CINE SUNT?

duminică, 26 septembrie 2010


Sunt încântat să vă întâlnesc. Iată-ne adunaţi aici pentru a cunoaşte adevărul, pentru a ajunge la Divin. Într-un cuvânt, pentru a descoperi cine suntem (ceea ce suntem). Vă pun o întrebare: ceea ce căutăm este separat de voi? Puteţi fi în căutarea a ceva ce se află în altă parte, dar această căutare este posibilă atunci când este vorba de identitatea voastră profundă? Nu, căci cel care caută şi cel căutat sunt una şi aceeaşi fiinţă. Puteţi răscoli Universul întreg fără a putea vreodată să vă găsiţi pe voi înşivă. Vă depărtaţi astfel din ce în ce mai mult de scopul urmărit. Dacă aspiraţi la obiecte materiale trebuie să vă adresaţi mediului înconjurător, dar dacă doriţi să ştiti ce anume sunteţi, trebuie să fiţi liniştiţi, imperturbabili şi să renunţaţi la orice urmărire. Fiinţa voastră reală nu se va revela decât într-o linişte totală, în vidul perfect al spiritului.
Nu uitaţi că orice explorare implică o excitare, o tensiune şi că ea este pusă în mişcare de interes. Dorinţa egocentrică arată că vreţi să deveniţi “cineva”, sau că vreţi să cuceriţi “ceva”. Ori, sufletul este inaccesibil demersurilor pasionale. Cum să-l capturezi? El există dintotdeauna. El este ceea ce sunteti, este “eul” profund, sinele oricărui bărbat, al oricărei femei. Dorinţa şi sufletul sunt orientate în direcţii diametral opuse.
A lua cunoştinţă de identitatea voastră divină este posibil, dar să nu faceţi din aceasta un obiect de dorinţă. Orice dorinţă este profană şi creează lumescul. Spiritualitatea este lipsită de dorinţă. Fie că alergaţi după bani, după sfinţenie, după putere sau după Grădina Edenului, după plăcerile trupului sau după eliberare eternă, lucrurile se petrec la fel. Voinţa de a poseda este invariabil semn de ignoranţă şi de servitute.
Nu vă cer să aspiraţi la Divin, ci să sesizaţi natura dorinţei, căci cunoaşterea eliberează. Privind lucid şi analizând pasiunea, îi veţi vedea caracterul dureros şi ucigător. Şi cine s-ar mai expune deliberat la ceva ce te face să suferi? Când emoţiile şi ambiţiile nu ne mai tulbură, suntem invadaţi de o seninătate deplină şi putem face experienţa a ceea ce suntem cu adevărat. Sufletul vorbeşte doar atunci când psihicul tace.
Insist deci să nu mai suspinaţi după absolut, ci să înţelegeţi ce este dorinţa, ca să scăpaţi de ea. Atman, sufletul, va apare spontan.
Ce este religia, dharma? Nu are nici o legătură cu gândul, cu intelectul. Ea este non-mental, non-acţiune. A reflecta este o ocupaţie filozofică care furnizează rezultate, concluzii, dar niciodată vreo satisfacţie durabilă. Dharma este mulţumire sufletească, anutosh. Logica este procesul elaborării gândurilor. Samadhi sau beatitudinea vă permit bucuria şi pacea reală. Este fructul lui shunya, vidul, şi al lui chaitanya, conştienţa. Trebuie ca spiritul să fie în acelaşi timp lipsit de gânduri şi extrem de vigilent pentru ca adevărul să se manifeste. Viaţa este astfel total transfigurată.
Samadhi (beatitudinea) se atinge prin meditaţie, totuşi nu confundaţi meditaţia despre care vă vorbesc eu, cu ceea ce înseamnă acest cuvânt în limbajul curent. A gândi, indiferent dacă te gândeşti la Dumnezeu sau la altceva, nu înseamnă a medita.
Gândurile nu vă aparţin, ele nu sunt “voi”. Ele sunt produse de ceea ce nu este eul vostru profund, esenţa voastră divină. Ele traversează o interacţiune între voi şi lumea materială. A te gândi la tine este imposibil, deoarece orice reflectare introduce o dualitate, o fragmentare a realităţii în obiecte observate şi observator. Pentru a realiza Unitatea, realul nedivizat, pentru a fi conştienţi de ceea ce sunteţi ca entitate eternă, nu există decât un singur mijloc – meditaţia.
