chemare şi mediere pământ–cer.
Clopotul: vocea exterioară a bisericii.
Amin: începutul şi sfârşitul.
Fireşte, înţelegem prin simbol un fapt lucrător, nu un idol. Icoana, nu este idol, ci este simbolul întrupării şi elucidează taina întrupării. Simbolul este o scară: nu idolatrizezi scara, ci urci pe ea prin taine şi înţelesuri, şi menţii mintea în tărie, trăieşti în duh, eşti în vestibulul miracolului.

Cele mai puternice rugăciuni

Care sunt cele mai puternice rugăciuni? Sunt cele spuse din inimă şi cu lacrimi. Aşadar, contează calitatea adresării, evlavia, stăruinţa, mutarea cu mintea de la lume la Dumnezeu, mutarea de la trup la duh.
La toate rugăciunile vei primi un răspuns. Nu există rugăciune fără răspuns. Uneori răspunsul este învăluit; alteori răspunsul nu este cel aşteptat de tine, ci acela pe care, în profunzime, îl meriţi. Uneori răspunsul vine cu un decalaj de timp; cei slabi se descurajează, dar cei vrednici stăruie.
Putem selecta câteva rugăciuni care au un răsunet particular în fiinţa umană şi produc mai lesne lucrarea vindecătoare.
În primul loc stau: Rugăciunea Domnească şi Rugăciunea isihastă. Acestea sunt complete şi totale.
Dar pentru că omul este slab şi căzător, şi nu poate lua tot rodul celor două rugăciuni „totale“, adăugăm şi altele care au salvat existenţe, au îndreptat patimi şi au adus vindecări.
E vorba de Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Moliftele Sf. Vasile cel Mare şi, mereu, la mari înălţimi sufleteşti: Psalmii.

Rugăciunea isihastă,

ca o practică spirituală esenţială, va fi expusă într-un volum special, care se află sub tipar. Rugăciunea isihastă este un mare dar pentru cel care caută „cum să ne purificăm, cum să ne iluminăm şi cum să ne desăvârşim“ (am citat din subtitlul Filocaliei).
Rugăciunea isihastă este personală, este tainic, este iniţiatică: se întemeiază pe transmiterea de la îndrumător la ucenic. Procedeul rugăciunii lui Iisus poate fi cunoscut de oricine, dar cu o remarcă: lucrătorul în lume (mirean) va trebui să practice numai faza „rugăciunii lucrătoare“.
Procedeul „rugăciunii minţii în inimă“ se practică prin repetarea stihului isihast: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“. Acesta este stihul cel scurt, de cinci cuvinte, şi aşa l-am preluat de pe Sf. Munte Athos. Se practică însă cu folos stihul dezvoltat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“.
Condiţiile concentrării, meşteşugul, asceza exterioară şi interioară, le vom expune în volumul anunţat.
Atitudinea lăuntrică este de primă importanţă. Se realizează acel stadiu de linişte, când „tac gândurile ca să vorbească Dumnezeu“.
Cei care nu au un îndrumător (duhovnicul poate fi un îndrumător dacă el însuşi a practicat şi a dobândit această lucrare) nu vor depăşi 15-20 minute de rugăciune a minţii în inimă. Efectele sunt, la râvnitori, o stare de trezie, şi un prim stadiu de isihia: linişte lăuntrică, un temei de sănătate şi bunătate, premisă a trăirii misterului divin.

Rugăciunea Domnească


Întrebat ce foloase „miraculoase“ i-a adus tabăra isihastă din iulie 1995, un participant tânăr şi fără ipocrizie a răspuns, în plină emisiune TV: „Mi-a reamintit rugăciunea Tatăl nostru!“.
Tatăl nostru este cea mai puternică rugăciune creştină; este o cale de purificare şi iluminare, cum spune Filocalia.
Un bătrân spunea: Dacă vrei să ţi se ridice o piedică din cale, să spui Tatăl nostru de şapte ori.
În practica isihastă, rugăciunea împărătească se rosteşte înainte de concentrarea monologhică.
Mântuitorul ne învaţă: „Iată cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri!“(Matei 6:9).
Aşadar, vom zice Tatăl nostru la începutul meselor şi la începutul oricărei lucrări, şi la început de meditaţie isihastă.
Un isihast, atestat în Pateric, folosea un procedeu unic: numai repetarea necontenită a rugăciunii Tatăl nostru. El începea această rugăciune seara, o spunea toată noaptea, o termina dimineaţa. În tot acest timp, el o recita mintal doar o singură dată, nebăgând de seamă că a trecut noaptea… Căci, în timpul rugăciunii necontenite, survine aşa numitul prezent liturgic, când mintea este eliberată de percepţia temporală convenţională.
Cum se rosteşte Tatăl nostru?
Mai întâi vrem să înlăturăm entuziasmul unora pentru practici tehniciste sau sincretiste.
Într-un trata de „exerciţii spirituale“ (revoluţionar de altfel) se propune procedeul ritmării / sincronizării cu respiraţia, astfel: primul cuvânt e spus pe inspiraţie, al doilea pe expiraţie, al treilea pe inspiraţie şi tot aşa. Deşi autorul acestei metode a ajuns sfânt în calendare (pentru alte fapte, nu pentru acest procedeu!), metoda sa, tehnicistă şi corporală nu a fost practicată.
Este limitativă şi recitarea medicală a rugăciunii, asociind fiecare propoziţie cu anumite glande endocrine, sau cu anumite plexuri. Acest procedeu poate fi aplicat doar în tratamente specifice, şi nu precum lucrare zilnică spirituală.
De-a dreptul zadarnic şi precar s-a vădit procedeul sincretist, de asociere a acestei rugăciuni cu concentrarea pe fiecare chakra, cu scopul activării „forţei spirituale cosmice“. E un procedeu hibrid şi nefolositor.
Rugăciunea împărătească Tatăl nostru se rosteşte simplu, ţinând mintea şi inima „nedezlipite de Dumnezeu“.
Părinţii din pustia sketică ne mai îndeamnă s-o rostim „din inimă şi cu lacrimi“.
Este bine ca, de fiacre dată când e cazul rostirii ei, să fie spusă de două ori consecutiv. Prima dată: cursiv, dulce, cu căldură. A doua oară: la fel, dar în plus, îndreptând atenţia spre cuvintele cheie, menţinându-le mult timp în minte. Astfel, practicianul iese din mecanica rostirii şi realizează o trăire mai profundă.
Care sunt cuvintele cheie? Din prima parte a rugăciunii (partea iluminatorie) acestea sunt: Tatăl, Numele, Împărăţia, Voia. În partea a doua (care e predilect „vindecătoare“) cuvintele cheie sunt: Pâinea, Iartă, Ispită, Izbăveşte.
Fiecare din aceste cuvinte are o semnificaţie vastă şi un efect imens. S-au scris tratate întregi despre aceasta. Deşi în prealabil putem aprofunda sensurile acestor cuvinte, totuşi, în timpul rugăciunii, evităm orice teologhisire, orice comentariu filosofic sau teologic pa marginea lor, pentru a lăsa mintea să pătrundă adevărul divin şi pentru a obţine starea de isihia (linişte lăuntrică).

Rugăciunea lui Efrem Sirul
pentru despătimire

Vindecarea de patimile cele multe se face prin „ascultare“. Ascultările sau „slujirile“ sunt indicate de îndrumător sau de duhovnic şi sunt atent observate în timp; ele sunt date sub formă de teme / lucrări specifice, sub formă de canon sau penitenţă, dar mai frecvent sub formă de împlinire a unei munci pentru „tăierea voii“, pentru micşorarea egoului, pentru moderarea aroganţei, pentru stimularea unei atitudini „slujitoare“ faţă de lucrul mâinilor, pentru sporirea smereniei.
În multe cazuri, împătimirea se manifestă ca psihopatie, ca nevroză, ca dizarmonie psihică. Iar despătimirea este o grea lucrare de echilibrare a personalităţii. Numai după o bună despătimire, ucenicul primeşte îngăduinţa să practice rugăciunea isihastă văzătoare.
Rugăciunea lui Efrem Sirul este folositoare pentru auto-despătimire şi întărire personală. Se citeşte zilnic, pentru conştientizarea impurităţilor, a „toxinelor“ psihice, şi pentru înlăturarea lor din minte, purificând mintea, sporind sănătatea psihică.

Textul rugăciunii lui Efrem Sirul


„Doamne şi Stăpânul vieţii mele!
Duhul trândăviei, al grijii de multe, al stăpânirii peste alţii şi al grăirii în deşert depărtează-l de la mine.
Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe aproapele meu.
Că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin.“

Osândirea ca omorâre simbolică


Esenţa acestei rugăciuni este exprimată în fraza ultimă: să discern în mine însumi şi să nu osândesc pe aproapele meu.
„Să nu osândeşti“: este o aprofundare ultimă a poruncii a şasea: Să nu ucizi.
De bine, de rău, omul civilizat a ajuns să-şi controleze tendinţa de a ucide, şi acest control i-a adus mult bine. Dar el, omul modern n-a putut înfrâna tendinţa de a osândi, adică de a ucide cu gândul, cu vorba, cu explozii emoţionale negative, cu emiteri spontane de unde cerebrale theta, cu defăimarea, cu ocara.
De aceea spunem că osândirea semenului este o ucidere simbolică. Şi, deşi este simbolică, adică nevăzută uneori şi nesângeroasă aparent, urmările ei sunt jalnice. Mai ales pentru persoana care nu-şi controlează osândirea, căci ea va suferi tulburări afective, neuronale şi uneori somatice. Rugăciunea lui Efrem Sirul este un binevenit medicament.
Dar ea trebuie făptuită cu mintea şi cu trupul. Adică să fie precedată de mătănii şi închinări (ca lucrare a trupului) şi de multă stabilitate în timpul rostirii ei (ca lucrare a minţii, concentrare) şi mereu sentimentului că nu faci singur această lucrare, căci nu poţi reuşi de unul singur, ci o faci împreună cu Mântuitorul şi îi simţi darul. Când spui „Doamne“, simte-i prezenţa, nu imaginea. Numai când ai simţit realmente că nu lucrezi singur, ci cu El, puterea ta se restabileşte, sporeşte.

Viziunea de la Colibele Arse


La Sf. Munte Athos, am căutat schitul Colinele Arse, de care este legată o întâmplare petrecută în anii ´50.
A venit acolo un mirean, dorind să se călugărească. Dar mica obşte de la scit a constatat că nu-i bun de călugăr. Nu avea pic de chemare, era leneş şi fără râvnă, nu era atras de preocupări duhovniceşti. Dar a fost îngăduit să rămână la schit, să lucreze ca argat. Într-o zi, el a auzit la slujbă cuvintele Evangheliei: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“. El şi-a zis imediat în gând: „Ticăloase, cel puţin această poruncă s-o împlineşti“. El s-a ţinut mereu de această poruncă, adică nu a osândit pe nimeni, nu a batjocorit pe nimeni, nici cu gândul.
În apropierea morţii, el a avut o viziune: L-a văzut pe arhanghelul Mihail ţinând în mână o hârtie pe care erau scrise toate păcatele lui şi lipsea de acolo un singur păcat: cel al osândirii aproapelui.! Adică avea o singură virtute; dar aceasta a atârnat greu, căci se zice: dacă nu ai osândit, nu vei fi nici tu osândit la judecata finală. Deci vei fi mântuit! Şi arhanghelul Mihail a rupt hârtia cu păcate, omul scăpând de osânda veşnică, primind salvarea.
Bătrânii de la Athos au confirmat această viziune, ca validă şi venită de la Dumnezeu, şi întâmplarea a fost trecută în Pateric, de unde am aflat-o noi.

O întâmplare trage pe alta


Cultivarea consecventă a unei singure puteri (virtuţi) atrage după sine o suită de alte virtuţi, eliberarea. De aceea spuneam, este important să repetăm mai des ultima frază a rugăciunii lui Efrem Sirul:
„Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe aproapele meu“.
Dacă ţii mintea nedezlipită de această propoziţie şi o repeţi zilnic interiorizând-o, ai creat premiza eliberării.
Premiza eliberării este: discernământul şi expulzarea trufiei. Discernământul: vederea greşelilor tale, ca smerire, dar şi ca întărire: greşelile tale, nu ale „adversarului“, sunt sursa conflictelor, eşecurilor, bolilor…

Migrenele, cefaleea: opriri de la păcat


Doctorul S. N. Lazarev povesteşte că o femeie a venit la el cu mari dureri de cap. Doctorul i-a observat starea şi i-a spus: „V-aţi supărat crunt pe soţ, aseară în jurul orei 7“. Femeia a confirmat uimită: „Da, l-am ocărât“. Doctorul i-a explicat că ocara (nimicirea simbolică a semenului) încalcă o lege divină. Iar migrena a apărut nu ca s-o pedepsească, ci ca s-o oprească de la sudalmă. Restabilind legea iubirii, prin iertare, recapeţi sănătatea.
Aşadar, osândirea semenului se plăteşte şi pe Pământ, aici şi acum. Sunt două trepte de gravitate ale acestui rău: 1) robia minţii; 2) scindarea minţii.
„Nu fi robul supărării!“, zicea acest ascet. Supărarea este robie, adică blocaj energetic, îngustarea minţii. Doctorul Lazarev tratează o cefalee, ajutându-l pe om să-şi mute gândul de la ură la pace, sădindu-i un gând pozitiv.
„Scindarea“ personalităţii, adică schizoidia, arată că mânia şi ura persistă şi se fixează în caracter.

Cele patru robiri şi cele patru dezrobiri


Rugăciunea lui Efrem Sirul este o recapitulare a tabloului „legărilor“. Este utilă această reamintire, ca întărire a supraeului.
Cele patru legări sau patimi sunt: 1) Trândăvia, adică absenţa preocupării de mântuire, inerţia mentală, akedia, întunecarea rugăciunii; 2) Grijile, adică păcatul, adică rumegarea de gânduri rele, răspândirea minţii, angoasa; 3) Patima stăpânirii peste alţii, legată de hipertrofia egoului, paranoia, infantilism, autoritarism, posesivitate, gelozie, suspiciune; 4) Patima grăirii în deşert.
Paragraful următor al rugăciunii lui Efrem Sirul, prin evocarea celor patru virtuţi esenţiale, prilejuieşte programarea minţii cu trăsături profund pozitive: 1) duhul curăţiei; 2) gândul smerit; 3) răbdarea; 4) dragostea „agapică“. Observăm că sunt reluate, cu alte cuvinte, patru din cele 9 Fericiri.

Cum se practică rugăciunea despătimirii?


Cu trupul şi cu mintea. Osteneşte-ţi trupul şi va seca trufia. Înainte de a repeta rugăciunea, se bat 3 mătănii. După fiecare frază, se bat câte 3 mătănii. Şi se încheie cu 3 mătănii.
Asceza trupului are două aspecte: unul dinamic, altul static: metania şi stabilitatea perfectă. Păstrarea stabilităţii este o lucrare corporală mai grea decât muncirea.
Tendinţele agresive sau patimile sexuale se domolesc, când este cazul, prin 1000 de mătănii. În acest timp, se practică un regim alimentar vegetarian şi postul supravegheat. „Seacă stomacul şi mor patimile“ zicea Petru cel Mic, Atonitul († 1958).
Atitudinea mentală, pe timpul practicii: să simţi că nu poţi reuşi prin tine singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, al lui Hristos.
Când zice „Doamne şi Stăpânul vieţii mele“, să-I simţi prezenţa vie, cum El lucrează în tine. „Dăruieşte-mi“ se repetă de 3 ori în textul rugăciunii. Asta înseamnă că tu lucrezi ca să rodească DARUL. Căci, la urmă, despătimirea şi minunea sunt daruri, iar lucrul tău consecvent este doar pregătirea darului. Numai cu El vei reuşi.
Dispare orice gând de victimizare şi de autocompătimire. Complexul persecuţiei şi al victimei arată că tu osândeşti semenul, îl simţi agresiv, persecutor. Simte mai ales că tu eşti nedotat şi micşorat de patimi, gata pentru despătimire.
Rugăciunea lui Efrem Sirul se practică mai ales în crize afective, în şocuri emoţionale. O vor practica şi cei care mai luptă cu patimile lor. În perioada de criză, ea poate fi făcută de 9 ori pe zi. După ce furtuna emoţională a trecut, după ce nestăpânirea pătimaşă a fost învinsă, după ce starea sufletească se aşează în senin, rugăciunea lui Efrem se face de două ori pe zi, ca o profilaxie spirituală.

Vasile Andru

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu


  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP