LIMBAJUL LUI DUMNEZEU

duminică, 12 septembrie 2010


Tehnica pierdută a rugăciunii şi profeţiei

Tradiţiile străvechi sugerează că efectul rugăciunii provine din altceva decât din cuvintele rugăciunilor în sine. Poate că acest lucru ne oferă un indiciu în ceea ce priveşte motivul pentru
care atât de mulţi oameni par să-şi fi pierdut încrederea în rugăciune. După edictele referitoare la Biblie, din secolul al patrulea, elementele fundamentale ale limbajului rugăciunii au început să dispară treptat din tradiţiile vestice, lăsând în urmă numai cuvinte. În timpul acestei epoci, mulţi au început să creadă că puterea rugăciunii era conţinută în întregime de cuvântul spus. Dar, aşa cum ne dezvăluie unele texte anterioare secolului al patrulea, nu există coduri magice create de vocale şi consoane, care să ne deschidă uşi spre tărâmuri uitate. Secretul rugăciunii se află dincolo de cuvintele de laudă, de incantaţiile şi de cântecele ritmice închinate „puterilor care sunt” Texte precum cele ale Manuscriselor de la Marea Moartă ne invită să trăim intenţia din rugăciune în vieţile noastre, deoarece, dacă cuvintele sunt „rostite doar cu gura, ele sunt precum un roi de albine moarte ... care nu mai dau miere.”

Rostirea cuvântului nerostit

Aflăm puterea rugăciunii într-o forţă care nu poate fi exprimată sau transmisă sub forma cuvântului scris în sentimentele pe care cuvintele rugăciunii le evocă înăuntrul nostru. Sentimentul din rugăciunile noastre este cel ce nedeschide uşile şi ne luminează drumul către forţele văzute şi nevăzute. Deşi alte texte străvechi trec deseori cu vederea acest aspect al comuniunii noastre cu creaţia, în timpul audienţei noastre particulare, abatele din Tibet a confirmat, de fapt, importanţa elementului sentiment conţinut în rugăciune. Răspunzând la întrebarea mea în legătură cu ceea ce se întâmplă cu călugării şi călugăriţele, în timp ce noi vedem manifestarea exterioară a rugăciunilor lor, abatele rostise un singur cuvânt: sentiment. Exprimările exterioare ale rugăciunii la care asistasem în mănăstirile Tibetului constituiau o
succesiune de mişcări şi de sunete folosite de călugăriţe şi călugări pentru a trezi înăuntrul lor sentimentele potrivite.Mergând cu răspunsul mai departe, abatele ne-a spus apoi că sentimentul înseamnă mai mult decât un factor în rugăciune. El a subliniat faptul că sentimentul este chiar rugăciunea Prin comuniunea noastră cu elementele acestei lumi, ni se dă acces la marile mistere ale vieţii, şansa de „a vedea nevăzutul, de a auzi ceea ce nu poate fi auzit şi de a rosti cuvântul nerostit” în forma sa cea mai pură, rugăciunea nu are o expresie exterioară. Deşi putem da glas unei anume succesiuni de cuvinte după cum am fost învăţaţi vreme de generaţii - aceasta trebuie să genereze o calitate a emoţiei în interiorul nostru, pentru a avea efect asupra lumii din jurul nostru. În cel mai bun caz, cuvintele pe care hotărâm să le rostim în rugăciunile noastre pot să fie doar o aproximare a sentimentului pe care-l simţim în interiorul nostru.
Cum au putut marii maeştri să-i înveţe pe oameni aceste sentimente, acum două mii de ani? Şi cum le putem împărtăşi noi astăzi? Deseori, când mi se cere să vorbesc unor grupuri despre
posibilităţile create de rugăciune, se ridică o întrebare care îmi aminteşte de o conversaţie pe care am avut-o cu mama, acum mulţi ani. Într-o seară, pe când vorbeam cu ea la telefon, între
două vizite scurte şi aflându-ne în zone cu fusuri orare diferite,i-am împărtăşit ideile mele cu privire la noul seminar pe care-l pregătisem, având ca subiect ştiinţa compasiunii. Pe când îi
ofeream o definiţie a rugăciunii care include sentimentul şiemoţia, mama mi-a pus o întrebare care, de atunci, mi-a fost adresată de mulţi oameni, în diferite situaţii. Cu simplitate şi inocenţă, ea mi-a spus: „Care este diferenţa între emoţie şi sentiment? întotdeauna am considerat că sunt unul şi acelaşi lucru”.
Mă interesa să ştiu care este părerea mamei cu privire la aceste experienţe, uneori confuze, care joacă un rol atât de important în definirea vieţii noastre. N-am fost surprins atunci când am constatat că explicaţiile ei aduceau cu definiţiile acceptate în general, astăzi, în occident. De exemplu, unele dicţionare consideră că cele două cuvinte sunt aproape sinonime, folosindu-l pe unul spre a-l defini pe celălalt. În The American Heritage Dictionary of the English Language, cuvântul sentiment este definit ca „o stare sau dispoziţie emoţională, o emoţie tandră” (în acelaşi text, emoţia este definită într-un loc ca „un sentiment puternic” şi într-un altul ca un sinonim pentru sentiment.) Deşi aceste definiţii pot servi scopurilor lumii de astăzi, anticii făceau o distincţie între ele. Mai mult, deşi strâns legate, gândul şi sentimentul sunt identificate ca elemente cheie distincte, pe care ne putem concentra pentru a provoca schimbări în corpurile noastre, în lumea noastră şi dincolo de ea.

Precum sus...

Într-o relatare veche de două mii de ani, oamenii din ţara Sfântă au pus conducătorilor lor o întrebare care continuă să ne frământe şi astăzi. Lăsând la o parte deosebirile datorate condiţiilor de atunci, întrebarea este încă de actualitate. Cu privire la pacea din lumea noastră, înaintaşii noştri au întrebat: „Atunci, cum putem aduce pace fraţilor noştri ... ,pentru că am vrea ca toţi Fiii Omului să se împărtăşească din binecuvântările îngerului păcii!”2 Maeştrii esenieni au dat un
răspuns care ilustra rolul gândului, al emoţiei şi al rugăciunii care aduce putere. Sfidând logica de astăzi, cuvintele lor ne reamintesc că pacea înseamnă mai mult decât simpla absenţă a agresiunii şi a războiului.Pacea transcende sfârşitul unui conflict sau e o declaraţie politică. Este adevărat că putem impune o aparenţă de pace exterioară unui popor sau naţiuni, dar gândirea aflată la baza
oricărui proces este cea care trebuie să se schimbe, pentru a crea o pace adevărată şi durabilă.
În cuvinte care par surprinzător de budiste sau de creştine prin natura lor, maeştrii esenieni au spus că „trei sunt sălaşurile Fiului Omului ... Acestea sunt corpul său, gândurile sale şi sentimentele sale ... În primul rând, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriul său corp ... Apoi, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriile sale gânduri ... Şi apoi trebuie ca Fiul Omului
să caute pacea în propriile sale sentimente.”3 Anticii ne-au oferit o percepţie clară asupra unui mod de gândire care ne permite să redefinim ceea ce experimentăm în exterior, lucrând asupra a ceea ce am devenit în interior. Similar, în unele privinţe, cu filozofiile practicilor de sănătate din
occident una dintre şcolile de medicină aduce vindecarea, atacând simptomele bolii însăşi. Acest mod de abordare elimină corpurile străine, cu ajutorul unor substanţe chimice, sau prin
îndepărtarea pe cale chirurgicală a organului sau ţesutului bolnav. Cea de-a doua şcoală priveşte dincolo de expresia exterioară a simptomelor fizice, concentrându-se asupra factorilor declanşatori care constituie sursa stării respective şi se adresează forţelor nevăzute ale gândului, sentimentului şi emoţiei ce au creat amprenta energetică a bolii pentru a înţelege şi schimba acele aspecte ale vieţilor noastre, care nu ne mai sunt de folos. Pentru a schimba condiţiile din lumea noastră exterioară, suntem invitaţi să devenim noi înşine condiţiile dorinţei din interiorul
nostru. Când facem aceasta, noile condiţii de sănătate şi pace sunt reflectate în lumea din jurul nostru. Această idee este esenţială în pasajul din textele eseniene, prezentat anterior. Pentru a aduce pace celor pe care îi iubim în lumea aceasta, trebuie mai întâi ca noi înşine să devenim această pace. În limbajul vremii lor, autorii Manuscriselor de la Marea Moartăne oferă chiar indicii cu privire la tehnica ce permite dobândirea acestei vindecătoare calităţi a păcii: trebuie să o trăim în gândurile, sentimentele şi corpurile noastre. Ce concept puternic şi dătător de putere!
Când prezint învăţăturile eseniene în diverse grupuri, privesc feţele celor din jur, din poziţia strategică a profesorului. Observ cum, la început, schimbarea se petrece încet. În timp ce unii doar îşi notează, pur şi simplu, cuvintele în caiete, fără manifestări de emoţie prea mari, alţii se entuziasmează imediat ce înţeleg semnificaţia învăţăturilor străvechi. Se petrece ceva magic, atunci când oamenii află că anumite idei de actualitate sunt validate de manuscrise lăsate nouă de către cei care au străbătut aceeaşi cale şi care au căutat aceleaşi confirmări, acum mai bine de două mii de ani. Prin modul lor de a pătrunde în esenţa lucrurilor, esenienii au făcut o distincţie clară între emoţie, gând şi sentiment. Deşi strâns legate, gândul şi emoţia trebuie luate la început în mod separat, pentru ca apoi să fie contopite într-o uniune de simţire, care devine limbajul tăcut al creaţiei. Următoarele descrieri ale fiecărei experienţe reprezintă chei de înţelegere, care ne conduc în inima modului de rugăciune pe care l-am pierdut.

Sursa:Cartea-Efectul Isaia-Gregg Braden

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

  © Blogger template Foam by Ourblogtemplates.com 2009

Back to TOP