Trebuie să înţelegeţi clar în ce măsură gândirea şi meditaţia sunt antinomice. Prima se dirijează spre ceea ce este exterior şi străin de cel care gândeşte. Cealaltă se întoarce spre interior. Raţiunea este unealta potrivită pentru a înţelege tot ceea ce este altceva decât voi înşivă. Meditaţia este calea cunoaşterii de sine. Confuzia dintre cele două noţiuni este frecventă; ţin să vă atrag atenţia că este o gravă eroare. Meditaţia este starea non-acţiunii. Ea înseamnă “a fi” şi nu “a face”, repaosul luminos în echilibrul inalterabil pe care îl constituie centrul fiinţei noastre.
Acţionând, (a gândi este un act, o acţiune) intraţi în contact cu lumea fenomenelor trecătoare, muritoare, lumea non-Eului. În non-acţiune regăsiţi centrul, adevăratul vostru Eu. Nu vă cunoaşteţi propria esenţă, deoarece sunteţi tot timpul ocupaţi şi agitaţi. Nici măcar nu o mai presimţiţi şi această amnezie suscită şi întreţine angoasa. Corpul vostru cere o destindere şi şi-o procură dormind, dar mentalul nu abdică niciodată. Treji, gândiţi; adormiţi, visaţi. Sunteţi abrutizaţi şi aţi uitat cine sunteţi. Este de mirare, dar aşa se întâmplă. V-aţi rătăcit, dar nu în mulţimea oamenilor şi a lucrurilor, ci în mecanismul intelectului vostru, în grijile şi activităţile voastre curente. V-aţi rătăcit în capul vostru.
Meditaţia vă va salva din această înfrângere, din singurul infern care există. Reţineţi că ea înseamnă non-acţiune, non-mental, sau altfel spus pace totală şi vid mental. Faptul că mă străduiesc să vă învăţ non-acţiunea poate să vă pară ciudat. A vă invita la practica absenţei acţiunii este într-adevăr ceva curios, cuvintele sunt nepotrivite, ele sunt concepute pentru a exprima acţiunea şi nimic altceva; nici un limbaj nu poate reflecta sufletul. Cum ar putea instrumentul zgomotului mental să redea mulţumirea sufletească care este ceva inefabil, cum ar putea să redea liniştea Divină?
Deşi termenul sugerează un fel de iniţiativă, meditaţia nu are nimic de-a face cu acţiunea. Nu aş putea spune că o practicam, ci că mă aflam în ea. Este ca un fel de dragoste. Nu poate fi provocată, dar pot spune că sunt îndrăgostit. Este vorba despre un fel de a fi şi nu despre un act.
În consecinţă nu vom face ceva. Vom încerca să atingem shunya, vidul, starea în care omul există în sine, curăţat de toate impurităţile şi de fumul faptelor, starea în care nu mai subzistă decât flacăra pură a fiinţei, în care orice urmă a mea s-a şters pentru a lăsa spaţiul liber existenţei. În acest stadiu nu mai vedem lumea, ci percepem adevărul. Pereţii care ne separă de noi înşine se dărâmă, încărcătura cerebrală se anulează, gândurile încetează de a ne mai parazita spiritul şi înţelepciunea se manifestă. Nu mai gândim, ci cunoaştem. Apar zorii viziunii, ai realizării, ai iluminării.
Aceşti termeni, viziune şi realizare, nu sunt totuşi exacţi, căci în acest vid, în această virginitate a sufletului nu mai există sciziune între cel care ştie şi ceea ce este de ştiut, nu mai există diferenţă între subiect şi obiect. Ceea ce există atunci este cunoaştere şi nimic altceva. Nici un limbaj nu poate exprima această stare. Când sunt întrebat despre shunya tac, deoarece nici un răspuns nu poate avea sens în afara liniştii.
Puteţi îndeplini un act sau să vă abţineţi, după voinţa voastră, dar activitatea voastră nu este esenţa voastră. Natura voastră este non-acţiune, nici acţiune, nici refuzul acţiunii. În schimb, a înţelege şi a vedea, fac parte din realitatea voastră, nu-i nevoie să vă activaţi pentru aceasta. Realitatea voastră este tot timpul prezentă. Putem spune că ceea ce este constant şi continuu este adevărat. Natura nu este confecţionată de om, ea este fundamentul nostru, însăşi natura noastră. Nu o elaborăm. Este o coeziune intrinsecă. Ceea ce noi numim dharma sau religie este natura noastră şi aceasta este existenţa pură.
Ne pierdem din vedere realitatea din cauza mişcărilor provocate de furnicarul activităţilor noastre. Ele ne înceţoşează conştienţa, după cum furtuna deformează suprafaţa oceanului, sau aşa cum norii ascund soarele. Mişcările superficiale ascund ceea ce se află în profunzime. Valuri infime ascund abisuri. Ceea ce este lipsit de consistenţă face ca ceea ce este puternic să devină obscur. Ceaţa de pe ochi face ca muntele să devină invizibil. Nu-i aşa că este de necrezut? Totuşi oceanul nu este alterat de zbuciumul de la suprafaţă. El este sufletul valurilor şi este prezent în ele. Cei care ştiu, văd acest adevăr şi nici o agitaţie de suprafaţă nu-i poate înşela. Scufundaţi-vă în acest ocean departe de tumultul iluzoriu. Abandonaţi-vă profunzimilor naturii voastre, unde nu mai este vorba de a deveni ceva, ci de a fi doar ce sunteţi.
Acest univers de cunoaştere absolută şi stabilă nu s-a sfârşit niciodată, numai că l-am uitat. I-am întors spatele în profitul efemerului şi al lucrurilor exterioare. Ceea ce ne însuşim noi este lumea. Instanţa care percepe nu este luma, ci Esenţa, Sinele, Eul real.
Privirea care se îndreaptă asupra unui obiect, adică asupra unui fenomen oarecare perceput de voi sau în afara voastră, este un gând. Viziunea lipsită de obiect, întoarsă spre cel care vede, este meditaţie.
Înţelegeţi bine ce vreau să vă spun.
Conştienţa este prezentă în reflectare (gândire) ca şi în meditaţie. În primul caz privirea este obiectivă, în al doilea ea este subiectivă (în primul caz ea percepe obiectul, în al doilea caz subiectul). Fie că gândiţi, fie că acţionaţi, fie că rămâneţi imobili, elementul constant este faptul de a vedea, conştienţa. Treji, percepeţi lumea. Adormiţi, vă conştientizaţi gândurile. În samadhi vă veţi descoperi fiinţa. În aceste trei condiţii conştienţa este invariabil prezentă. “A vedea” este ceva constant şi permanent. Este însăşi natura noastră. Conştienţa este tot timpul prezentă, chiar şi atunci când sunteţi în stare de leşin. Revenindu-vă din leşin spuneţi “nu îmi amintesc nimic”. Să nu credeţi că acesta este semn de ignoranţă. A şti că nu ştii, înseamnă a şti. Dacă conştienţa ar fi dispărut cu adevărat, nu aţi putea nicicum să ştiţi că în luciditatea voastră a intervenit un hiatus. Timpul care s-a scurs în perioada leşinului nu ar mai exista deloc pentru voi. N-aţi avea nici cea mai mică experienţă a lui, el n-ar fi lăsat nici o urmă în memoria voastră, ori voi ştiţi că ieşiţi dintr-un episod de inconştienţă. Aceasta de asemenea înseamnă a cunoaşte şi a vedea.
Memoria voastră nu a înregistrat nici un eveniment intern sau extern, dar conştienţa voastră a văzut această întrerupere. Experienţa acestei întreruperi, a acestei falii în înregistrarea evenimentelor este apoi memorizată şi ea. La fel se întâmplă lucrurile în timpul somnului profund, fără visuri. Viziunea (vederea) lucrează. Deschizând ochii dimineaţa, sunteţi capabili să spuneţi că aţi dormit bine, fără visuri. Conştienţa voastră a observat situaţia.
Scenele se succed, contextele se modifică, conţinutul conştienţei se schimbă, dar instanţa care vede rămâne identică. Totul este proces, schimbare permanentă, cu excepţia conştienţei. Viziunea este singura omniprezentă. Cel care vede este martorul impasibil şi etern al tuturor metamorfozelor. Cunoscându-l, vă cunoaşteţi identitatea reală. Restul vă este străin, separat de voi. În afara martorului totul este samsara, lumea formelor fugitive.
Cel care vede nu este atins nici de acţiune, nici de ritualuri, nici de cult, nici de tehnici speciale cum ar fi recitarea de litanii (mantras). Căci martorul le percepe şi pe ele. El rămâne diferit, separat. Ceea ce poate fi însuşit sau făcut, este totdeauna detaşat de martor. Aceasta nu se descoperă (nu este dezvăluit) de acţiune, ci de non-acţiune. Nu efortul, ci liniştea îl revelează. El devine accesibil atunci când orice mişcare încetează, când nu mai există obiect, atunci când doar conştienţa există. Când vedeţi fără ca ceva să fie de văzut, când ştiţi fară ca ceva anume să trebuiască a fi ştiut, când conştienţa nu mai are conţinut, abia atunci îl cunoaşteţi pe cel care cunoaşte totul. Ştergerea formelor sfâşie întru-câtva învelişurile care înconjurau martorul. Cunoaşterea eliberată de orice obiect devine conştientă de ea însăşi. Liniştea valurilor lasă să apară oceanul. Cerul albastru se oferă privirii noastre atunci când norii s-au spulberat.
Oceanul, cerul şi calea spre ele se află în voi. Ea este deschisă şi cu toţii ştiţi cum să o parcurgeţi. Dar sunteţi obişnuiţi în a nu merge într-un sens unic. Ori un drum are întotdeauna două direcţii. Vă puteţi oricând întoarce şi reveni la punctul de plecare. Drumul este acelaşi, dar nu şi destinaţia.
Drumul care merge la samsara poate să vă îndrepte către fiinţa voastră reală dacă faceţi cale întoarsă. Ceea ce se afla în faţa voastră se va găsi atunci în spatele vostru şi veţi vedea astfel universul căruia îi întoarceţi spetele. Întorceţi-vă, nimic altceva nu vi se cere.
Încotro este orientată atenţia voastră în acest moment? Ce priviţi, ce conştientizaţi? Observaţi-vă cu atenţie. Veţi constata că privirea voastră tinde către exterior. Gândurile voastre se învârtesc neobosit în jurul lucrurilor lumii. Închizând ochii, nu vă eliberaţi. Formele şi imaginile sunt imprimate în mentalul vostru şi vă obsedează chiar şi când dormiţi. Gândurile voastre repercutează obiectele, sunt ecoul lor. Deşi pare interioară, lumea gândurilor este tot exterioară, căci eul sau falsa voastră identitate este un fel de corp străin care se află în voi. Martorul percepe ego-ul la fel precum percepe celelalte obiecte. Numai cel care percepe este interior.
Încercaţi să înţelegeţi că fiind invadaţi de obiectele exterioare, nu sunteţi împiedicat să vă cunoaşteţi sinele. Barajul este ridicat doar de gândurile voastre. Un obiect poate să vă posede sufletul? Nu. El nu poate absorbi decât un alt obiect.
Sufletul este încercuit de idei. Energia voastră, focul conştienţei voastre se dispersează, se refractează în gânduri. Reflecţiile şi numai ele vă închid şi vă izolează, vă îndepărtează de esenţă, de condiţia voastră originară. Scopul este acela de a-ţi regăsi starea de vacuitate, de puritate naturală; este un eveniment revoluţionar.
Ce trebuie să faci? Să examinăm mai întâi geneza gândurilor. Veţi învăţa astfel să le goniţi încă de la început. Mulţi cercetători spirituali se luptă cu gândurile lor, înainte de a le fi sesizat provenienţa. Niciodată mentalul nu va fi stăpânit în acest fel. Singurul rezultat posibil este nebunia.
Este exclus să suprimi gândurile, deoarece ele se reconstituie în mod constant. Ele seamănă cu şarpele mitologic, cu Hidra din Berna. Acest monstru avea şapte capete care creşteau pe măsură ce le tăiai. Nu vă cer să vă combateţi gândurile, deoarece ele se sting singure în orice moment. Ele nu durează niciodată mult, din contra, înlănţuirea lor, ideaţia, îşi urmează cursul neobosit. Reflecţia odată stinsă, este înlocuită de alta. Procesul este extrem de rapid şi tocmai aceasta constituie nodul problemei. Drama nu vine din moartea unui gând, ci din renaşterea sa imediată. Să nu încercaţi să vă opuneţi ideilor voastre, încercaţi să înţelegeţi mecanismul care le generează şi pe acesta trebuie să-l stăpâniţi. Nu va fi greu dacă înţelegeţi cu adevărat despre ce este vorba şi reţineţi că a te opune formărilor mentale este o luptă fără sfârşit. Spiritul va continua inexorabil să vă tortureze. Veţi fi învinşi. Repet: gândurile nu sunt duşmani. Demonul este cel care le generează şi vi le trimite neâncetat. Impunându-le un fel de regularitate a naşterilor, le veţi goni de îndată ce apar neinvitate. Dacă nu mergeţi la izvor, valul ideaţiei vă va supune cu multă uşurinţă, oricare ar fi eforturile voastre. În consecinţă nu vă ocupaţi de formulările voastre mentale. Împiedicaţi spiritul de a le mai produce. Ştiţi că intelectul este instabil. Cu alte cuvinte, ideea abia născută, trece şi dispare. Interzicându-i să vă mai inoportuneze, vă economisiţi violenţa pe care o implică distrugerea sa.
De unde vine un gând? Concepţia şi naşterea sa rezultă din reacţiile noastre la ceea ce nu suntem noi. Întreaga responsabilitate a ideaţiei le incumbă, deoarece ripostăm maşinal şi mental la evenimentele şi lucrurile lumii exterioare. Să luăm un exemplu. Contemplaţi o floare. A privi nu înseamnă a gândi. Dacă continui să privesc şi nimic mai mult, mentalul meu rămâne pur. Dar dacă reacţionez spunând: “Ce floare frumoasă!” – un gând se interpune între floare şi mine. Din contră, dacă vibrez şi răspund fără a reacţiona, dacă mă absorb în contemplare, văd frumuseţea florii şi mă bucur de ea păstrând un spirit imaculat şi vid. Din nefericire suntem incapabili să trăim fără verbalizare. Procesul care constă în a închide o experienţă trăită în simboluri, în cuvinte, este originea gândurilor. Această reacţie devenită mecanică, acest obicei de a reduce o experienţă trăită la cuvinte, sufocă realul şi ucide viziunea sub o avalanşă de interpretări. Adevărul este minat, mirarea este refulată. Nu mai rămân decât cuvintele; cioburi, resturi, ce dansează prin spiritul nostru, prin mintea noastră.
Gândurile noastre nu sunt decât faruri şi ele au viaţă scurtă. Pentru a nu avea senzaţia de lipsă, transpunem imediat orice mică experienţă în gânduri, în cuvinte, de-a lungul întregii noastre vieţi. Sub acest noian de cuvinte, sub acest vacarm mental, pierdem conştiinţa propriei noastre realităţi. Cum să mai renunţi la această manie de a scleroza viaţa prin folosirea abuzivă a limbajului? Trebuie stăpânită geneza gândurilor. Fiţi atenţi! Încercaţi să înţelegeţi, vă rog!
Vă privesc. Ce se va întâmpla dacă aş continua să vă contemplu fără să transpun nimic în cuvinte? Ceea ce s-ar întâmpla depăşeşte tot ceea ce v-aţi putea imagina mai extraodinar la nivelul conştiinţei voastre. Mutaţia este indescriptibilă în cel mai deplin înţeles al termenului. Ea se blochează de îndată ce încercaţi să-i atribuiţi o etichetă, de îndată ce încercaţi să o gândiţi.
Atunci când vă privesc fără cuvinte, deci fără cea mai mică reflecţie a ceea ce fac, constat că un har divin inefabil se revarsă asupra mea şi că acest vid imaculat se revarsă în toate direcţiile. Atunci când cuvântul încetează să o mai limiteze şi să o mai desfigureze, conştienţa îşi schimbă direcţia şi disting puţin câte puţin, în afara bărbaţilor şi femeilor din faţa mea, lumina care se află la originea voastră, a tuturor. Ca şi când m-aş trezi dintr-un vis, ca şi cum spiritul meu s-ar desfăşura într-o lumină şi într-o pace infinite. Aş vrea să faceţi şi voi experienţa acestei experienţe adevărate.
Feriţi-vă de ideaţie. Nu formulaţi nici un comentariu. Nu vă descurajaţi. Este foarte posibil să te lipseşti de limbaj. Recursul la cuvinte nu este la urma urmei decât un obicei.
Noul născut contemplă lumea şi îi răspunde fără medierea cuvântului sau al gândului. El dispune de viziune pură şi directă. Mai târziu copilul utilizează din ce în ce mai mult unealta verbală, deoarece aceasta este utilă şi eficace în contactele sale cu viaţa şi cu lumea exterioară; dar ceea ce este convenabil pe acest plan, este o frână absolută în cunoaşterea de sine. Iată de ce trebuie să vă regăsiţi cu toţii privirea inocentă a copilului, viziunea pură care vă va arăta ceea ce sunteţi cu adevărat. Cuvintele şi gândurile v-au ajutat să descoperiţi lumea. Vidul, virginitatea spiritului vă va deschide uşa esenţei voastre, a identităţii voastre reale.
Iată ce vă cer. Staţi aşezaţi, liniştiţi, cu corpul destins, cu coloana vertebrală dreaptă. Nu vă mişcati deloc. Respiraţi calm, fără nici cea mai mică crispare. Observati-vă în linişte răsuflarea şi ascultaţi cu atenţie liniştită sunetele care vin din exterior, fără a reacţiona, fără vorbărie mentală, fără să vă opriţi la absolut nimic. Fiţi martorul, nimic mai mult. Lăsaţi-vă să alunecaţi la o stare de conştienţă lipsită de cuvinte. Ţineţi-vă la distanţă de evenimente, captaţi totul, dar de la distanţă. Mai ales nu vă concentraţi. Orice s-ar întâmpla, nu vă implicaţi, rămâneţi neutri, senini. Închideţi ochii, ascultaţi în linişte, cu atenţie clară şi dulce, ciripitul păsărelelor, foşnetul copacilor, plânsetul unui copil, murmurul unui jet de apă.
Ascultaţi şi atâta tot. Veţi percepe mai întâi forja plămânilor voştri şi pulsaţia inimii voastre, apoi o linişte deosebită vă va invada. Veţi constata că în ciuda zgomotelor înconjurătoare, liniştea va domni în voi. Veţi avea acces la o pace neaşteptată, apoi vă veţi da seama de rarefierea gândurilor şi vă veţi apropia de starea de conştienţă pură. În această sferă vidă de forme, atenţia voastră se va întoarce spre locul real al originii voastre, spre adevăratul vostru cămin. Veţi părăsi periferia şi vă veţi întoarce la voi acasă, în voi înşivă. Privirea voastră părăsind suprafaţa, vă va revela progresiv tabernacolul în care rezidă identitatea voastră profundă. Continuaţi în mod simplu să vă observaţi gândurile, respiraţia, mişcările abdomenului. Nu reacţionaţi. Veţi obţine un rezultat care nu va fi o invenţie mentală, ceva ce nu v-aţi imaginat vreodată, va fi existenţa voastră, fiinţa voastră. Ea este coeziunea care ne animă şi ne susţine pe toţi. Ea se revelează şi esenţa noastră apare în sfârşit. Va fi o surpriză zguduitoare.
Iată o povestire. Un saddou, un călugăr, se afla în vârful unei coline. Soarele se înălţa pe cer. Un grup de excursionişti zări omul, în picioare, sus pe colină. “Ce face oare?” – se întrebară ei. Unul dintre ei spuse: “Scrutează împrejurimile, probabil şi-a pierdut o vacă”. “Nu, - obiectă altul – nu pare să caute ceva, s-ar spune mai curând că aşteaptă pe cineva care urcă colina mai încet decât el”. Un al treilea spuse: “Nu caută nimic şi nu aşteaptă pe nimeni. e plonjat în contemplarea Divinului”. Cum nu reuşeau să se pună de acord, ei se duseră lângă saddou. “Ai pierdut o vacă?” – întrebă primul. “Nu” – răspunse ascetul. “Atunci aştepţi pe cineva?” – presupuse al doilea. “Nu” – replică călugărul. “Poate îl contempli pe Dumnezeu?” – făcu al treilea. Răspunsul fu de asmeeni negativ. “Atunci, ce faci aici?” – strigară cei trei. “Nu fac nimic. Stau în picioare. Atât. Exist” – răspunse călugărul.
Existaţi şi voi cu aceeaşi simplitate. Nu faceţi nimic special. Atunci, ceea ce scapă oricărui limbaj va apare. Chintesenţa tuturor experienţelor, naşterea adevărului, realizarea Eu-lui vostru real, apariţia Divinului.

Cunoasterea de Sine (OSHO RAJNEESH)

2 comentarii:

caraghiaur 28 septembrie 2010, 09:04  

frumos articol ma miscat profund

Genny 28 septembrie 2010, 12:01  

Sa iti fie cu folos caraghiaur...

Trimiteți un comentariu

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP